poleire | BSG

icoana maica domnuluiArta iconografica rusă a împrumutat spiritul și semnificația creștinismului bizantin.

Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial roman, pe un substrat multietnic și multicultural, care a fost elenizat treptat și s-a dezvoltat apoi ca un imperiu creștin, încheindu-și istoria ca un stat greco-ortodox. Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476 până în anul 1453, caracteristicile acesteia fiind abordările simbolistice, duse către abstractizare, și nu imitarea realității, cum e la arta clasică.

Ca o continuare a tradiției bizantine, în icoanele rusești se folosea tehnica poleirii, a aplicării pe o suprafață respectivă a unei foițe subțiri de aur (suflat). Cu aceste foițe se poleia fondul icoanei, nimburile, iar câteodată și alte elemente (aripile îngerilor, straiele, detaliile arhitecturale). Foițele se aplicau pe grundul bine netezit, în concordanță cu conturul reprezentării, înainte de zugrăvirea acesteia în culori. Existau două tipuri esențiale de poleire: fără stratul de ocru rosu de la bază sau pe deasupra acestuia. În primul caz, grundul se acoperea cu un strat de ocru luminos, dizolvat în apă. După uscare, porțiunile respective se șlefuiau, se ungeau cu ulei de piele sau de pește, după care se aplicau foițele de aur, tăiate după dimensiuni. După terminarea acestui proces, suprafața metalului se netezea cu „dintele”, mai exact o bucată de cremene polizată, cu un dinte de urs sau de porc.

Din secolul al XVI-lea , poleirea a început să se aplice pe un strat de ocru. Acesta era alcătuit din argilă de ocru roșu, amestecată cu albuș de ou de găină și ceară de albine. Compoziția se întindea pe grundul de var, se lăsa la uscat,  după care se umezea din nou cu vin sau votcă și pe suprafața jilavă se lipeau foițe de aur suflat. O astfel de tehnică îi conferea aurului o strălucire metalică de efect, iar suprafeței poleite, o tentă lucioasă, sau deopotrivă, mată.

Poleirea cu aur suflat se aplica și pe grundurile cu modele în relief, după cum, uneori, suprafața aurită se împodobea cu desene cizelate. În veacul al XVII-lea au devenit populare frescele ornamentale și „glazurarea cu aur”. „Glazurarea” se obținea grație aplicării unor straturi extrem de subțiri, aproape transparente, de vopsea verde-strălucitoare, roșie, brună sau de chinovar roșu, straturi care mai apoi se scrijeleau până la suprafața aurită. În același timp, câștiga teren și zugrăveala cu vopsea neagră pe aur, ceea ce amintea de gravura cu aliaj negru pe metal. Adesea în tehnica aplicării pe cutele hainelor, pe aripile îngerilor, pe detaliile interioarelor, se trasau linii din aur suflat, denumite assist (cuvântul assist vine de la latinescul assisto – „a fi prezent” , și erau niște linii trasate cu aur, o soluție pregătită din zeamă de usturoi sau bere consistentă, care servea drept clei pentru a lipi foița de aur).

Ele se lipeau, după uscare, se îndepărtau părțile de metal de prisos,iar assist-ul se șlefuia până la strălucire. Uneori, assist-ul se trasa și cu aur preparat, o vopsea din pulbere de aur, frecată cu clei. Acest tip de aur apare în pictura de icoane rusă în sec XIV-lea. Se prepara manual, după multe ore de frecare a foiței de aur suflat cu miere sau glucoză, până la obținerea unei mase uniforme, după care amestecul se spăla pentru precipitarea metalului, se usca, se adăuga o soluție de rășină și se amesteca până la uniformizare. Cu aur preparat se făcea conturul cutelor de la odăjdii, al elementelor de peisaj, ornamentele. Detaliile fine erau schițate prin linii paralele, („sub forma de pana”), sau printr-o rețea de linii („sub forma de rogojină”). Întrucât porțiunile acoperite cu aur preparat nu străluceau după uscare, ele se lustruiau cu „dintele”.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2005, articol scris de Oksana Fais,  traducere din rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov.

 

poleire cu aurTehnica „poleirii de foc”, cum mai este denumită,  este un procedeu complex şi minuţios, fiind cunoscută încă din Roma Antică. O cunoşteau şi artiştii Bizanţului,  pătrunzând, mai apoi,  şi în Rusia.

Secretul poleirii cu aur, cu ajutorul focului cuprinde următoarele etape: pe suprafaţa unor lamele de cupru roşu încălzite, se aplică un strat de lac special. Lamelele, pregatite astfel, se înnegresc la flacără, pentru a căpăta o suprafaţă netedă, de un negru intens. Apoi, cu un instrument ascuţit, se schiţează pe ele un model care se răzuieşte, îndepărtând lacul de cupru. Drept rezultat, se obţin contururi sau suprafeţe strălucitoare în întregul lor. Aurulş se dizolvă în mercur şi  se pune într-un săculet din piele de antilopă şi se freacă cu el lamelele încalzite puternic. Mercurul se evaporă , iar aurul, în acele locuri iîn care lacul a fost îndepărtat, aderă straâns la cupru, formându-se desenul de aur dorit,  pe fondul de lac negru.

Această tehnică de mare complexitate, dar şi durabilă, le permite artiştilor să creeze compoziţii, modificând cu uşurinţă raportul dintre linii, forme si suprafaţa fondului.

Nina Budanova, Aurul Lumii,  editura Arc, Chişinău, 2005.

filigranPoleirea, suflarea cu aur sau aurirea este o tehnică prin care un metal este acoperit cu un strat subțire de aur. În trecut, acest procedeu se efectua la temperaturi înalte. E o metodă folosită încă din secolele I – II î. Hr., pe vremea romanilor, prin care atât aurul, cât și metalul care trebuie aurit se încălzesc, pulberea de aur se amestecă în cantități egale cu mercur şi se întinde cu pensula pe suporturile respective pe care aurul se fixa prin evaporarea mercurului. Această tehnică se numește amalgamare.

În ziua de azi, aurirea se face prin metoda modernă a electrolizei. În procesul de electroliză, ionii pozitivi sau sunt dirijați înspre polul negativ, iar ionii negativi sau înspre polul pozitiv, unde își pierd sarcina și se depun sau intră în reacție chimică. Prin acest procedeu se poate acoperi un metal cu un strat foarte subțire de aur (de la 0,01 microni la 0,1 mm).

Filigranarea este o altă tehnică de prelucrare a aurului, folosită încă din antichitate,  de vechii greci. Tehnica se bazează pe faptul că aurul este cel mai ductil dintre metale, și poate fi tras în fire extrem de subțiri. Aurul se poate modela și la rece și la cald și se poate trage în fire atât de fine, încât dintr-un gram de aur se poate obține un fir de 3 km.

Prin filigranare, firele de aur sunt împletite şi lipite în diverse combinații, formând diferite modele, în general ca o broderie sau dantelă. Multă vreme, firele de aur au fost folosite pentru confecționarea îmbrăcămintelor. Multe astfel de straie țesute cu fire de aur au fost descoperite în mormintele faraonilor, ceea ce arată faptul că această tehnică era folosită chiar de pe vremea Egiptului Antic.

În prezent, firele de aur sunt obținute pe cale mecanică, fiind folosite cel mai des în prelucrarea lănţişorelor.

Pe teritoriul țării noastre fiind descoperite obiecte care datează din secolul V î. Hr.,  în prelucrarea cărora au fost utilizate cu măiestrie aceste tehnici.

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate