stramosi | BSG

tablitele-de-le-tartariaDacă într-un articol mai vechi am vorbit despre faptul că strămoșii noștri au fost printre primii din lume care au cunoscut prelucrarea aurului, iată că există dovezi și pentru faptul că pe aceste meleaguri au trăit primii oameni care au cunoscut scrierea. Dovezile sunt cele trei tăblițe de la Tărtăria, descoperite în anul 1961 de echipa condusă de cercetătorul Nicolae Vlassa. Tărtăria este o localitate situată în județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie.

Poate că ați mai auzit de aceste tăblițe, despre care străinii scriu mai mult decât noi. Sunt de o importanță deosebită, deoarece, după metodele moderne de investigare, acestea datează din anul 5 000 î.Hr, fiind cea mai veche scriere din lume. Totuși, tăblițele au fost datate indirect, căci din cauza conținutului prea mic de carbon din cauza unui tratament termic de coacere în cuptor, nu mai pot fi datate niciodată cu radiocarbon. Până la tăblițele de la Tărtăria, cea mai veche scriere era considerată cea sumeriană și cea egipteană, Harappa, care datează din anii 3 500 – 3 200 î. Hr. Iată că strămoșii noștri cunoșteau arta scrierii cu 1500 de ani înaintea altora. Această descoperire schimbă întreaga istorie, dacă datele presupuse sunt reale.

Cele 3 celebre tăblițe sunt din lut. Două dintre ele sunt găurite și sunt acoperite cu semne, iar pe a treia sunt niște pictograme: un animal despre care se crede că e capră, unul vegetal și unul neclar.

Unii oameni de știință susțin că, de fapt, scrierea de pe tăblițe, care se aseamănă cu cea sumeriană, ar aparține sumerienilor, nu strămoșilor noștri. Numai că îi contrazice faptul că tăblițele au fost descoperite la noi, pe teritoriul nostru, și acolo, unde trăiau sumerienii, nu a fost descoperită nici o scriere mai veche decât cea de pe tăblițe. Așadar, faptele spun că s-ar putea ca sumerienii să fi învățat scrierea de la strămoșii noștri, nu invers.

 După doi ani de pauză, deoarece nu au fost fonduri, anul acesta s-au reluat săpăturile în situl Tărtăria, pe o suprafață de 2,5 hectare.

Iată un tezaur care nu a fost descoperit din întâmplare, ca majoritatea tezaurelor de la noi. În localitatea Stânceşti, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, în anul 1965, au avut loc nişte săpături arheologice în locurile unde au fost descoperite cetăţi pe care strămoşii noştri, traco-geto-dacii, le-au ridicat pentru a se proteja de invaziile nomade. Aici, sub podeaua unei încăperi, într-un vas, au fost descoperite trei piese din aur, care au impresionat prin faptul că sunt puţin diferite faţă de celelalte obiecte. Trist este faptul că acum, pământul pe care au fost descoperite acele cetăţi (Stânceşti I şi Stânceşti II) aparţine locuitorilor localităţii, iar pe suprafaţa uneia se cultivă porumb, pe când a doua este împădurită. Nu numai că nu s-au mai făcut săpături, pentru a mai face descoperiri, dar nici măcar nu au fost conservate, spre a putea fi vizitate de turişti.

Cântărind 100 de grame, cea mai importantă piesă din tezaur, lungă de 47, 80 cm şi lată de 9,70 cm, este o sinteză a credinţei despre structura universului. Capul de mistreţ reprezenta pământul, corpul de peşte – apa, iar coada de pasăre, foarte frumos lucrată, semnifica aerul, văzduhul, spaţiul.

În vas mai erau doi idoli antropomorfi (cu formă de fiinţă umană), realizaţi din foiţe subţiri de aur. Ambii au formă de frunză şi pliuri orizontale paralele şi arcuite, având marginile în relief.

Piesele aparţin secolelor V – IV î. Hr. şi sunt unicate în arta geto – dacică.

Specialiştii susţin că toate cele trei piese erau destinate cultului, dar, fiind descoperite laolaltă cu alte obiecte de harnaşament (folosite la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului), se crede, de asemenea căpiesa cea mare  ar fi un frontal de cal, iar celelalte două – obrăzare în formă de ureche de cal. Unii spun că ar aparţine sciţilor, un popor nomad, fără un loc stabil, care, atras de aurul de aici, a încerct, de nenumărate ori, să supună Dacia, însă  a fost asimilat de către daci. Unor triburi de sciţi li se mai spunea agatârşi sau agatrişi. Unii presupun că piesele aparţin unei căpetenii a sciţilor care a murit într-o luptă cu daco – geţii.

Eu însă cred că este o asemănare izbitoare între piesa din tezaurul de la Stânceşti şi steagul dacilor, un cap de lup cu corp de şarpe, sau coadă de dragon. Forma este asemănătoaare, precum şi ideea combinării animalelor-simbol, rezultând animale fantastice. Aşadar, cred că obiectele au fost făurite de meşteri daci.

Piesele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

 

tezaur_MoigradPuţini români cunosc acest lucru, şi anume faptul că noi, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti avem dovada vie a faptului că strămoşii noştri au fost primii (după descoperirile de până acum) care au început să facă artă din prelucrarea aurului.

Este important de ştiut faptul că pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur datând chiar din mileniul V şi IV î. Hr.

Tezaurul descoperit la Moigrad, în judeţul Sălaj atestă aceste afirmaţii.

Ca mai toate tezaurele descoperite la noi, şi acesta s-a găsit din întâmplare, înainte de anul 1912. Mă întreb, oare dacă chiar s-ar pune puţin accentul pe descoperiri arheologice, efectuându-se săpături în zonele unde au fost descoperiri, ce s-ar putea găsi?

Tezaurul de la Moigrad este compus dintr-un idol – care este cel mai mare obiect neolitic descoperit până acum – şi încă trei idoli cu braţele în cruce. Doi dintre idoli reprezintă două femei şi celălalt o figurină masculină. Obiectul care reprezintă bărbatul este cea mai veche imagine stilizată din aur din câte se cunosc în lume.

Idolul mare, care cântăreşte peste 800 de grame reprezintă imaginea stilizată a zeiţei Pământului şi a fertilităţii.

Idolii feminini, având 20,2 g respectiv 17,4 g, au braţele şi picioarele terminate în câte două antene spiralice afrontate.

Idolul bărbat are 18,525 g este realizat printr-o şlefuire mai fină a feţei şi s-a păstrat mai bine, fiind mult mai îngrijit.

Ar trebui să fim mândri de strămoşii noştri şi să nu uităm că şi nouă ne curge prin vene acelaşi sânge, şi nu e prea târziu să ridicăm capul şi să ajungem din nou primii.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Noi, românii, prin tezaurele şi descoperirile arheologice care aparţin epocii preistorice a strămoşilor noştri, daco – geţii, suntem fruntaşii Europei la acest capitol şi ar trebui să fim mândri de asta.

Pe teritoriul ţării noastre, arta aurului a atins, în epoca bronzului, culmi necunoscute de alte neamuri. Acum, obiectele din aur, foarte variate, tind să atingă perfecţiunea.

Epocii mijlocii a bronzului (care începe prin anul 1700 î. Hr.), îi aparţine şi tezaurul de la Perşinari, din judeţul Dâmboviţa, aproape de Târgovişte. Aici a fost descoperită, în 1954, o spadă din aur, urmând ca, în 1962 să mai fie descoperite încă  11 pumnale, tot din aur. Cel ce le-a făurit, se pare că a fost nevoit să le ascundă înainte de a le finisa. Sunt arme de paradă, arme – emblemă.

Atât pumnalele, cât şi sabia, au câte o nervură centrală, care la sabie se desparte în mai multe fire, către mâner, şi au aripioare la bază. Sabia (fragmentul păstrat) nu are nici vârf, nici mâner, cântărind 1,4 kg, iar pumnalele au între 223 şi 505 g.

Tezaurul de la Perşinari, care, după ce a fost descoperit, a fost salvat de la topire, poate fi admirat azi la Muzeul Naţional de Istorie, în sala Tezaur.

Când păşeşti pe pământul dacic de la Sarmizegetusa, ai impresia că ai ajuns pe un tărâm din rai. Totul este strălucitor. Rămâi mut de uimire când vezi aleile parcă poleite cu aur şi argint. Nu degeaba şi-au ales strămoşii noştri acel loc deosebit pentru a-şi construi cetatea.

Până şi plantele sunt presărate cu acel „praf de stele” care parcă le dă viaţă.

Cetatea de pe Dealul Grădiștei este cea mai mare dintre fortificațiile dacice. Aflată pe vârful unei stânci, la 1.200 de metri înălțime, fortăreața a fost centrul strategic al sistemului defensiv dac din Munții Orăștiei.

Ai zice că ai călcat pe un munte de aur, dacă n-ai şti că, de fapt, este un munte de mică.

Mica este un mineral din grupa silicaților cu un sistem de cristalizare monoclinic, cu o structură chimică complexă, care se substituie frecvent, dar rămân în raport constant cu ceilalți atomi. Mica are o duritate redusă – 2, paralel cu planurile de suprafață a mineralului, pe când în alte direcții duritatea este 4. Culoarea mineralului este variată, alb, roz,verde, brun, până la negru, urma fiind albă.

Există mai multe varietăţi de mică

  • poate conţine potasiu și aluminiu fiind numit muscovit sau „mică argiloasă”
  • mineral rozaceu bogat în litiu, numit „Lepidolith”
  • varietatea  bogată în aluminiu și magneziu
  • mică cu fier (sau biotit)
  • mică cu potasiu – muscovit
  • paragonit (mica cu sodiu)
  • mai este şi „Lepidomelanul”, o varietate de mică bogată în fier fiind ușor descompus

Mica se poate desface în foițe subțiri transparente, care, în bătaia soarelui strălucesc, căpătând nuanţe de argintiu şi auriu.

coiful-de-aur-cotofenestiAcest coif princiar e un obiect din aur care, printre multe alte astfel de piese valoroase aflate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, se evidenţiază prin măreţie şi strălucire. În încăperea Sălii Tezaurelor, unde mii de obiecte din aur îşi spun parcă povestea, stă sufletul strămoşilor noştri, un suflet de aur, care constituie o bogăţie fără preţ a noastră, a românilor, bogăţie care, nu se ştie din ce cauză, se doreşte a fi pusă în umbră. În această încăpere stă istoria poporului nostru, nu doar nişte obiecte din aur, şi fiecare român ar trebui să meargă să o vadă.

Motive decorative din tradiţia traco-getă şi carpato-dunăreană sunt întâlnite şi pe coiful de aur descoperit la Poiana Coţofeneşti, judetul Prahova, datând din secolul IV î. Hr.

Descoperirea acestui obiect de preţ a avut loc în anul 1926, când un elev al şcolii satului, fiind la arat, l-a scos, din îtâmplare, cu cuţitul plugului. Coiful a fost lucrat din foaie de aur destul de groasă, bătut pe un calapod de lemn. Îi lipseşte doar vârful calotei, în rest e păstrat în stare foarte bună, fiind înalt de 25 cm şi având 770 gr.

Coiful de aur a fost adus la Muzeul National de Antichităţi din Bucureşti, stând aici până în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fiind unul dintre cele mai frumoase exponate.

Soarele, motiv des întâlnit pe multe dintre bijuteriile strămoşilor noştri, este în prim plan pe acest coif, alături de scene de sacrificare a animalelor şi animale fantastice. La nivelul frunţii sunt doi ochi care parcă te încremenesc şi te hipnotizează, cu nişte sprâncene groase, trăsătură caracteristică geto – dacilor.

Ar trebui să fim mândri de asemenea comori rămase de la strămoşii noştri, adevărate valori care sunt dovezile incontestabile a continuităţii dacilor pe aceste meleaguri.

Strămoşii noştri, dacii, care făceau parte din marele neam al tracilor, se ocupau, pe lângă agricultură, apicultură, păstorit şi olărit, şi cu extrăgerea aurului şi a argintului, pe care le prelucrau sub formă de bijuterii, obiecte de cult, etc.

Civilizaţia dacilor era foarte dezvoltată în acele vremuri; ei băteau chiar şi monede din aur. Erau oameni harnici şi viteji, iubeau viaţa şi le plăcea să se petreacă.

Eu cred că am păstrat de la daci toate aceste calităţi şi că ar trebui să fim mândri că suntem urmaşii lor.

Probabil de la daci ni se trage nouă, românilor şi iubirea pentru aur, acest metal nobil din care ei confecţionau podoabe atât de frumoase, încât le putem numi artă.

De-a lungul timpului, au fost descoperite foarte multe bijuterii care aparţineau dacilor. Cea mai importantă descoperire a fost la Sarmizegetusa Regia,  cea mai mare fortificaţie daco-getă de pe teritoriul României. Aici au fost găsite numeroase bijuterii, monede, obiecte de aur si argint care fac parte din Tezaurul dacic.

Vestigiul este situat în satul Grădiştea Muncelului, judetul Hunedoara, şi a fost capitala fostei Dacii, înainte de colonizarea romană. Aici au fost găsite şi vestitele brăţări dacice.

Arheologii sătmăreni şi ucraineni care fac săpături la şantierul arheologic de la Malaia Kopania, din Ucraina, la 20 de kilometri de România, au descoperit, pe locul unui cimitir dacic, obiecte din aur. Despre această descoperire se spune că ar fi cea mai mare descoperire de bijuterii dacice, după vestitele brăţări din aur.

Se spune că un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții.

Cea mai veche atestare scrisă cu privire la locuitorii țării noastre apare tocmai la „părintele istoriei”, Herodot, care spune despre agatirşii (popor protolatin din centrul Daciei) de pe malurile râului Maris (Mureș) care „purtau mereu podoabe de aur”.

Tot Herodot descrie expediția din anul 514 î.Hr. a regelui perșilor, Darius Histaspes, care a trecut Dunărea, războindu-se cu sciții, fiind în căutare de aur. Apoi, când la nord de Dunăre s-a întemeiat statul dacilor, puterea regilor daci s-a sprijinit în mare parte pe aurul extras din apele și pământul de pe teritoriul țării lor. Despre asta au lăsat mărturii scrise istoricii greci, care spun despre Dromichetes și Burebista (secolele III – I î.Hr.) că erau suverani puternici și bogați deoarece „posedau mult aur”.

Cei mai vechi aurari de pe teritoriul țării noastre au cules aurul din apele curgătoare, din nisipul de pe malurile lor și, când au văzut fărâme sclipitoare în crăpăturile stâncilor, s-au apucat să sfărâme rocile dure ca să scoată din ele metalul strălucitor.

Apoi, impresionați de frumusețea aurului, au început să-și făurească din el podoabe, convinși fiind că, cu ajutorul acestui metal ei atrag spiritele bune de partea lor și le alungă pe cele rele.

Atât în acele timpuri, cât și în zilele noastre, aurul ocupă atât funcția de material pentru diferite podoabe, în special bijuterii, cât și cea de material pentru obiecte de cult, precum obiectele liturgice din lăcașurile de rugăciune ale zilelor noastre.


Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate