zacaminte | BSG

mina_baia_mareSe știe că cele mai însemnate regiuni în care se găsește aur sunt regiunea auriferă Baia Mare și poligonul aurifer al Munților Apuseni.

Regiunea auriferă Baia Mare este situată în partea sudică a Munților Gutâi, la nord de Munții Lăpușului, și cuprinde la est Munții Țibleș până la Munții Rodnei.

Aici se află grupurile miniere: Ilba, Băița, Valea Borcutului, Săsar, Baia Mare, Roata, Oanța, Băiuț, Totoș, grupul Șuior și Suzana.

Munții din zona Băii Mari fac parte din lanțul vulcanic Harghita-Călimani-Gutâi-Vihorlat. Această unitate, ca manifestare  vulcanică este considerată cea mai importantă din Europa, vulcanismul munților Oaș-Gutâi ocupând o zonă de 70 km lungime și o lățime de aproximativ 40 km.

Zăcămintele metalifere din regiunea Baia Mare se înșiruie între Ilba și Botiza, pe o zonă care are o lungime de 60 km și o lățime de aproximativ 12 km.

În regiunea Baia Mare, zăcămintele e împart în mai multe categorii, principalele tipuri fiind zăcăminte de sulfuri polimetalice și zăcăminte de aur nativ. În filoanele din prima categorie predomină plumbul și zincul, și li se asociază cuprul, argintul și aurul.

Zăcămintele aurifere sunt situate în partea centrală a zonei mineralizate, de aici făcând parte filoanele de la Băița, Săsar, Valea Roșie, Dealul Crucii și Șuior.

Prezența calcedoniei în minele de la Săsar, dar și texturile cloromorfe atestă prezența filoanelor cu mineralizații aurifere.

Băiuț, Nistru, Ilba, Turda, Baia Sprie, Herja, Cavnic și Văratic sunt principalele zăcăminte de sulfuri polimetalice.

La Săsar, prin lucrări miniere sistematice s-a pus în evidență zăcământul care s-a exploatat la o adâncime de 300 m. Aurul este mărunt cristalizat  și e inclus în cuarțblendă, calcopirită, pirită, sulfosăruri și uneori în galenă.

În mina Valea Roșie, mineralizația este formată din pirită, calcopirită, blendă, ștefanit, pirargirit și tetraedrit în gangă de cuarț.

Momentan, toate minele din zona Baia Mare sunt închise.

Rosia Poieni CarieraTerenurile aurifere sunt legate de brâiele montane. Cu cât mai sus se înalță munții, cu atât mai intensiv se distrug, iar ceea ce rezultă din distrugeri este dus de râuri și depus în văi.

Foarte rar se reușește localizarea filonului autohton după poziția terenului aurifer.

În majoritatea cazurilor, căutările doar îi îndepărtează pe exploratori, conducându-i în sus, pe cursul râului, în zone lipsite de perspectivă, aflate la mare distanță de zăcămintele bogate. În decursul a sute de mii de ani, procesele de distrugere au tăiat cu totul filoanele productive, iar acestea au dispărut fără urmă de pe harta geologică.

Există trei tipuri principale de terenuri aurifere:

  • primele se formează în locurile unde aurul se acumulează datorită erodării de către vânt și apă și deplasării minereurilor mai puțin rezistente. Foarte activ se produc aceste procese în regiunile cu climă caldă;
  • terenurile de tipul al doilea se formează pe coasta muntelui, mai jos de filonul autohton, ca urmare a erodării și deplasării rocilor, inclusiv a filoanelor de aur, care alcătuiesc masivul;
  • din a treia categorie fac parte terenurile aluvionare . Acestea s-au format în văi ca aluviuni, aduse de viguroasele șuvoaie ale râurilor care au spălat filonul „matern”. Asemenea terenuri aurifere se pot afla la zeci de km de sursa de aur. Pragurile muntoase, meandrele râurilor, insulele și alte obstacole sunt foarte favorabile pentru depunerea aluviunilor. Cea mai mare parte a zăcămintelor aluvionare este alcătuită din particule abia vizibile, „fire de aur”, dar uneori se găsesc și pietricele mai mari, pepite.

 Bibliografie:

Aurul Lumii, Frumuseti si Celebritati, Mihail Leibnov,traducere din limba rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov

formare-aurAurul se acumulează în magmele granitice, în filioane fierbinţi de cuarţ, şi împreună cu alte combinaţii sulfuroase, în special a fierului, arsenicului, zincului, plumbului şi argintului, se cristalizează la temperaturi relativ joase, de circa 150-200 de grade.

Aşa se formează marile depozite aurifere. Prin dezagregarea granitelor şi a filioanelor de cuarţ, aurul ajunge în zăcămintele aluvionare şi, graţie stabilităţii şi greutăţii sale specifice, se adună în strate inferioare de nisip. Soluţiile apoase care circulă prin straturile scoarţei pământesti aproape că nu-l influenţează.

în zăcăminte, aurul se găseşte sub formă nativă (metal liber), şi rareori sub formă de combinaţii cu telurul (un element chimic, un semi-metal ce poate fi găsit în minereurile de aur ale Transilvaniei, unde este găsit în compuși ca telururi de aur, argint, mercur, nichel, cupru, bismut, platină, etc.); îl găsim într-o varietate impresionantă de forme ce încântă ochii căutătorilor de aur, creând o pasiune pentru descoperirea lui, greu de descris .

Se găseşte în cuiburi şi vinişoare de aur, sub formă de foiţe, firişoare, plăci, cristale octaedrice, graunţi mici până la 3-4 mm, impregnaţii în cuarţ (aur bătut), grăunţi disiminaţi în rocă, agregate de cristale (care uneori iau forma crenguţelor de brad), granule asociate cu pirita, blenda, galena, cuarţul, calcite şi rodocrozitul.

Arama este denumirea populară a cuprului. Este un metal de culoare roșiatică, extrem de maleabil, de ductil și foarte bun conductor electric.

Omul a început să folosească metalele native în aşa-numita epocă a metalelor, în mileniul IV, î. e.n. Aproape în acelaşi timp, în diferite locuri din Asia, nord – estul Africii şi Europa, omul începe să cunoască şi să folosească aurul, cuprul, argintul şi cositorul. Primele obiecte au fost prelucrate de om din cupru nativ.

Numele de „cyprium” a fost dat de romani cuprului, el derivând de la numele insulei Cipru, deoarece în timpul romanilor, zăcămintele de aramă din Cipru erau renumite pentru puritate minereului şi a metalului obţinut din el.

Istoria spune că omenirea a trecut întâi prin „epoca de aramă” şi apoi prin „epoca de bronz”. Şi pe teritoriul ţării noastre, metalurgia cuprului şi a bronzului era cunoscută, fapt dovedit de numeroase obiecte găsite de arheologi. Zăcământul de la Baia de Aramă este menţionat în date sigure ca fiind exploatat din timpul domnitorului Mircea cel Bătrân (1386 – 1418).

Dar de la ce vine proverbul românesc „A-şi da arama pe faţă”?

Cum vă spuneam şi în alte articole, primele monede erau făcute din aur şi argint. Falsificatorii de monede le faceau din aramă şi le acopereau numai cu un strat foarte subţire de metal preţios. După un timp de folosire, când se rodea suprafaţa de aur sau argint, apărea de dedesubt arama monedelor false.

Prin analogie, acestă locuţiune se aplică persoanelor care, la fel ca monedele contrafăcute de pe vremuri, işi arată deodata pe faţă năravurile şi caracterul care până atunci stăteau ascunse sub un zâmbet prefăcut sau sub vorbe dulci. Cunoaşteţi astfel de persoane?


Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate