stralucire | BSG

Pe o scară a valorilor privind pietrele preţioase, smaraldul ar fi, alături de safir, pe locul doi, după briliant (briliantul este diamant prelucrat).

În primul rând, putem recunoaşte un smarald după culoare. Smaraldul e o piatră diafană, de culoare verde-cristalin, verde-albăstrui sau verde închis.

Ca substanţă, smaraldul e o varietate de beril, un silicat de aluminiu, şi cuprinde beriliu, oxid de fier şi crom. Este cel mai fin cristal din familia beriliului. Pe scara durităţii, are poziţia 7,5.

Mulţi numesc această piatră „smaragd”, cuvânt care are la bază  grecescul smaragdos, ce vine din latinescul smaragdus.  Acesta din urmă e o variantă a cuvantului maragdos, de origine semitică, ce corespunde, la rândul lui, cuvântului de origine ebraică bareqet, care înseamna „strălucire”.

Aşadar, o a doua condiţie ca o piatră de culoare verde să fie un smarald autentic, şi nu un fals, este strălucirea acesteia. Strălucirea este, de fapt, proprietatea de a reflecta lumina. Smaraldul reflectă lumina ca nişte steluţe care uneori apar ca raze colorate (denumite în limbaj de bijutier schiller).

Smaraldul poate prezenta câteodată un defect numit givrură, având aspect de punct îngheţat în interior. Dacă este în lateralul pietrei, acesta poate fi eliminat prin şlefuire, însă se pierde din dimensiune.

Mai există şi smaraldul oriental, care nu este un silicat de aluminiu, ca şi smaraldul veritabil, ci este, ca şi safirul, o varietate transparentă de coridon.

Bijutierii, cu ajutorul unui aparat, cleştele de turmalină, pot să măsoare fenomenul de refracţie, birefrigenţa (dublarea prin refracție a unei raze de lumină la pătrunderea în anumite medii) sau monorefrigenţa (proprietate a unei substanțe de a emite o singură rază refractată pentru fiecare rază incidentă), şi pot stabili exact ce piatră este şi ce valoare are.

Un alt mod de a verifica dacă piatra e autentică e să încercăm să o zgâriem cu un obiect ascuţit sau cu o altă piatră. Dacă e smarald, care are o duritate destul de mare, nu se va zgâria.

O metodă de a falsifica pietrele preţioase constă în a le dubla prin lipirea unei pojghiţe deasupra pietrei, care dă sclipire, şi dedesubt o sticlă colorată. Este uşor de observat că e un fals, deoarece piatra de deasupra poate fi zgâriată foarte greu, în timp ce sticla de dedesubt se zgârie uşor.  Falsul se mai poate observa şi la microscop, sau cu lupa.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

inel-logodna

Pietrele preţioase şi semipreţioase se zgârie destul de greu, dar, dacă sunt lovite puternic, se pot sparge cu uşurinţă.

Prin duritate (cea mai importantă calitate a pietrelor preţioase) se înţelege rezistenţa opusă de piatră atunci când e zgâriată cu un obiect ascuţit, dur. A nu se face însă confuzia între duritate şi tenacitate, prin tenacitate înţelegându-se rezistenţa la apăsare cu o suprafaţă plană, sau rezistenţa la lovire. Din cauza acestei confuzii, înţeleptul Pliniu cel Bătrân, verificând autenticitatea unor pietre preţioase, le-a distrus, spunând că, dacă nu au trecut proba lovirii cu ciocanul, nu sunt pietre autentice.

Cea de-a doua calitate importantă a gemelor, care impreionează pe oricine, este strălucirea, luciul sau sclipirea. Această însuşire face ca pietrele preţioase să fie atât de dorite, mai ales de femei.

Ce este, de fapt, această sclipire? Luciul tuturor mineralelor, în general, e dat de modul în care acesta lasă să treacă lumina şi o reflectă. Ceea ce influenţează strălucirea pietrelor preţioase e puterea de refracţie şi de absorbţie a luminii de către acea piatră, dar şi gradul de şlefuire a unei feţe, intensitatea şi natura luminii.

Cu cât o piatră preţioasă e mai dură, cu atât îşi păstrează strălucirea mai mult timp. Pietrele mai puţin dure îşi pierd repede luciul, şi trebuie şlefuite din noi, pentru a-l recăpăta.

Luciul mineralelor poate fi: adamantin (vine de la cuvântul adamas, cuvânt de la care provine denumirea diamantului, şi înseamnă „de neînvins, indistructibil”), luciu sticlos, metalic, gras, sidefos şi mătăsos.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Aurul, regele metalelor, a fost apreciat din toate timpurile pentru frumuseţea, strălucirea şi măreţia lui.

Aurul a fost preţuit de oameni încă din antichitate, şi, de-a lungul vremii, au rămas o serie de proverbe şi expresii, mai vechi sau mai noi:

  • Un om cu inimă de aur – un om bun la suflet;
  • Meseria e brăţară de aur – la fel ca aurul, meseria înnobilează omul;
  • Să câştigăm aurul – se referă la medalii sportive;
  • Să ne apărăm aurul – bogăţia ţării;
  • Tot ce iese din mâna lui e aur – este un om priceput, un meşter bun;
  • Aurul deschide raiul – nimeni nu poate rezista frumuseţii acestui metal, nici chiar îngerii;
  • Aurul şi în glod străluceşte (glod – noroi, tină, drum noroios);
  • Tăcerea e de aur – de multe ori, dacă taci, eşti mai câştigat;
  • Acest om nu-i aur curat – ascunde ceva, are anumite defecte ascunse;
  • Opera este mai interesantă decât autorul ei. Aurul e cu mult mai fascinant decât mina de aur. (aforism de Valeriu Butulescu în Noroi aurifer);
  • Nici ceasurile de aur nu se învârt mai lent. (aforism de Valeriu Butulescu în Stepa memoriei) - timpul se scurge la fel de repede, indiferent ce îl măsoară;
  • Amor – licoarea otrăvită, băută din cupa aurită. – Pedro Calderon de la Barca – iată ce definiţie frumoasă a amorului;
  • Cheia de aur deschide toate porţile – Goethe, în Faust;
  • Ne poleim defectele cu aurul calităţilor noastre –  Valeriu Butulescu în Imensitatea punctului;
  • Acest om promite aur – are potenţial;
  • Sfântul Ioan Gură  de Aur – cel mai mare predicator creştin;
  • Vârsta de aur – tinereţea, cu frumuseţea şi strălucirea ei;
  • Epoca de aur – o perioadă înfloritoare, a progresului şi a bunăstării;
  • Peştişorul de aur – cel care îţi  îndeplineşte dorinţele.

Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate