safir | BSG

SafirCuvântul „safir” provine din latină, de la sappirus şi înseamnă „cel mai frumos”.

Putem recunoaşte un safir, în primul rând după culoare: e o piatră albăstruie, transparentă, cu nuanţe închise sau deschise. De fapt, termenul de safir este atribuit pietrei de corindon – varietatea albastră, care este şi cea mai cunoscută varietate a safirului.  Albastrul se datorează conţinutului mare de fier şi titan.

Corindonul este un mineral aflat pe scara durităţii, sau scara lui Mohs, pe poziţia 9,  ocupând locul doi după diamant, deoarece mineralul Moissanit , cu duritate 9,25 (foarte rar întâlnit în natură) nu este luat în considerare. Abia în secolul al XIX-lea s-a descoperit că safirul şi rubinul sunt varietăţi ale corindonului. Chimic, corindonul este un oxid de aluminiu, având formula Al2O3, prin urmare aparține de clasa oxizilor, cristalizând în sistemul romboedric. Culoarea lui e foarte variată, şi depinde de impuritățile existente în cristal. Variații de culoare sunt de la incolor (leucosafir), brun, sur, roz, roșu, galben, verde, violet, sau minerale de culoare albastră cu diferite nuanțe. Mai există şi padparadscha, care  este denumirea comercială pe singaleză a varietăților de safir de nuanță roz-portocalie.

Sunt apreciate fiind de valoare cristalele de corindon de culoare roșie rubine, denumite spinel sau rubin oriental și cele albastre, denumite safire. Mai există o variantă verde, denumită smarald oriental, una violet, cu numele de ametist şi mai există safirul galben, cu numele de topaz.

Safirul, fiind o piatră atât de dură, autenticitatea i se poate verifica, atunci când nu avem un bijutier în preajmă,  încercând să-l zgâriem cu o altă piatră sau cu un obiect ascuţit. Dacă se zgârie uşor, înseamnă că nu e safir.

De asemenea, safirul, ca şi rubinul, are nişte reflexe argintii cauzate de incluziuni ale maselor fibroase ale rutilului  – bioxidul de titan.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Pe o scară a valorilor privind pietrele preţioase, smaraldul ar fi, alături de safir, pe locul doi, după briliant (briliantul este diamant prelucrat).

În primul rând, putem recunoaşte un smarald după culoare. Smaraldul e o piatră diafană, de culoare verde-cristalin, verde-albăstrui sau verde închis.

Ca substanţă, smaraldul e o varietate de beril, un silicat de aluminiu, şi cuprinde beriliu, oxid de fier şi crom. Este cel mai fin cristal din familia beriliului. Pe scara durităţii, are poziţia 7,5.

Mulţi numesc această piatră „smaragd”, cuvânt care are la bază  grecescul smaragdos, ce vine din latinescul smaragdus.  Acesta din urmă e o variantă a cuvantului maragdos, de origine semitică, ce corespunde, la rândul lui, cuvântului de origine ebraică bareqet, care înseamna „strălucire”.

Aşadar, o a doua condiţie ca o piatră de culoare verde să fie un smarald autentic, şi nu un fals, este strălucirea acesteia. Strălucirea este, de fapt, proprietatea de a reflecta lumina. Smaraldul reflectă lumina ca nişte steluţe care uneori apar ca raze colorate (denumite în limbaj de bijutier schiller).

Smaraldul poate prezenta câteodată un defect numit givrură, având aspect de punct îngheţat în interior. Dacă este în lateralul pietrei, acesta poate fi eliminat prin şlefuire, însă se pierde din dimensiune.

Mai există şi smaraldul oriental, care nu este un silicat de aluminiu, ca şi smaraldul veritabil, ci este, ca şi safirul, o varietate transparentă de coridon.

Bijutierii, cu ajutorul unui aparat, cleştele de turmalină, pot să măsoare fenomenul de refracţie, birefrigenţa (dublarea prin refracție a unei raze de lumină la pătrunderea în anumite medii) sau monorefrigenţa (proprietate a unei substanțe de a emite o singură rază refractată pentru fiecare rază incidentă), şi pot stabili exact ce piatră este şi ce valoare are.

Un alt mod de a verifica dacă piatra e autentică e să încercăm să o zgâriem cu un obiect ascuţit sau cu o altă piatră. Dacă e smarald, care are o duritate destul de mare, nu se va zgâria.

O metodă de a falsifica pietrele preţioase constă în a le dubla prin lipirea unei pojghiţe deasupra pietrei, care dă sclipire, şi dedesubt o sticlă colorată. Este uşor de observat că e un fals, deoarece piatra de deasupra poate fi zgâriată foarte greu, în timp ce sticla de dedesubt se zgârie uşor.  Falsul se mai poate observa şi la microscop, sau cu lupa.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

O parte din „florile de piatră” se găsesc la suprafaţa scoarţei terestre, dar cele mai importante pietre preţioase se află în ceea ce noi numim subsol.

Scoarţa terestră este învelişul superficial al Pământului, care se compune din partea inferioară a atmosferei, hidrosferă şi partea superioară a litosferei.

În unele exploatări aurifere şi diamantifere au fost atinse, în unele foraje, adâncimi de 8000 şi chiar 15000 de metri. În urma procesiunilor de eroziune şi cutare a stratelor, au fost scoase la suprafaţă roci care în trecut se aflau la 20 – 30 km adâncime.

1. Formarea rocilor eruptive este legată de procesele magmatice din străfundurile pământului, care determină apariţia de topituri, „vetre de foc” sau magme, ascensiunea lor spre suprafaţă şi consolidarea lor. Rocile eruptive sunt formate din minerale cristalizate, în care atomii sunt dispuşi după anumite reguli geometrice. În zonele mai adânci, magma se solidifică încet, iar mineralele care se formează acolo au dimensiuni mai mici. De această etapă este legată şi formarea şi apariţia diamantului.

2. În zonele marginale ale acestor cuptoare magmatice se formează cristale mari cu forme geometrice deosebit de frumoase, printre care şi pietrele preţioase. Acum se formează rocile numite pegmatite (roci magmatice în care mineralele sunt bine cristalizate și cu structură specifică), în care se găsesc cele mai multe pierte preţioase şi semipreţioase, cum ar fi: smaraldul, topazul, acvamarinul, turmalina,  zirconul roz, alexandritul, berilul şi altele.

3. Când rocile eruptive au contact cu rocile sedimentare ( cele care  se formează prin procesele de eroziune, transport și depunerea aluviunilor aduse de apele curgătoare), se formează „skarne”, adică roci în care mineralele au dimensiuni mari şi sunt frumos cristalizate. De aici face parte rubinul şi safirul (coridonul), spinelul, andaluzitul şi granatul.

4. Din magmele ajunse înspre suprafaţă, pornesc, prin crăpăturile din rocile vecine, soluţiile hidrotermale, încărcate cu gaze, de unde rezultă filoanele metalifere, de care sunt legate florile de mină. Alături de filoanele metalifere se mai găsesc şi mineralele de gangă, care dau florile de mină. Multe dintre aceste minerale de gangă se numără printre pietrele semipreţioase, precum: ametistul, cristalul de stâncă, agatul, calcedonia, sardonia sau opalul.

 

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Atunci când achiziţionăm o bijuterie, de obicei, are şi o piatră preţioasă sau semipreţioasă (sau chiar mai multe). Nu toţi suntem specialişti în domeniu, dar, dacă ştim ce culoare are piatra, ne putem da seama, cu uşurinţă, ce este.

În anul 1198, papa Inocenţiu al III – lea i-a dăruit regelui Angliei, Richard Inimă de Leu, patru inele de aur cu pietre scumpe. Cifra 4 reprezenta cele 4 virtuţi cardinale: dreptatea, curajul, înţelepciunea şi cumpătarea. Cele patru pietre preţioase simbolizau: safirul albastru – speranţa, topazul galben – caritatea, jaspul verde – credinţa şi granatul roşu – iubirea.

Safirul era asociat întotdeauna cu cerul, datorită culorii albastre pe care o posedă. În India antică, în Egipt, la greci sau la romani, la iudei sau la creştini, cerul a simbolizat mereu speranţa legată de graţia divină.

Despre galbenul – auriu al topazului se spune că are capacitatea de a activa centrii voinţei, dând celui care-l poartă putere pentru a realiza lucruri măreţe, măreşte generozitatea şi alungă temerile.

Vredele este culoarea situată între albastru şi galben; e culoarea fertilităţii pământului, iar despre cel ce poartă o piatră preţioasă de culoare verde se ştia că va ajunge să cunoască echilibrul şi cumpătarea. Performanţă, progres şi evoluţie sunt cuvintele asociate acestei minunate culori.

Roşul granatului era asociat culorii sângelui, dar şi iubirii. Pietrele roşii erau preferate pe timp de lupte şi războaie. Cruciaţii, plecând spre Ţara Sfântă, îşi cumpărau inele cu granaţi, pentru a-i ocroti de molime, otrăvuri şi răni.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

În trecut, majoritatea pietrelor albastre erau considerate safir. Oamenii au fost fascinaţi de safir dintotdeauna, datorită frumuseţii şi proprietăţilor lui.

Asemenea aurului, şi safirul este un simbol al bogăţiei. Safirul era considerat capabil să împiedice stârnirea certurilor, să înlăture durerile şi să aducă putere, faimă şi onoare celui care îl purta.

Alături de amerist, în Evul Mediu, safirul era denumit „piatră episcopală”. El reprezenta raiul şi cele mai înalte valori.

Culoarea safirului mai poate fi, pe lângă cea albastră, şi verde, galben, violaceu, incolor (leucosafir), portocaliu sau roz – portocaliu (pad – paradscha). Safirul lasă urmă albă.

Safirul protejează nativii din zodia Fecioară.

Efectele tămăduitoare ale safirului se ştie că sunt tratarea tensiunii arteriale, a insomniei şi chiar a unor tipuri de cancer.

Cele mai mari safire au fost găsite în aluviunile gemifere din Sri Lanka. Cel mai mare a avut 20 kg. Alte zone importante în care se găsesc safire sunt: Thailanda, Laos, Vietnam, nordul Indiei, sudul Chinei şi Canada. Depozite de safire africane se găsesc în Mozambic, Africa de Sud, Camerun, Ruanda şi Namibia.

Safirele trebuie protejate de căldură excesivă, deoarece îşi pot pierde culoarea. Se descarcă energetic în apă rece şi se reîncarcă la soare.

Se spune că, atunci când oferi o bijuterie unei femei, trebuie să o alegi în funcţie de culoarea părului. Niciodată nu se va dărui aceeaşi piatră unei blonde şi unei brunete. Până şi metalul are o influenţă, acesta fiind un bun conductor de bucurii, dar şi de necazuri.

Astfel, brunetelor li se vor oferi bijuterii în care să predomine argintul. Acest metal le va aduce un plus de inspiraţie şi de fantezie. Brunetele, fiind mai realiste, argintul le va completa ceea ce le lipseşte: puterea de a visa, de a-şi crea idealuri. Ca pietre preţioase, brunetele au nevoie de ametist, care este piatra speranţei, dar şi de smaraldul aducător de noroc.

Blondele au o fire mai impulsivă, ele aflându-se sub influenţa Lunii. Ele sunt mai „zvăpăiate” şi mai „cu capul în nori”. Au nevoie de îndrumare şi de cineva care să le aducă mai cu picioarele pe pământ. Lor li se potrivesc bijuteriile din aur, deoarece acest metal are proprietatea de a calma, de a echilibra.

Cât despre pietrele preţioase, blondelor li se vor oferi rubine sau granate, acestea fiind pietrele înţelepciunii, care acţionează ca nişte frâne asupra instinctului. De asemenea, topazul, peruzeaua şi safirul li se mai potrivesc blondelor.

Diamantul este piatra care fi purtată atât de blonde, cât şi de brunete, fiind piatra eleganţei care îl protejează pe cel care o poartă de influenţele negative. Însă se spune că dacă diamantul este procurat prin înşelătorii, furt sau crimă, acesta aduce ghinion.

La fel cum vârfurile înalte atrag fulgerele, la fel şi pietrele preţioase atrag sentimente de tristeţe, , de bucurie, de melancolie sau de nestatornicie.


Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate