tezaur | BSG

tablita-SinaiaSe știe că la sfârșitul secolului al XIX – lea, cu ocazia unor lucrări de captare a pârâielor Peleș și Sf. Ana pentru a aproviziona cu apă Mănăstirea Sinaia, au fost descoperite un set de tăblițe din aur și plumb, 240 sau 540  (părerile sunt împărțite) la număr, cu un scris misterios, în relief.

Pe lângă tăblițele de aur, au mai fost găsite monede dacice, de tip Maia și Sarmis. Unii spun că toate au fost luate, tacit, de  Carol I, principe de Hohenzollern-Sigmaringen. El le-a topit, și cu aurul a finalizat o bună parte din castelul Peleș. În locul aurului, a folosit plumb și a făcut alte tăblițe, pe care a copiat scrisul de pe cele de aur.

Un singur jurnalist, pe nume Dumitru Manolache a avut curajul să investigheze în profunzime cazul tezaurului de la Sinaia. El a mers pe la toți oamenii care au avut legătură cu acele tăblițe, și a adunat mărturii scrise, reușind, astfel, să descopere adevărul, sau o parte din adevăr.

Pe tăblițele de aur au fost șase inscripții, dintre care cinci – alfabetice, susțin unii.

Pe când sumerienii, despre care se spune că au inventat scrierea, scriau pe tăblițe de lut, geto-dacii scriau pe tăblițe de aur.

În ziua de azi nu se depune nici un efort pentru a se descifra scrisul și pentru a se studia tăblițele. Oare se încearcă să se ascundă ceva? Oare strămoșii noștri au fost primii care au cunoscut arta scrisului? Pentru că în arta prelucrării aurului au fost, într-adevăr, primii. Dovada este la Muzeul Național de Istorie din București, la secțiunea Tezaur.

Plăcuțele dacice se află acum în subsolurile Muzeului de Arheologie din București, și sunt o adevărată comoară istorică, nebăgată în seamă, care ne prezintă istoria Daciei.

Mai multe informații găsiți în cartea scrisă de Dumitru Manolache:

Tezaurul dacic de la Sinaia – legendă sau adevăr ocultat?, Editura Dacica, 2006.

 

Despre renumitul tezaur „Cloşca cu puii de aur” de la Pietroasa, am mai scris aici. El a fost găsit de doi ţărani, socru şi ginere, în anul 1837 şi, până la descoperirea mormântului lui Tutankamon, în 1923, ne spune Ştefan Burda, a fost considerat cel mai mare tezaur istoric cunoscut în „lumea veche” (lumea veche este teritoriul geografic al globului terestru care era cunoscut înainte de a descoperi Cristofor Columb Lumea Nouă (America) şi cuprindea contintele Europa, Africa și Asia).

Din tezaurul descoperit atunci, care cuprindea 22 de obiecte, au mai rămas doar 12 obiecte din aur, cântărind 19 kg.Se remarcă o muncă migăloasă la realizarea acestei opere, lucrate în tehnica baterii sau a ciocănirii simple.

Cei doi ţărani care au descoperit tezaurul, l-au denumit „cloşca cu puii de aur”. Lor li se părea că fibula (agrafa) mare semăna cu o cloşcă. Şi chiar asta şi reprezintă, nu o pasăre de pradă, ci mai degrabă o pasăre de veghe, posibil o găinuşă de munte, cu aripile strânse, privită din faţă. Ea a fost făcută dintr-o placă groasă din aur, placă realizată în urma suprapunerii mai multor plăci de aur, îndelung martelate (bătute cu ciocanul). Pe faţa suportului sunt sudate casete celulare în care au fost bătute rubine, granate şi smaralde, reprezentând penajul păsării, la fel ca şi pe gâtul cilindric, evazat la bază. Din păcate, pietrele de pe gât au fost pierdute. De partea inferioară sunt suspendate patru lănţişoare terminate cu capsule în formă de ghindă, în care sunt montate aquamarine pure. De revers este sudat dispozitivul de prindere, format dintr-un ac gros, o şarnieră (balama) şi un tub secţionat longitudinal. „Cloşca” cântăreşte 863,700 grame şi are înălţimea de 34 cm.

„Puii” , adică fibulele – pereche sunt legate între ele printr-un lanţ gros, din zale împletite în V. Sunt identice ca formă şi mărime, fiind realizate prin aceeaşi tehnică, precum „cloşca”. Pandantivee au tot formă de ghindă,  doar că sunt din foaie de aur ajurată, ornamentată cu perforaţii, ca o broderie. Greutatea lor este de 1219 grame şi înalte de 33 cm.

Fibula mică, tot în formă de pasăre, însă mai stilizată, aproape abstractizată.  Are 200 g, iar corpul ei este ca un disc bombat din care se înalţă o casetă care sugerează gâtul şi capul păsării.  Pe partea inferioară are sudată o liră cu casete celulare dreptunghiulare, placate cu almandine. Casetele sunt mai adâncite decât la celelalte fibule, iar unele almandine sunt gravate cu cercuri concentrice umplute cu o substanţă albă. Are două pandantive din lănţişoare subţiri, terminate cu câte o perlă naturală. Fibula are 17 cm înălţime şi 7,50 cm lăţime.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Acesta este unul dintre cele mai valoroase tezaure geto – dace descoperite la noi în ţară, cuprinzând 70 de piese de o frumuseţe rară. Unele s-au păstrat destul de bine, pe când altele erau deteriorate sau fragmentate atunci când au fost descoperite.  Pe lângă celebrul coif, mai ies în evidenţă mai multe aplici, unele animaliere, de harnaşament (folosite la înhămarea calului), dreptunghiulare, triunghiulare, circulare sau în formă de vioară, o brăţară deosebită de paradă şi doi nasturi sferici sau sferoidali, din foiţă de aur, ornamentaţi pe faţă cu motive florale filigranate (cu aspect de dantelă).

Aplicile animaliere sunt lucrate din plăci de aur pătrate, traforate, cu ornamentat “au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Capetele sunt dispuse în svastică, simbolul soarelui la traci şi geto – daci, în jurul unui umbo (garnitură metalică centrală), adică un cerculeţ în relief. În tezaur sunt patru astfel de aplici, aproape identice, cântărind 100 de grame fiecare, şi având lăţimea de 9,40 cm.

Brăţara de aur de paradă este o piesă desăvârşită, având forma de spirală cilindrică, făcută dintr-un tub îngroşat spre capete şi care se termină cu două capete de bovideu (taur, bour, zimbru sau bou) modelate prin percutare interioară, în relief, şi ornamentate cu rozete florale, filigran, incizii şi linii reliefate. Capetele îngroşate ale brăţării sunt ornamentate, de asemenea, cu cu linii în zigzag incizate, virgule şi registre de spirale. Brăţara cântăreşte aproximativ 800 de grame, iar lungimea tubului brăţării este de 84,5 cm. Mai există în tezaur încă o brăţară, însă tubul ei spiralic e aproape distrus. Dacă s-ar fi păstrat, ar fi fost chiar mai mare decât cealaltă.

Mai iese în evidenţă o aplică (fruntară) în formă de vioară, făcută dintr-o placă groasă de aur, pe care este sudat un cap de cal, realizat prin turnare. Două animale fantastice sunt reprezentate pe un disc al acesteia, iar pe celălalt, motivul „coadă de păun”.

Aplica dreptunghiulară, pe care sunt reprezentate două animale fantastice care se luptă, impresionează prin îmbinarea tehnicii “au repousseé” cu cancelura şi incizia fină. Are lungimea de 13, 60 cm, şi înălţimea de 10 cm.

Obiectele pot fi  admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

 Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

coif dacicAurul scrie şi rescrie istorii. Chiar dacă cei în măsură să facă săpături arheologice nu au făcut mai nimic în ultimii ani pentru a ne descoperi şi redescoperi istoria, ba chiar parcă încearcă să se ascundă anumite lucruri, iată că pământul pe care trăim nu mai poate să tacă. Parcă strămoşii noştri sunt chinuiţi de anumite nedreptăţi care s-au abătut asupra noastră. Am căzut, ca popor, în dizgraţia multor ţări, care, de fapt, ar trebui să ne privească cu admiraţie. Dacă noi, urmaşii dacilor, am ajuns unde suntem, este tocmai din cauza faptului că am fost, poate, ca popor, prea buni, am acceptat prea multe.

Spuneam că pământul în care strămoşii noştri au fost îngropaţi, nu mai poate să tacă. El scoate la suprafaţă dovezi, dovezi de aur. În ultimul secol au fost descoperite multe tezaure geto-dace extrem de preţioase, care îşi spun şi ne spun istoria strămoşilor noştri. Ne spun că odinioară am fost un popor de frunte, şi mulţi se temeau să ne calce pământurile.  Geto-dacii erau oameni liberi. Pe aceste pământuri nu se ştia ce este sclavia. Clasele sociale din Dacia erau trei: nobilimea, preoţimea şi oamenii de rând. Nobilimea, clasa care se afla la conducere, este cunoscută sub denumirea de tarabostes. Se spune că dacii erau organizaţi în triburi. Ştefan Burda însă, cel care a scris o carte despre tezaurele strămoşilor noştri, descoperite de-a lungul vremii, după ce a studiat şi a admirat operele de artă ale dacilor, e de părere că „această creaţie nu mai putea aparţine unei lumi organizate în uniuni tribale, mai mici sau mai mari. Suntem într-o societate guvernată de un rege, cu ajutorul unei mari şi numeroase nobilimi stăpânitoare de averi şi, în primul rând, alcătuind suita militară a regelui. Mai mult chiar, putem vorbi de o regalitate atât de autoritară, încât era capabilă să instaureze un adevărat şi efectiv monopol al aurului.” Traco-geto-dacii au fost primii din lume care au făcut artă din prelucrarea aurului, începând cu mileniul V î. Hr. Iar arta prelucrării aurului a devenit atât de înfloritoare încât, chiar în secolul V î.Hr., ajunge la perfecţiune, la desăvârşire. Obiecte de o frumuseţe deosebită au fost descoperite pe meleagurile noastre, piese care şi acum, după mai bine de 2.500 de ani, ne uimesc prin complexitatea lor.

Dovada acestui fapt este tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, descoperit, ca mai toate tezaurele, din întâmplare. Sunt atâtea cetăţi dacice la noi în ţară, dar, din păcate, nu numai că nu se recondiţionează şi nu se mai fac săpături, dar au fost lăsate în paragină.

În judeţul Iaşi, la Cucuteni – Băiceni, în anul 1959, mai mulţi ţărani au găsit, într-o lutărie, peste 70 de piese, unele întregi, altele fragmentate, care cântăresc, în total, 2063 grame de aur, adică peste două kilograme. Specialiştii spun că tezaurul datează din secolul V î. Hr.

Se remarcă, între aceste obiecte, un coif (păstrat parţial), de tip getic, lucrat din tablă de aur modelată prin ciocănire, şi ornamentat „au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Bogate motive spiralice, cu linii incizate se află pe acest coif de armură, iar pe obrăzarul stâng se află un personaj stând pe tron, cu un rython în mâna stângă şi o cupă în mâna dreaptă. Pe celălalt obrăzar se află motive zoomorfe, animale fantastice înaripate, simboluri solare, foarte des întâlnite în arta geto-dacă, şi motive geometrice.

Înălţimea coifului este de 34,50 cm, are un diametru maxim de 25 cm, diametru la bază de 21 cm şi cântăreşte greutate aproximativ 500 g.

Alături de coiful princiar de la Poiana – Coţofeneşti (descoperit, tot întâmplător, de un elev), cel de la Cucuteni – Băiceni se află printre cele mai vechi şi valoroase obiecte princiare geto – dace, din aur.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Iată un tezaur care nu a fost descoperit din întâmplare, ca majoritatea tezaurelor de la noi. În localitatea Stânceşti, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, în anul 1965, au avut loc nişte săpături arheologice în locurile unde au fost descoperite cetăţi pe care strămoşii noştri, traco-geto-dacii, le-au ridicat pentru a se proteja de invaziile nomade. Aici, sub podeaua unei încăperi, într-un vas, au fost descoperite trei piese din aur, care au impresionat prin faptul că sunt puţin diferite faţă de celelalte obiecte. Trist este faptul că acum, pământul pe care au fost descoperite acele cetăţi (Stânceşti I şi Stânceşti II) aparţine locuitorilor localităţii, iar pe suprafaţa uneia se cultivă porumb, pe când a doua este împădurită. Nu numai că nu s-au mai făcut săpături, pentru a mai face descoperiri, dar nici măcar nu au fost conservate, spre a putea fi vizitate de turişti.

Cântărind 100 de grame, cea mai importantă piesă din tezaur, lungă de 47, 80 cm şi lată de 9,70 cm, este o sinteză a credinţei despre structura universului. Capul de mistreţ reprezenta pământul, corpul de peşte – apa, iar coada de pasăre, foarte frumos lucrată, semnifica aerul, văzduhul, spaţiul.

În vas mai erau doi idoli antropomorfi (cu formă de fiinţă umană), realizaţi din foiţe subţiri de aur. Ambii au formă de frunză şi pliuri orizontale paralele şi arcuite, având marginile în relief.

Piesele aparţin secolelor V – IV î. Hr. şi sunt unicate în arta geto – dacică.

Specialiştii susţin că toate cele trei piese erau destinate cultului, dar, fiind descoperite laolaltă cu alte obiecte de harnaşament (folosite la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului), se crede, de asemenea căpiesa cea mare  ar fi un frontal de cal, iar celelalte două – obrăzare în formă de ureche de cal. Unii spun că ar aparţine sciţilor, un popor nomad, fără un loc stabil, care, atras de aurul de aici, a încerct, de nenumărate ori, să supună Dacia, însă  a fost asimilat de către daci. Unor triburi de sciţi li se mai spunea agatârşi sau agatrişi. Unii presupun că piesele aparţin unei căpetenii a sciţilor care a murit într-o luptă cu daco – geţii.

Eu însă cred că este o asemănare izbitoare între piesa din tezaurul de la Stânceşti şi steagul dacilor, un cap de lup cu corp de şarpe, sau coadă de dragon. Forma este asemănătoaare, precum şi ideea combinării animalelor-simbol, rezultând animale fantastice. Aşadar, cred că obiectele au fost făurite de meşteri daci.

Piesele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

 

În timpul Imperiului Roman, din cauza faptului că vechile mine erau aproape epuizate, goana după aur a provocat multe războaie. Printre ele se numără şi cel cu strămoşii noştri, dacii. Aurul şi bogăţiile Daciei au fost principalele motive pentru care romanii doreau să cucerească Dacia.

În acele vremuri, aurul era singurul etalon de valoare, întrecând cu mult valoarea argintului sau a cuprului.

Se spune că Decebal a ascuns tezaurul dacilor după ce a abătut cursul râului Sargeţia, din apropierea capitalei Sarmizegetusa. Acolo a săpat o groapă, cu ajutorul unor prizonieri, şi  ascuns o comoară imensă din aur şi argint, cântărind, după unii istorici, aproximativ 150.000 kg. Cursul râul a fost apoi stabilit cum fusese înainte, după ce groapa a fost acoperită cu pietre şi pământ. Prizonierii au fost ucişi, dar, cum se întâmplă de obicei în istorie, există un trădător. Istoricul Dio Cassius spune că trădătorul se numea Bicilis şi era un nobil din anturajul lui Decebal. Când Bicilis a fost luat prizonier de către romani, i-a dus pe aceştia la locul unde se afla comoara. Se presupune că râul despre care era vorba este actualul râu Strei, al cărui nume a fost schimbat între timp.

Economia Imperiului Roman a fost restabilită, trăind bine o bună bucată de vreme, din aurul Daciei.

Se presupune că ceea ce au găsit atunci romanii a fost doar o parte din aurul agonisit de daci, şi că mai sunt zeci de comori ascunse în râuri sau în preajma Munţilor Orăştiei sau a Sarmizegetusei. Dovadă sunt brăţările dacice, descoperite nu demult la Sarmisegetusa Regia.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

tezaur_MoigradPuţini români cunosc acest lucru, şi anume faptul că noi, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti avem dovada vie a faptului că strămoşii noştri au fost primii (după descoperirile de până acum) care au început să facă artă din prelucrarea aurului.

Este important de ştiut faptul că pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur datând chiar din mileniul V şi IV î. Hr.

Tezaurul descoperit la Moigrad, în judeţul Sălaj atestă aceste afirmaţii.

Ca mai toate tezaurele descoperite la noi, şi acesta s-a găsit din întâmplare, înainte de anul 1912. Mă întreb, oare dacă chiar s-ar pune puţin accentul pe descoperiri arheologice, efectuându-se săpături în zonele unde au fost descoperiri, ce s-ar putea găsi?

Tezaurul de la Moigrad este compus dintr-un idol – care este cel mai mare obiect neolitic descoperit până acum – şi încă trei idoli cu braţele în cruce. Doi dintre idoli reprezintă două femei şi celălalt o figurină masculină. Obiectul care reprezintă bărbatul este cea mai veche imagine stilizată din aur din câte se cunosc în lume.

Idolul mare, care cântăreşte peste 800 de grame reprezintă imaginea stilizată a zeiţei Pământului şi a fertilităţii.

Idolii feminini, având 20,2 g respectiv 17,4 g, au braţele şi picioarele terminate în câte două antene spiralice afrontate.

Idolul bărbat are 18,525 g este realizat printr-o şlefuire mai fină a feţei şi s-a păstrat mai bine, fiind mult mai îngrijit.

Ar trebui să fim mândri de strămoşii noştri şi să nu uităm că şi nouă ne curge prin vene acelaşi sânge, şi nu e prea târziu să ridicăm capul şi să ajungem din nou primii.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Noi, românii, prin tezaurele şi descoperirile arheologice care aparţin epocii preistorice a strămoşilor noştri, daco – geţii, suntem fruntaşii Europei la acest capitol şi ar trebui să fim mândri de asta.

Pe teritoriul ţării noastre, arta aurului a atins, în epoca bronzului, culmi necunoscute de alte neamuri. Acum, obiectele din aur, foarte variate, tind să atingă perfecţiunea.

Epocii mijlocii a bronzului (care începe prin anul 1700 î. Hr.), îi aparţine şi tezaurul de la Perşinari, din judeţul Dâmboviţa, aproape de Târgovişte. Aici a fost descoperită, în 1954, o spadă din aur, urmând ca, în 1962 să mai fie descoperite încă  11 pumnale, tot din aur. Cel ce le-a făurit, se pare că a fost nevoit să le ascundă înainte de a le finisa. Sunt arme de paradă, arme – emblemă.

Atât pumnalele, cât şi sabia, au câte o nervură centrală, care la sabie se desparte în mai multe fire, către mâner, şi au aripioare la bază. Sabia (fragmentul păstrat) nu are nici vârf, nici mâner, cântărind 1,4 kg, iar pumnalele au între 223 şi 505 g.

Tezaurul de la Perşinari, care, după ce a fost descoperit, a fost salvat de la topire, poate fi admirat azi la Muzeul Naţional de Istorie, în sala Tezaur.

Se ştie că aurul este o dovadă incontestabilă a trecutului oricărui popor. Şi în cazul nostru, al românilor, aurul poate rescrie istorii. El stă mărturie, vorbindu-ne despre strămoşii noştri, dacii, un popor demn, curajos, vesel şi bogat, la fel ca cel care mişună acum pe aceleaşi pământuri, dar căruia i s-a şters aparent aceste calităţi, prin umilire.

În anul 1980, în localitatea Hinova s-au făcut săpături, descoperindu-se un nepreţuit tezaur arheologic, dar şi istoric, dovadă vie a existenţei şi priceperii străbunilor noştri, dacii. Tezaurul datează de la sfârşitul mileniului II î. Hr. şi a fost recuperat în totalitate, cântărind cinci kilograme şi fiind cel mai mare tezaur preistoric descoperit de la noi din ţară, dar şi de peste hotare. Este format din 9.639 de piese şi conţine:

  • o diademă de aur
  • 14 brățări diferite ca model și greutate
  • 92 pandantive
  • 762 mărgele
  • 8.765 paiete
  • 4 inele și multe alte obiecte, toate din aur.

Una din brăţările bărbăteşti, confecţionate dintr-o bară masivă din aur, răsucită de 6 ori, cântăreşte 469 g, iar cea mai mare brăţară pentru bărbaţi e lucrată dintr-o foaie lată şi masivă de aur răsucită, cântărind 580 g şi fiind împodobită cu 10 butoni fixaţi prin găurire. S-au găsit chiar ghemele de sârmă şi barele de aur care reprezentau materia primă pentru meşteşugari.

Se observă că obiectele sunt o adevărată artă, arătând iscusinţa meşteşugarilor, care foloseau metode avansate de prelucrare a aurului, realizând, prin minuţiozitate, obiecte care impresionează pe oricine prin frumuseţea lor deosebită.

 

Încă din cele mai vechi timpuri au avut loc schimburi de produse între culturi şi popoare vecine. Aşadar, nu există o linie de demarcaţie între bijuteriile din spaţiul carpato – dunărean şi altele străine, şi există interferenţe, mai ales în domeniul artistic şi religios.

Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre sunt tezaurele de figurine plate de la Moigrad, prelucrate prin ciocănire, din foiţă de aur, şi Perşinari.

Cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în spaţiul carpato – dunărean sunt din epoca pietrei şlefuite, din mileniul V – IV, î.Hr. Aici putem aminti podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci şi Miograd.

La daci, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î. Hr., în perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul de aur descoperit la Biia, Stânceşti (jud. Botoşani).

Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. Atunci a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, numitî arta traco – dacă.

În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive.

Citându-l pe Criton, medicul lui Traian, Ioanes Lydus spune despre împăratul roman,  că „a luat drept pradă de război 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint.”

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

Multe dintre tezaurele îngropate pe vremea migrațiilor pe teritoriul țării noastre, au fost găsite, devenind apoi celebre pentru frumuseţea și valoarea lor.

Unul dintre cele mai faimoase tezaure se găsește acum în Tezaurul istoric al Muzeului Național de Istorie a României din București și se numește „Cloșca  cu puii de aur”. Povestea lui este interesantă, chiar dacă e mai lungă și eu cred că merită să acumulați informațiile. :)

Acest tezaur a fost îngropat în pământ lângă localitatea Pietroasa, județul Buzău pe vremea goților, un popor de neam germanic, cu scopul de a fi recuperat mai târziu, dar n-a fost să fie așa…

Se spune că acest tezaur a fost îngropat chiar de regele vizigoţilor, Athanaric, în secolul al IV – lea, după ce a fost înfrânt de huni, în anul 375. Însă Ştefan Burda, autorul cărţii: ” Tezaure de aur din România” ne argumentează faptul că, privite în detalui, obiectele aparţin artei prelucrării aurului din spaţiul nord – dunărean.

Renumitul tezaur a fost dezgropat în 1837 de doi țărani ( Ion Lemnar şi Stan Avram)care lucrau la o carieră de piatră din dealul Istriţa de lângă satul Pietroasa. În loc să meargă să-l predea autorităților, cei doi au ascuns comoara de aur în podul casei unor rude și peste un an l-au vândut la preț de nimic unui antreprenor constructor. Acesta din urmă a vândut o parte din piese, iar pe restul le-a ascuns.

Dar cum gura lumii nu tace, s-a aflat de fapta lor, iar cei trei au fost arestați. Procesul lor a durat 4 ani. Cei doi „găsitori” au murit în detenție, înainte de terminarea procesului, iar antreprenorul a fost achitat, după ce a arătat locul unde a reîngropat obiectele rămase nevândute. Rudele care au ținut comoara în pod au căpătat 30 de lovituri de bâtă și un an de închisoare.

Au mai rămas 12 obiecte din aur, din 22, câte au fost găsite, cântărind 19 kg. Cel mai mare obiect este o tavă din aur masiv, de 7 kg, prelucrată prin ciocănire, care are diametrul de aproape jumătate de metru. Din cauză că era atât de mare și greu de ascuns, antreprenorul a spart-o cu toporul în patru sferturi. Tot el a mai distrus sau deteriorat și alte piese din tezaur, aplatizându-le sau spărgându-le cu ciocanul. Astfel, o parte din pietrele cu care au fost încrustate au fost strivite  Mai există încă o tavă mai mică, tot rotundă, care are o statuetă la mijloc, posibil ceva zeitate. Mai sunt două coliere inelare, unul având pe el o inscripție cu caractere runice. Mai e o cană înaltă, pentru vin și patru fibule încrustate cu pietre (fibulele sunt agrafe ornamentale, utilizate pentru a încheia o haină), cea mai mare având 27 cm, care reprezintă o pasăre de pradă (vultur sau uliu), două mijlocii și una mică, reprezentând tot păsări. De la aceste păsări i-a venit şi denumirea tezaurului: „Cloșca cu puii de aur”, denumire dată de țăranii care au descoperit tezaurul și păstrată și în ziua de astăzi.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Pentru un om obișnuit, aurul jefuit de pirați, strâns și ascuns pe o insula secretă sau într-o tainică peșteră de pe malul oceanului, reprezintă substanța unei comori. Însă asemenea tezaure nu prea au fost descoperite de către căutătorii de comori. La fel de negăsit sunt și comorile cuceritorilor continentului american, care au jefuit aurul și giuvaierele din temple și palate.
Aurul, transformat în lingouri sau monede, ce trebuia transportat în cala corăbiilor, scufundat din cine știe ce cauze, nu este nici pe departe doar o legendă. Aurul și argintul pretinse tribut au existat și ele cu adevărat. De asemenea, și minele de aur, exploatate cu pricepere, valorează o avere.
Tot acest aur, dar și multe alte obiecte de valoare istorică și nu numai, constituie comorile ascunse, căutate de sute de ani în întreaga lume. Odoarele bisericești furate sau puse la păstrare sunt de obicei, ca și podoabele regale, pierdute în vremuri de război. Nici comorile regilor de demult, adevărate tezaure naționale, și despre care astăzi se vorbește adesea în legende, nu sunt neapărat un rod al fanteziei.
De exemplu, lanțul de aur al ultimului împărat incaș Atahualpa (1502-1533), conform legendei măsoară 350 pași lungime, este alcătuit din verigi groase cât mâna unui om și a fost nevoie de peste 200 de bărbați ca să îl ridice. Toate astea și multe altele s-au pierdut.
Nu au fost găsite nici legendarele mine de aur ale regelui biblic Solomon (cca 965-926 î.H.), pierdute undeva în țara de poveste Ofir, despre care cercetătorii cred ca ar fi situata undeva pe teritoriul Arabiei Saudite.
Nici bogățiile templului Siwah, din Egipt, și nici mormântul conducătorului mongol Ginghis-Han (1155-1227) cu uriașele sale comori, nu au fost găsite nici astăzi.
În Pelopones, în Golful Pylos, care acum se numește Navarino, s-a scufundat, în anul 1827, o întreagă flotă turco-egipteană, care avea la bord aur în valoare de peste 100 milioane de euro.
Un căutător de comori ar trebui să demistifice substanța comorilor, adică în principal aurul, studiind mai degrabă în cercetările sale asupra posibilei locații a unei comori, elemente științifice, istorice și arheologice, iar legendele să fie doar un vag punct de plecare în căutarea unei comori. Nu trebuie ca pasiunea pentru căutarea comorilor să înlăture umanitatea și buna-credință a căutătorului de comori, ci din contră, să fie îmbinată această cercetare cu știința și buna-înțelegere între parteneri.

Pe teritoriul actual al României au fost descoperite dovezi ale prelucrării aurului începând cu mileniul V î.d.C. Erau în general obiecte de podoabă și piese de ritual prelucrate prin ciocănire, din foiță de aur. Mai târziu, în mileniul II î.d.C. se remarcă foarte multe podoabe descoperite în tezaurele de la Perșinari, Poarta Albă, Hinova, Sacoșu Mare etc. Podoabele dacice descoperite au o valoare inestimabilă nu numai datorită aurului din compoziția lor ci mai ales datorită meșteșugului cu care au fost făurite. Dacii au ridicat prelucrarea aurului la nivel de artă, realizând poate cele mai frumoase podoabe descoperite în lumea antică. În poză este tezaurul de la Hinova, unde mie mi-au atras atenția spiralele cu forma coloanei infinitului a lui Brâncuși.


Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate