rosia montana | BSG

galerie-romana-Rosia-MontanaLa Roșia Montană se văd cel mai bine urmele exploatărilor miniere lăsate de romani. Aici, împăratul Traian a trimis cei mai buni lucrători minieri din acele vremuri, aducându-i din Dalmația și Epir, denumiți piruști, pentru a exploata cu succes minele de aur de pe teritoriul Daciei.

La început, romanii au luat exemplul dacilor în ceea ce privește exploatarea aurului, scoțând aurul prin spălare a nisipurilor văilor și râurilor, dar apoi au apelat și la alte metode și procedee tehnice. Ei au început să spargă minereul aurifer din stâncile subsolului, să-l macine și astfel să obțină metalul nobil. Apoi au folosit mijloace de natură mecanică prin specialiști recunoscuți. Urmele se văd foarte bine la Cetatea Mare, Cetatea Mică și Cârnicul Mare.

Romanii săpau galerii mari și cu arcuri boltite, aproape arhitectonice. Deoarece nu cunoșteau pulberea explozivă (descoperită abia peste o mie de ani), și cu atât mai puțin dinamita, romanii făceau aceste galerii zdrobind stanele mari de piatră prin încălzire cu ajutorul focului, peste ele turnând oțet cu apă, sfărâmându-se, astfel, mai ușor.

Pentru scobirea minelor, romanii foloseau și un fel de dălți, numite „arrugia”.

Aceste galerii și mine romane sunt printre cele mai frumoase monumente lăsate de romani pe teritoriul nostru.

Vechiul scriitor grec Diodor scrie despre procedeul de exploatare, spunând:

„Băieți încă nedezvoltați în vârstă sunt siliți să râcâie prin băi în săpăturile făcute în stâncă, să culeagă cu sârguință micile bucăți de piatră și să le aducă afară din baie. După aceștia, bărbați trecuți de 30 de ani iau o anumită cantitate de pietre, le sfarmă cu ciocane de fier până ce piatra e redusă la mărimea boabelor de mazăre. Adusă în starea asta, femeie și bătrânii iau piatra și o duc la piuă (șteampă). Pășesc apoi 2 sau 3 la sul (fus) și învârtesc până ce au măcinat măsura primită și au făcut-o ca făina de grâu.  În fine oameni pricepuți iau piatra măcinată spre a o supune ultimei operațiuni. O freacă pe o scândură lată și ceva înclinată, în timp ce varsă pe ea apă. Pământul se descompune în apă și plutește peste scăndura plecată. Aurul însă, din cauza greutății, rămâne îndărăt. Făcând aceasta de repetate ori, ei freacă aurul ușor cu mâinile, apoi însă încetinel cu bureți (spongi), care iau ceea ce este mai moale și mai țărânos, până ce în fine rămâne bucata de aur curată”.

Procedeul s-a modificat puțin în timp, sulul sau fusul șteampurilor nemaifiind împins de oameni, ci de apă, care cade în cupele unei roți ca de moară.

Romanii nu cunoșteau folosirea mercurului pentru a obține aur.

Cu acest procedeu, romanii reușeau să trimită de aici la Roma în fiecare an peste 5 tone de aur.

Din aurul și argintul de la Roșia Montană, Bucium și alte centre miniere din Munții Apuseni, împărații romani băteau monede de aur și argint. În numeroase locuri din Ardeal au fost găsite astfel de monede, de pe vremea împăraților Hadrianus, Septimius Severus și alții.

Bibliografie: Abrudeanu, Ion Rusu, Aurul românesc. Istoria luindin vechime până azi,  Iași, Editura Vasiliana_’98, 2009.

 

cianuraAurul și argintul apar în natură de cele mai multe ori asociate, și de obicei se găsesc zăcăminte de minereuri auro-argintifere și numai în mod excepțional se găsesc și zăcăminte numai de argint. Din această cauză, extragerea și prelucrarea minereurilor pentru a obține cele două metale suportă operații identice, care se fac în același timp.

Până prin secolul XIX, aurul se extrăgea din nisipuri aurifere, din apele râurilor, prin cernere, sau din mine, din filoane aurifere. Filoanele sunt ca niște vene de aur masiv și pur, care trebuie doar spart din rocă. Astfel, din apele râurilor care spălau filoanele din mine, prin sitare, se separau pepitele de nisip.

Acum, metodele moderne de extracție a aurului utilizează ca materii prime zăcămintele de aur aflate sub orice formă, chiar și minerale. Mai întâi, se extrage aurul sub formă de amalgam (adică reacția aurului cu mercurul), prin amalgamare, sau sub formă de cianură de sodiu, prin cianurare.

Amalgamarea se folosește la minereuri cu granulație mare, iar cianurarea – la minereuri cu granulație mică și din nămol aurifer.

Extragerea aurului din aliajul cu mercurul se face prin distilare (distilare – trecerea unui lichid în stare de vapori prin fierbere și condensarea vaporilor astfel obținuți, procedeu folosit pentru a separa un component lichid). Astfel, se încălzește amestecul de aur cu mercur la 350°C – 800°C, atunci când se topește mercurul și se separă din amestec.

Cianurarea se obține prin adăugarea de cianură de sodiu în minereu. Se obțin astfel mai multe cianuri duble, de aur și sodiu și cianură dublă de argint și sodiu. Prin adăugarea zincului, aurul și argintul precipită, adică se separă, intră în reacție chimică cu cianura de sodiu, care scoate aurul și argintul pur din amestec.

Cianura însă rămâne în sol, provocând diverse boli, poluare și probleme de mediu. Este cea mai periculoasă otravă pentru om, plante și animale. Această metodă se va folosi în cazul în care se va aproba proiectul de la Roșia Montana.

După aceste tratamente, aurul și argintul nu sunt încă pure, și de aceea se rafinează într-o baie electrolitică.

Bibliografie:

1. Lăzărescu, Ion; Brana, Viorel, Aurul și Argintul, Editura Tehnica, București, 1972.

2. Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

Rosia-MontanăÎntre Mureș și Arieș se află Munții Metaliferi. Această zonă constituie cea mai veche și cea mai renumită regiune auriferă din Europa, cunoscută sub denumirea de Poligonul aurifer al Munților Apuseni, având ca vârfuri localitățile: Baia de Arieș, Roșia Montană, Săcărâmb, Zlatna, Caraci și Stănija.

Aici, aurul nativ se prezintă în cuiburi, impregnat în gangă sau în sulfuri. În unele locuri se găsesc cuiburi sau vinișoare de aur, sub formă de foițe, plăci, fire sau chiar cristale octaedrice. În alte locuri aurul nativ se găsește sub formă de grăunți până la 3-4 mm, asociați cu pirita, blenda sau galena, cu cuarțul, calcitul și cu rodocrozitul. Mai sunt grăunți de aur de dimensiuni foarte reduse, încât spălarea minereului ne arată doar prezența unui praf de aur care abia se vede. În unele minerale, aurul poate fi atât de fin, încât se poate vedea numai la microscop.

Zăcămintele sunt de diferite tipuri: filoane aurifere (filon – zăcământ cu aspect de plăci format în crăpăturile scoarței pământului prin consolidarea magmei sau prin depunerea unor minerale aflate în soluție în apele termale), volburi, concentrații metasomatice (metasomatoza – transformarea materiei în procesul de formare a minereurilor), impregnații și rețele filoniene.

Adâncimea la care se găsesc zăcămintele cunoscute este, în această zonă, destul de redusă, doar câteva sute de metri.

La Roșia Montană, filoanele aurifere formează adevărate rețele.

Pe lângă aur, mai este și argint, cupru, titan, arseniu, crom, nichel și alte metale.
Cianurarea este cel mai răspândit și mai rapid procedeu de prelucrare a aurului și argintului. Cea mai mare parte din producția anuală de aur și argint provine din minereuri auro-argintifere prelucrate prin acest mod.
Procedeul de cianurare constă în dizolvarea metalelor prețioase (aur și argint) conținute în minereuri cu ajutorul leșiilor alcaline – soluții de cianură și potasiu sau de sodiu de anumite concentrații. Din soluțiile alcaline îmbogățite cu metale prețioase, aflate sub formă de cianuri duble de aur (argint) și sodiu, aurul și argintul sunt precipitate ca nămoluri, cu ajutorul zincului sub formă de praf sau șpan. Pentru ca precipitarea să se facă mai ușor, adesea se adaugă și acetat de plub, care menține zincul neoxidat.
Recuperarea aurului și argintului din soluțiile de cianură se mai face și prin adsorbția (adsorbție – fixare și acumulare a moleculelor unui gaz sau a unui lichid pe suprafața unui corp solid) pe cărbune de lemn, o tonă de cărbune putând precipita cca 24 kg de aur. Se mai poate aplica și procedeul modern al rășinilor schimbătoare de ioni.

Cum s-a format aurul în Munții Apuseni:

Zăcămintele de aur din zona Munților Metaliferi s-au format datorită unor activități metalogenetice (metalogeneza – ramură a geologiei care studiază formarea și răspândirea zăcămintelor minerale în scoarța Pământului) intense ale unui magnetism subsecvent tardiv care s-a manifestat în zona Brad-Sacarâmb prin vulcani riolitici, cum e Băița (roilitul este o rocă vulcanică), andezitici, precum Fața Băii, de andezite cuarțifere (Hondoi, Faerag, Stogul, Barza) și vulcanii dacitici (dacit – rocă vulcanică cenușie) ai Cetrașului. Mai e Trestia, Măgura, Caraci, Dealul Fetii, București-Rovina, Curechiu, Porcurea, Duba-Coasta Mare-Cerburea.

Alte zone mai sunt: Roșia Montană-Bucium-Baia de Arieș și Zlatna-Stănija.

În procesele metalogenetice, coloanele de explozie au avut un rol foarte important, fiind principalele căi de acces pentru soluțiile hidrotermale, care au dus la formarea volburilor aurifere și la concentrațiile de minereuri polimetalice (polimetalic – care conţine mai multe metale; din care se pot extrage mai multe metale; multimetalic).

La Roșia Montană, coloanele de brecie (brecie – conglomerat format prin cimentarea unor fragmente colţuroase de roci de natură sedimentară, pirodastică sau eruptivă) s-au format după efuziunile de dacite. Principala coloană de brecie este Dealul Cetate. Acest deal, care este cunoscut ca fiind singurul „Muzeu minier natural” e străbătut de foarte multe galerii de nivele diferite și în toate sensurile, rezistând de peste 2000 de ani.

Aici, în Dealul Cetate se află multe coloane mai mici, în care se află volburile aurifere. În dealul Cârnic, coloana principală este Cotoroanța.

Țara noastră are, așadar, mari bogății. Avem aur, argint, cupru, titan și multe altele la Roșia Montană. Ce facem cu ele?

Bibliografie: Lăzărescu, Ion; Brana, Viorel, Aurul și Argintul, Editura Tehnica, București, 1972.

RosiaMontanaDupă ce am vizitat Muzeul aurului din Brad, următoarea staţie a fost Roşia Montană, denumită şi Alburnus Maior de către romani, unde am putut vedea minele romane. Însă mineritul în zonă este dovedit că exista încă cu mult înaintea apariţiei lui Traian si a romanilor, încă din perioada târzie a epocii de piatră. La sosirea romanilor, Roşia Montană era deja o localitate unde se practica mineritul, dar prima atestare oficială este din 6 Febr 131 A.D. ( după Hristos), pe o tăbliţă cerată romană.

Cu ajutorul unui ghid care ne-a povestit istoria locurilor de la început, de când au apărut primele triburi rătăcitoare ale sciţilor care au ocupat părți din Dacia, până prin secolul II î.Hr. Au fost printre primii care au exploatat aurul din Muntii Metaliferi. Apoi am putut avea acces şi in minele romane, o mică parte din galeriile ce însumează aproximativ 150 km, amenajate special pentru vizitatori.

A fost o experienţă unică în momentul când s-a deschis uşa galeriei, s-au aprins luminile , iar în faţa ochilor a apărut un culoar lung, pavat cu piatră, care cobora parcă în inima muntelui, pe sute de trepte, echivalenult unui bloc cu 10 etaje. Am intrat pe una din intrările galeriilor, doar o intrare fiind deschisă pentru public,  special amenajată pentru vizitele turiştilor. Sunt peste 30 de intări în mină, care formează un labirint imens, pe zeci de nivele. Am coborât aproximativ 30 de metri şi am intrat în inima muntelui, ajungând la 100 de metri sub vârful muntelui, unde am descoperit adevărata mină, săpată cu dalta şi ciocanul în stâncă. Fiecare tunel urma firul aurului ( filonul de aur) în munte, şi astfel s-a ajuns la un sistem de galerii care duc în toate direcţiile .

La început se extrăgea minereul la suprafaţă, iar pe măsura evoluţiei tehnicii, iar omul şi-a făurit unelte mai performante, au început să avanseze spre miezul muntelui.

Odată cu venirea romanilor, a ajuns şi multă forţă de muncă, prizonieri luati din războaie, sclavi, puşcăriaşi (pe vremuri, raufăcătorii erau duşi sa lucreze în mine), dar şi tehnologie mai avansată, dălti din fier călit, oameni cu experientă în minerit. Şi cum treceau anii şi avansa tehnologia, omul a exploatat tot mai mult natura şi extrăgea tot mai mult minereu fieros şi metale preţioase. În tot acest timp, mulţi oameni şi-au găsit sfârşitul în aceste mine romane, lucrând până la epuizare, fara condiţii de trai, si de cele mai multe ori fără să mai vadă lumina zilei niciodată.

În momentul În care nici Imperiul Roman nu mai ducea atâtea războaie de cucerire, nu mai existau suficienţi sclavi şi prizonieri de război, iar mortalitatea în mine era foarte mare şi nu se mai putea acoperi necesarul de forţă de lucru, atunci a sosit vremea pentru cei plătiţi să lucreze în mine; a început o altă etapă în istoria mineritului, dar odată cu apunerea Imperiului Roman, s-au sistat multe lucrări în zonă, şi în decurs de aproape 1000 de ani, exploatarea minieră s-a redus considerabil.

În anumite perioade era implicată toată familia în procesul de extragere a aurului, barbaţii extrageau rociile din mină, băieţii le cărau până afară, iar femeile duceau călare rocile aurifere până într-un punct comun de colectare, această muncă fiind o necesitate în acei ani, deoarece nivelul de trai era foarte scăzut.

Următoarea perioadă “de glorie” a fost odată cu venirea Imperiului Habsburgic, care, fiind atras de bogăţiile naturale ale patriei noastre, la fel ca şi romanii, au reînceput exploatarea minieră.

Galeriile s-au extins, mineritul era tot mai eficient, astfel încât se putea extrage tot mai mult minereu, rocă ce conţinea pulberea pretioasa. Uneori, într-o tonă de minereu extras se găseau câteva grame de aur, iar alteori  piatra se arăta darnica: vârful homarului deschide vreo ăaoace în care aurul s-a cuibărit, pur, sub forma unei flori, lucrată parcă în filigran, a unui grăunte de lumină potolită, a unei coji crescute ca un muşchi pe o piatră.

Acesta este mineritul, primul pas cu care se aduce aurul la suprafaţă. Alţi oameni îl zdrobesc şi produc concentratul aurifer, care va intra la rafinare pentru a alege aurul adevarat, care se topeste in lingouri de 24 de karate.  Deşi acest lucru nu era aşa simplu la început, minereul extras era măcinat cu ajutorul unor steampuri care funcționau asemănător morilor de apă, iar în perioada anului când pe valea Roșiei debitul apei era insuficient pentru steampuri, se deschidea stăvilarul unui tău (lac) artificial. Acele steampuri erau niste mori uriase, ce miscau în plan vertical niste braţe foarte mari de lemn,  prevăzute la capete cu bucăţi de granit (cea mai dură rocă aflată în stare naturală) care sfărmau minereul aurifer.

La Roşia Montană se pot vedea şi aceste steampuri, împreună cu alte utilaje folosite de-a lungul timpului în măcinarea minereului aurifer, în ordine cronologică, după cum au evoluat şi ele, odată cu tehnica.

S-ar putea vorbi foarte mult vizavi de acest subiect, şi ar mai fi multe de povestit din cele văzute şi auzite la Roşia Montană de la ghidul nostru, un inginer minier, care în timpul liber face această munca mai mult ca voluntariat decât contra cost, deoarece , din păcate, momentan în ţara noastră multe lucruri nu sunt apreciate, sunt delăsate până ajung sa se autodistrugă.

Este emoţionant să vezi galerii întregi aproape de perfecţiune,  săpate doar cu dalta de miile de oameni care au exploatat aceşti munţi în decursul a peste 2000 de ani, fie ei sclavi, fie oameni liberi care erau plătiţi.

Există un proiect prin care situl istoric de la Roşia Montană sa fie inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, dar proiectul minier propus la Roşia Montană de către Roşia Montană Gold Corporation presupune realizarea unei exploatări miniere care nu poate exista decât prin distrugerea vestigiilor şi peisajului cultural unic al Roşiei Montane.

Nu se ştie ce se va întampla la Roşia Montană, dar un lucru este sigur: merită să mergeti să vizitati aceste locuri unice în lume şi se mai pot vizita doar din bunăvoinţa unor oameni care pun suflet în ceea ce fac şi în timpul lor liber prezintă aceste locuri minunate celor doritori să vadă ce înseamnă cu adevărat aurul.

Astăzi locul e pustiu, dar parcă ne cheamă pe noi, ca să ne spună poveşti demult apuse, despre comori care au fost găsite şi multe care încă aşteaptă să le descoperim, să ne facă cunostinţă cu personajele care au trăit acolo, care s-au sacrificat de bunavoie sau nu, pentru un trai mai bun, pentru ei şi pentru generatiile care aveau să vină, şi parcă locul ne îndeamnă pe noi să ne bucurăm de fiecare resursă ce ne-o oferă natura şi să ştim să preţuim cu adevărat bogăţia ţării noastre.

Preţul unui bilet este infim, pentru cele aproximativ 90 de minute petrecute în minele romane, în micul muzeu al aurului din Mina Roşia Montană şi în imprejurimi alături de un ghid deosebit care va poate arăta şi traduce în engleză sau franceză tot ce înseamnă aur şi Roşia Montană, o moşteire istorică.

Au mai contribuit la acest articol: Sautiut Alexandra, Munteanu Alina şi Forverszki Orsolya

La noi în ţară, exceptând unele concentraţii aurifere de mai mică importanţă, care, în bună parte au fost  exploatate, se remarcă două regiuni aurifere importante: regiunea Baia Mare şi regiunea Munţilor  Metaliferi.

În sudul Munţilor Apuseni, între văile Mureşului, ale Crişului Alb şi Arieşului, se află Muntii Metaliferi, cu vestitul poligon aurifer delimitat de localităţile Caraci, Baia de Arieş, Zlatna şi Sacarâmb, pe o suprafaţă de 2500 km pătraţi.

Pe acest teritoriu se găseşte una din cele mai importat zone auro-argentifere, cuprifere, plumbo-zincifere de la noi din ţară şi chiar si din Europa (de exemplu, Roşia Montană).

Poligonul aurifer al munţilor Apuseni este cea mai veche şi mai renumită regiune auriferă din Europa.

Principalele zăcăminte auro-argentifere din muntii Metaliferi  se află în:

  • grupul minier Brad (Muşariu, Brădisor-Barza, Valea Morii, Curachi-Harţagani,Caraciu)
  • grupul minier Băita-Troiţa-Măgura ( Băiţa Crăciuneti, Troiţa-Trestia-Topliţa—Măgura)
  • grupul minier Sacarâmb -Handol
  • grupul minier Zlatna (Stanija, Almaş, Hanes, Breaza)
  • grupul minier Bucium (Rodu-Frasin, Vulcoi-Corabia, Botes)
  • grupul minier Roşia Montană şi Baia de Arieş.

România ar putea deveni primul producător de aur din Europa, depăşind astfel primele 2 ţări din top: Finlanda si Suedia, dacă mina aurifera de la Roşia Montană ar primi avizele necesare pentru exploatare. Daca ţinem cont de faptul că Finlanda şi Suedia produc în jur de 11-12 tone de aur pe an, România ar putea produce 13 tone anuale, devenind astfel cea mai mare producatoare de aur din Europa.

 sursa foto


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate