recunosti | BSG

SafirCuvântul „safir” provine din latină, de la sappirus şi înseamnă „cel mai frumos”.

Putem recunoaşte un safir, în primul rând după culoare: e o piatră albăstruie, transparentă, cu nuanţe închise sau deschise. De fapt, termenul de safir este atribuit pietrei de corindon – varietatea albastră, care este şi cea mai cunoscută varietate a safirului.  Albastrul se datorează conţinutului mare de fier şi titan.

Corindonul este un mineral aflat pe scara durităţii, sau scara lui Mohs, pe poziţia 9,  ocupând locul doi după diamant, deoarece mineralul Moissanit , cu duritate 9,25 (foarte rar întâlnit în natură) nu este luat în considerare. Abia în secolul al XIX-lea s-a descoperit că safirul şi rubinul sunt varietăţi ale corindonului. Chimic, corindonul este un oxid de aluminiu, având formula Al2O3, prin urmare aparține de clasa oxizilor, cristalizând în sistemul romboedric. Culoarea lui e foarte variată, şi depinde de impuritățile existente în cristal. Variații de culoare sunt de la incolor (leucosafir), brun, sur, roz, roșu, galben, verde, violet, sau minerale de culoare albastră cu diferite nuanțe. Mai există şi padparadscha, care  este denumirea comercială pe singaleză a varietăților de safir de nuanță roz-portocalie.

Sunt apreciate fiind de valoare cristalele de corindon de culoare roșie rubine, denumite spinel sau rubin oriental și cele albastre, denumite safire. Mai există o variantă verde, denumită smarald oriental, una violet, cu numele de ametist şi mai există safirul galben, cu numele de topaz.

Safirul, fiind o piatră atât de dură, autenticitatea i se poate verifica, atunci când nu avem un bijutier în preajmă,  încercând să-l zgâriem cu o altă piatră sau cu un obiect ascuţit. Dacă se zgârie uşor, înseamnă că nu e safir.

De asemenea, safirul, ca şi rubinul, are nişte reflexe argintii cauzate de incluziuni ale maselor fibroase ale rutilului  – bioxidul de titan.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Rubinul – piatra pasiunii, simbolul sângelui şi  al vieţii.

Este o piatră transparentă, aflându-se, pe scara durităţii ( denumită şi „scara lui Mohs”), pe poziţia 9, după diamant, care e pe 10.

Putem recunoaşte un rubin, în primul rând, după culoare. Datorită culorilor variate, el are un nume pentru fiecare. Astfel, rubinul a cărui culoare roşie are o tentă de galben se numeşte spinel. Rubinul oriental, care este, de fapt, safirul roşu, şi are o nuanţă de roşu – violet. Mai este şi rubinul care are o culoare de roşu domol, nu aprins, şi care e numeşte balais.

Nevoile industriei, care cresc continuu, au determinat crearea unor pietre sintetice . În orice ceas tradiţional se foloseau 32 de rubine. Primele rubine artificiale au fost făcute de doi chimişti francezi, care au amestecat în părţi egale aluminiu şi clorură de bariu, adăugând şi câteva picături de bicromat de potasiu.

Pentru a obţine cât mai multe pietre preţioase, se practică şi reconstituirea din particule a unor pietre veritabile. De exemplu, pentru a face noi rubine, se topeşte, la flacără oxidrică pulbere de rubin. Aceste rubine pot fi deosebite de cele veritabile numai dacă le examinezi interiorul în care se află spaţii, ca nişte bule de gaz. Aceste pietre nici nu pot fi şlefuite, din cauză că se sfarmă foarte uşor.

Ca şi în cazul diamantului şi a altor pietre preţioase dure, rubinul mai poate fi verificat încercând să-l zgâriem cu o altă piatră. Dacă se zgârie uşor, înseamnă că nu e autentic.

Rubinul prezintă un fenomen: mătasea, sau seta, care constă în reflexe argintii (cauzate de incluziuni ale maselor fibroase ale rutilului  – bioxidul de titan).

Mai putem recunoaşte rubinul dacă privim piatra prin transparenţă.  Se observă nişte steluţe luminoase, care se deplasează în timp ce rotim nestemata. Această proprietate se numeşte asterism şi se datorează existenţei unor alte minerale sub formă de fibră, îndreptate în toate direcţiile.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Pe o scară a valorilor privind pietrele preţioase, smaraldul ar fi, alături de safir, pe locul doi, după briliant (briliantul este diamant prelucrat).

În primul rând, putem recunoaşte un smarald după culoare. Smaraldul e o piatră diafană, de culoare verde-cristalin, verde-albăstrui sau verde închis.

Ca substanţă, smaraldul e o varietate de beril, un silicat de aluminiu, şi cuprinde beriliu, oxid de fier şi crom. Este cel mai fin cristal din familia beriliului. Pe scara durităţii, are poziţia 7,5.

Mulţi numesc această piatră „smaragd”, cuvânt care are la bază  grecescul smaragdos, ce vine din latinescul smaragdus.  Acesta din urmă e o variantă a cuvantului maragdos, de origine semitică, ce corespunde, la rândul lui, cuvântului de origine ebraică bareqet, care înseamna „strălucire”.

Aşadar, o a doua condiţie ca o piatră de culoare verde să fie un smarald autentic, şi nu un fals, este strălucirea acesteia. Strălucirea este, de fapt, proprietatea de a reflecta lumina. Smaraldul reflectă lumina ca nişte steluţe care uneori apar ca raze colorate (denumite în limbaj de bijutier schiller).

Smaraldul poate prezenta câteodată un defect numit givrură, având aspect de punct îngheţat în interior. Dacă este în lateralul pietrei, acesta poate fi eliminat prin şlefuire, însă se pierde din dimensiune.

Mai există şi smaraldul oriental, care nu este un silicat de aluminiu, ca şi smaraldul veritabil, ci este, ca şi safirul, o varietate transparentă de coridon.

Bijutierii, cu ajutorul unui aparat, cleştele de turmalină, pot să măsoare fenomenul de refracţie, birefrigenţa (dublarea prin refracție a unei raze de lumină la pătrunderea în anumite medii) sau monorefrigenţa (proprietate a unei substanțe de a emite o singură rază refractată pentru fiecare rază incidentă), şi pot stabili exact ce piatră este şi ce valoare are.

Un alt mod de a verifica dacă piatra e autentică e să încercăm să o zgâriem cu un obiect ascuţit sau cu o altă piatră. Dacă e smarald, care are o duritate destul de mare, nu se va zgâria.

O metodă de a falsifica pietrele preţioase constă în a le dubla prin lipirea unei pojghiţe deasupra pietrei, care dă sclipire, şi dedesubt o sticlă colorată. Este uşor de observat că e un fals, deoarece piatra de deasupra poate fi zgâriată foarte greu, în timp ce sticla de dedesubt se zgârie uşor.  Falsul se mai poate observa şi la microscop, sau cu lupa.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.


Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate