rusia | BSG

Destule intrigi şi poveşti de dragoste s-au ţesut în jurul rubinelor.

Un astfel de rubin, botezat Coasta Bretaniei, i-a fost alături Anei de Bretania toată viaţa. L-a primit imediat după naştere, l-a purtat la gât când i-a fost prezentată viitorului soţ, Carol al VIII-lea, l-a purtat şi mai târziu când s-a căsătorit cu Ludovic al XII-lea. Urma pietrei preţioase s-a pierdut, dar Coasta Bretaniei a reapărut în vremea lui Ludovic al XVI-lea care i-a dăruit bijuteria soţiei sale. Aceasta a refuzat-o, aşa că rubinul Anei de Bretania a fost prelucrat pentru a se împodobi cu el salonul cavalerilor. După Revoluţia franceză, a ajuns la Muzeul Luvru, acolo unde poate fi văzută în spatele unor geamuri groase de cristal.

Un rubin există şi în istoria Angliei: este cunoscut sub numele de Rubinul Prinţului Negru, după primul său posesor, Eduard, Prinţ de Wales. Cum a ajuns Prinţul Eduard în posesia rubinului nu se ştie cu exactitate. Cronicile spun fie că prinţul l-ar fi luat tribut lui Filip al VI-lea al Franţei pentru a-i cruţa viaţa, fie că l-a primit în dar de la Regele Castiliei. Un lucru e sigur, Rubinul Prinţului Negru a făcut miracole, salvându-i viaţa regelui Henric al V-lea pe câmpul de bătălie. În lupta de la Azincourt, ducele Jean d’Alencon s-a năpustist asupra regelui, dar sabia s-a a lovit rubinul pe care acesta îl avea încrustat în cască. Din duritatea pietrei, sabia a ricoşat, regele a scăpat nevătamat, iar ducele a fost ucis. Rubinul străluceşte astăzi în Coroana Imperială de Stat, care este cu străjnicie păzită în Turnul Londrei.

O poveste cu un preţios rubin se leagă şi de numele românului Nicolae Milescu Spătarul. Neobositul călător a ajuns în China, iar aici, aflând de existenţa unui rubin de peste 44 de grame, a dorit să-l cumpere pentru Ţarul Rusiei, Mai încercaseră şi alţii, dar mandarinul chinez în proprietatea căruia se afla, nu consimţea la nicio sumă. De ce? Pentru că alt rubin „mai bun nu se află în toată China şi nici nu se aflase vreodată”. După îndelungi negocieri, Spătarul a intrat în posesia pietrei, dar cum istoria e schimbătoare, pe drumul de întoarcere, în Siberia, i-au fost confiscate toate bunurile. Se pare totuşi că preţioasa piatră a ajuns în cele din urmă în tezarul ţarilor Romanov.

Carl Fabergé era bijutierul Curţii Imperiale a Rusiei, fiind însărcinat cu îngrijirea bijuteriilor Coroanei imperiale, el fiind şi un bun cunoscător al pietrelor preţioase. Fondată în 1842, Casa Fabergé a devenit faimoasă prin podoabele create pentru ţarii Rusiei. Şi acum, Fabergé este o marcă renumită de bijuterii,  fiind cumpărată de investitori care, impreuna cu urmaşii familiei, reconstruiesc faima bijuteriilor Fabergé.

Renumele acestor bijuterii a început să se formeze în 1884, când ţarul Alexandru III, dorind să-i facă o surpriză ţarinei Maria, a comandat un ou care a provocat uimire generală pentru modul în care era lucrat. Era făcut din email translucid având de jur împrejur încrustaţii de aur, argint şi pietre preţioase.

Acesta a fost începutul. În fiecare an, timp de 12 ani, până când a murit ţarul Alexandru al III – lea, Fabergé trebuia să furnizeze familiei regale un asemenea ou, ca simbol al vieţii şi al renaşterii. Tradiţia nu s-a sfârşit aici. Urmaşul la tron, Nicolae al II – lea şi fiul său Alexandru au continuat- o, dar au adăugat o particularitate: oul trebuia să conţină o surpriză, al cărei secret era păstrat până la deschiderea oului.

În total, s-au adunat 50 de ouă Faberge, însă nu toate s-au păstrat.

  Bibliografie: Richard Bessiere, Comorile pierdute ale omenirii, Bucureşti, Editura Litera, 2010.

După secolul XVII, nobilimea, sărăcită în nenumăratele războaie care se ţineau lanţ, nu mai ştiau ce să facă să-şi umple din nou visteriile golite. Atunci au apărut o serie de şarlatani care susţineau că puteu face aur din orice metal. Ei se intitulau „alchimişti”, dar nu trebuie confundaţi cu acei oameni care au adus un aport omenirii, făcând posibilă naşterea chimiei.

Cu toate că importanța minelor de aur din Europa a trecut pe planul al doilea odată cu descoperirea minelor din America, totuși, în Transilvania, la mina Săsarului, cum era denumit pe atunci orașul minier de mai târziu Baia Mare, după ce s-au epuizat zăcămintele de la suprafață, prin anul 1510, au început primele exploatări de adâncime și s-a alcătuit prima breaslă de mineri.

Într-adevăr, în trecut, orașul Baia Mare se numea Rivulus Dominarum (Râul Doamnelor), dar nu pentru că doamnele dețineau râul Săsar, ci pentru că își spălau hainele în albia acestui râu. În acea vreme, Săsarul era unul dintre cele mai curate cursuri de apă din Maramureş. În engleză, numele Băii Mari se traduce Big Mine sau Great Mine.

În timpul ocupației turcești, în 1567, aceste exploatări au fost inundate. Abia peste două sute de ani, în 1765, se reia exploatarea minereurilor bogate în plumb, aur și argint din regiunea Baia Mare. Tot atunci se ridică prima topitorie de aur din Transilvania, la Rodna Veche.

În Rusia, prin anul 1745, a avut loc descoperirea lui Erofei Marcov, a zăcământului aurifer sedimentar de la Berezovka, din munții Ural.

În 1814 a început să funcționeze în apropiere de galerii , prima exploatare din aluviuni, tot în Rusia. Iar când, în anul 1837 a fost găsit în partea de sud a Uralului un bulgăre de aur nativ, cântărind 36 de kilograme, a început „nebunia aurului”, care i-a cuprins pe mulți aventurieri și străini.

Au fost descoperite nisipuri aurifere în afluenții Amurului și Lenei, Rusia începând să ocupe primul loc în extracția auriferă. Inovatorii ruși au fost cei care au construit primele mașinării pentru extragerea aurului aluvionar.


Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate