Poveste | BSG

poarta_raiuluiEra odată un om sărac lipit, dar cu suflet de aur, care ajuta pe toată lumea, așa cum putea – cu o vorbă bună, cu brațele cu care muncea sau cu un colț de pâine, pe care-l împărțea cu cel mai sărman decât el. Însă avea mereu o nemulțumire:

- Aici, în lumea asta nedreaptă, mereu cei bogați sunt mai bine văzuți și primiți, chiar dacă au suflet rău. Ei mereu au parte de primiri cu fast, de mese îmbelșugate și de bunăstare. Sper că pe lumea cealaltă va fi altfel.

În rest, își trăia viața în pace și liniște.

Anii au trecut, a îmbătrânit și a murit. Sufletul lui de aur a mers în Rai. Când a ajuns la intrare, zări o poartă mare, aurită, cu cununi de lauri și flori, cu sute de îngeri așteptând în timp ce cântau din flaute de aur, cu o masă îmbelșugată și plină de bunătăți. Omul nostru se apropie de poartă, dar, când să intre, apăru Sfântul Petru care-i spuse:

 – Bine-ai venit, om bun și cu suflet de aur! Intrarea asta nu e pentru tine, e pentru un om bogat. Intră în Rai pe ușa alăturată.

Omul se uită și văzu tot o ușă aurită, dar mai mică. Îl aștepta un alai de îngeri ceva mai mic, iar pe masa lui nu erau așa multe bucate. Dezamăgit, îi spuse Sfântului Petru:

 – Până și aici, în Rai se face diferență? Și aici bogații au parte de primiri mai fastuase decât cei care-au fost săraci? Nu pot să cred!

 – Ei bine, spuse calm Sfântul Petru, oameni care au fost săraci, dar cu suflet de aur vin la noi în fiecare zi cu miile. Pe toți îi primim ca pe tine, prin poarta alăturată, cu alai de îngeri. Dar bogați cu suflet de aur nu prea vedem. Nu a mai venit la noi unul de zeci de ani, toți merg în iad. Așa că ne-am gândit să facem puțin efort, și să-l primim cum se cuvine pe acesta, pentru că e o excepție.

Omul nostru a înțeles acum că nu e o nedreptate și că, într-adevăr, un om care a fost bogat și care nu a fost orbit de bani în viață, merită toată aprecierea. Bucuros atunci, și cu sufletul pe deplin împăcat, a intrat pe poarta lui de rai.

Puțini sunt cei care, după ce au bani și bogății, reușesc să-și păstreze sufletul curat.

Datorită faptului că diamantul are în compoziţie un singur element – carbonul, este cea mai preţioasă piatră; este, aşadar, doar un cărbune cristalizat.

Este posibil ca locuitorii Indiei să fi fost primii oameni care s-au împodobit cu diamante, deoarece cristalele se găseau frecvent în depunerile aluvionare din regiunea Golcondei.

Din diamante se confecţionau talismane şi amulete şi, tot în antichitate s-au născut primele bijuterii cu pietre montate în metal.

În celebra poveste 1001 de nopţi se spune despre o zonă sălbatică, cu prăpăstii adânci, înconjurate de stânci inaccesibile. Fundul râpelor era presărat cu diamante. Dar mii de şerpi veninoşi colcăiau printre nestemate. Orice om ar fi încercat să coboare pe stâncile abrupte, ar fi căzut pradă veninului cobrelor, iar vulturii s-ar fi ospătat cu leşurile lor.

Totuşi, oamenii au descoperit calea de a procura preţioasele pietre. Ei au observat că aceste pietre au proprietatea ciudată de a se lipi de grăsimi. La ce s-au gândit? Tăiau oile cele mai grase şi aruncau de sus, de pe creste, bucăţi de carne cu grăsime, pe fundul râpelor. Vulturii se repezeau după pradă, coborau în zbor până în adâncuri, luau în ghiare bucăţile de carne şi se ridicau cu ele pe culmi ca să le mănânce. Acolo rămâneau şi diamantele, care se lipiseră de carne şi pe care oamenii, apoi, le culegeau.

Această poveste, spusă în diferite variante, descrisă chiar şi de Marco Polo, are un sâmbure de adevăr. Pentru că, într-adevăr, diamantele aderă cu uşurinţă la grăsimi. Şi astăzi, pentru a separa diamantele din roca de zăcământ, se folosesc substanţe grase.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinantă a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Titronic, 2004.

O veche legendă spunea că la Béziers, o doamnă bătrână a fost îngropată împreună cu comoara sa, lângă o pădurice de pini, însă nimeni nu cunoştea locul exact.

În 1943, întâmplarea a făcut ca acel sector, vecin cu instalaţiile feroviare ale germanilor din timpul Ocupaţiei,  să fie bombardat de Royal Air Force (nişte aparate de zbor). Şi iată că bombele, provocând cratere din loc în loc, au scos la lumină preţioasa comoară: o ladă lungă din lemn, acoperită cu fier, care era atât de grea, încât, pentru a o scoate, a fost nevoie să se aducă un fel de macara.

Municipalitatea, care a fost anunţată imediat, a trimis oameni la faţa locului pentru a deschide comoara, însă forţele de ocupaţie germane, alertate şi ele, au venit mai repede şi au preluat cazul, însuşindu-şi comoara, despre care deja aflaseră că a aparţinut familiei M. din Béziers, care a fost foarte bogată. Bătrâna lângă care a fost îngropată comoara era ultima din această familie şi se ştia că a fost îngropată cu tezaurul propriu.Dar despre ce tezaur era vorba oare?

Trebuie menţionat că Madeleine M. avea la Valras o fabrică unde se produceau bile de plumb, care se agăţau în mod normal la plasele de pescuit. Madeleine era foarte ataşată de această făbricuţă, aşa că, cei care au îngropat-o i-au respectat ultima dorinţă: au aşezat-o într-o ladă, peste mii de bile de plumb. Asta au găsit germanii când au deschis faimoasa sicriul: o comoară de plumb. :)

Există un loc în Maramureș unde de fiecare dată când ajung vreau să-mi găsesc un răgaz să rămân. La prima vedere pare un loc ca oricare altul în Maramureș, cu dealuri pitorești, cu văi reci și repezi, cu grădinuțe pline de zarzavaturi, cu pomi fructiferi, cu oameni harnici…

Dar acest loc are ceva anume, un farmec de poveste. O gazdă ce sfințește locul. Odată ajuns, te întâmpină cu cele mai alese bucate moroșenești. Aici laptele are gustul prunciei, șunca are aroma fumului de fag, berbecuțul are gustul mâncării sfințite la Paște, pita-i rumenă și-nmiresmată precum lanul de grâu în luna lui cuptor, iar horinca-i numa bună de băut. Ți-ai dori să poți mânca precum „Fomilă” și să poți bea precum „Setilă”. Susurul văii te îmbie împreună cu trilul zburătoarelor să te așezi pe o laiță, sătul fiind, să moțăi cu gândul la nemurirea sufletului. Toate acestea n-ar fi dacă doamna Doina, gazda locului, n-ar munci cu sârguință și drag de dimineața până seara.

Așadar, dacă vă doriți un răsfăț binemeritat și o găzduire deosebită, acesta este unul din cele mai bune locuri din România în care le puteți avea.

Aici aveți mai multe detalii cu acest loc minunat: https://www.pensiune-doina.ro/

vezi partea I :

Dorothy, care este o fată săracă și curajoasă, reprezintă prototipul omului obișnuit, bun la inimă, tânăr, energic și cu speranțe. Dorothy este reprezentanta celor ce susţin argintul.
Oz este însuşi simbolul aurului, iar tărâmul Oz este America. Drumul de cărămizi galbene reprezintă de fapt măreţia şi frumuseţea oferită de acest metal preţios, aurul.
Vrăjitoarea din Est este fostul preşedinte susţinător al aurului, Grover Cleveland. La fel cum preşedintele Cleveland a fost spulberat, din punct de vedere politic, la fel şi casa lui Dorothy a fost luată de vrăjitoarea din est, lăsând în urmă doar pantofii de argint.
La început este însoţită de Sperietoarea fără creier, simbolul fermierului din vest subestimat, dar care în realitate este destul de inteligent. Omul de tinichea fără inimă, reprezintă oamenii din est, cărora le-a fost furat meştesugul, deci prin urmare şi inima.
Leul fără curaj este William Jennins Bryan, candidat democrat la preşedinţie din 1896 şi 1900, care a pierdut de fiecare dată în favoarea lui William McKinley.
Palatul de smarald unde locuia Marele Vrajitor este, desigur, Casa Albă. Marele Vrăjitor pare prietenos şi aparent cu intenţia de a ajuta, dar totuşi îi trimite pe cei patru prieteni la vrăjitorul din vest, care nu le susţine cauza. Marele Vrăjitor este de fapt, Marcus Alonzo Hanna, mâna dreaptă a preşedintelui McKinley, iar vrăjitoarea din Vest este însăşi McKinley. Vrăjitoarea nu vroia să ia pantofii de argint de la Dorothy înainte de a afla despre adevărata lor putere; şi încearcă să o omoare punând-o la o serie de încercări. Vrăjitoarea cea bună din Sud, Gilda, îi ajută pe cei patru prieteni şi le rezolvă problemele, aşa cum cei din sudul Americii susţineau argintul.
De-a lungul poveştii există o multitudine de alegorii monetare. Mai multe despre adevărul din această poveste a scris Hugh Rockoff în cartea ” The ‘Wizard of Oz’ as a Monetary Allegory”.

Mi s-a părut interesant cum o astfel de poveste despre care majoritatea cred că a fost creată în scopuri educative pentru copiii noştri, este de fapt o „imagine” a ceea ce se întâmplă în America secolelor XIX – XX, din punct de vedere economic şi politic. Oare „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”, ce ascunde? :-)

Aurul este un metal care de multă vreme stârnește interesul oamenilor. Valoros dintotdeauna, a servit la un moment dat ca etalon pentru monedă. După 1890 și în prima parte a secolului XX, au existat dezbateri între cei ce susțineau aurul drept etalon pentru moneda americană și cei ce ar fi renunțat la el în favoarea argintului, sau chiar a unui amestec dintre cele două metale.

Se consideră că din 1879, de când SUA a reintrodus aurul drept etalon, a existat o deflație foarte mare, fapt ce a determinat cunoscuta Panică din 1893, „vinovatul” considerându-se a fi aurul.

Kenneth Fisher ne relatează toate acestea în cartea sa „Singurele trei întrebări care contează”, făcându-ne cunoscut și faptul că povestea lui Frank Baum „The Wonderful World of Oz” nu a fost inițial creată ca o poveste pentru copii.

Câți dintre dumneavoastră nu ați auzit, povestit copiilor despre „Vrăjitorul din Oz” ? Câți dintre dumneavoastră știați că de fapt această poveste nu a fost o poveste creată pentru a-i amuza pe cei mici? Baum și-a creat în aşa fel povestea, încât să încurajeze utilizarea pe scară largă a argintului și în acelaşi timp, pentru a-şi exprima dezaprobarea față de cei ce susțineau aurul drept etalon. De fapt, întreaga poveste satirizează societatea secoleler XIX-XX; iar personajele poveștii sunt reprezentanțe ale unor tipologii umane; şi mai mult, principalii protagonişti ai vieţii politice şi sociale din acea perioadă. (va urma)


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate