Piatra Pretioasa | BSG

SafirCuvântul „safir” provine din latină, de la sappirus şi înseamnă „cel mai frumos”.

Putem recunoaşte un safir, în primul rând după culoare: e o piatră albăstruie, transparentă, cu nuanţe închise sau deschise. De fapt, termenul de safir este atribuit pietrei de corindon – varietatea albastră, care este şi cea mai cunoscută varietate a safirului.  Albastrul se datorează conţinutului mare de fier şi titan.

Corindonul este un mineral aflat pe scara durităţii, sau scara lui Mohs, pe poziţia 9,  ocupând locul doi după diamant, deoarece mineralul Moissanit , cu duritate 9,25 (foarte rar întâlnit în natură) nu este luat în considerare. Abia în secolul al XIX-lea s-a descoperit că safirul şi rubinul sunt varietăţi ale corindonului. Chimic, corindonul este un oxid de aluminiu, având formula Al2O3, prin urmare aparține de clasa oxizilor, cristalizând în sistemul romboedric. Culoarea lui e foarte variată, şi depinde de impuritățile existente în cristal. Variații de culoare sunt de la incolor (leucosafir), brun, sur, roz, roșu, galben, verde, violet, sau minerale de culoare albastră cu diferite nuanțe. Mai există şi padparadscha, care  este denumirea comercială pe singaleză a varietăților de safir de nuanță roz-portocalie.

Sunt apreciate fiind de valoare cristalele de corindon de culoare roșie rubine, denumite spinel sau rubin oriental și cele albastre, denumite safire. Mai există o variantă verde, denumită smarald oriental, una violet, cu numele de ametist şi mai există safirul galben, cu numele de topaz.

Safirul, fiind o piatră atât de dură, autenticitatea i se poate verifica, atunci când nu avem un bijutier în preajmă,  încercând să-l zgâriem cu o altă piatră sau cu un obiect ascuţit. Dacă se zgârie uşor, înseamnă că nu e safir.

De asemenea, safirul, ca şi rubinul, are nişte reflexe argintii cauzate de incluziuni ale maselor fibroase ale rutilului  – bioxidul de titan.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Atunci când achiziţionăm o bijuterie care are pietre preţioase, mai ales dacă e vorba de diamant sau briliante, este bine să fim siguri că pietrele sunt autentice, nu false. Bineînţeles că expertiza unui bijutier este cea mai indicată, dar, în lipsa acestuia, mai putem verifica dacă piatra nu e falsă, prin câteva procedee care ne sunt mai la îndemână.

În mod normal, putem fi induşi în eroare cu uşurinţă atunci când cumpărăm un diamant sau briliant. Acesta poate fi înlocuit doar de zircon natural sau de safir alb. Mai sunt, de asemenea, strasuri din sticlă sau cristal pur, făcute, pentru prima dată, de chimistul J. Strauser. Dar acestea din urmă se folosesc, de obicei, pentru efecte scenice.

Cu o lupă, piatra trebuie examinată sub focarul ei. În ea trebuie să se zărească uneori urme de cărbune negru la grupa carbonului, cuprinzând culori precum: galben, albastru, verzui, verde brun, albastru pătat, dar şi alb şi negru.

După cum ştiţi, diamantul are cea mai mare duritate dintre toate pietrele preţioase. Duritatea lui este 10. Aşadar, pentru a recunoaşte un diamant, trebuie să zgâriem piatra cu un obiect ascuţit şi tăios. Dacă rămâne urmă, cu siguranţă nu este diamant sau briliant.

Briliantul, despre care mai puteţi citi şi aici, este diamantul care este tăiat într-un fel aparte. Dacă piatra chiar e briliant, se poate verifica tot cu o lupă. Briliantul nu poate fi şlefuit simetric întotdeauna, pentru a nu i se diminua diametrul, iar baza, sau spatele, va fi, de obicei,mult mai puţin şlefuit.

O altă probă ar fi introducerea briliantului în apă rece. Dacă e briliant veritabil, acesta îşi păstrează conturul. Dacă nu, imitaţia îşi va pierde conturul, şi refracţia nu va mai fi aceeaşi.

Un alt procedeu de verificare ar fi să încercaţi să tăiaţi cu diamantul o bucată mică de sticlă. Numai diamantul o poate tăia, celelalte pot, cel mult, să zgârie sticla.

Pe piarta perfect curăţată, lăsăm să cadă o picătură mică de apă.  Dacă este briliant, picătura rămâne perfect rotundă. Dacă nu, picătura se lăţeşte pe loc.

Aburul curat ne va ajuta, de asemenea, să deosebim un diamant de o imitaţie. După ce e apropiată de abur, piatra îşi revine imediat dacă e briliant. Dacă nu, va rămâne aburită mai mult timp.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Numele provine din cuvântul arab zaragoon, care înseamnă stacojiu, sau de culoarea aurului. Zirconul incolor are o strălucire ca a diamantului, şi, deseori este folosit ca un înlocuitor al acestuia, deoarece foarte mulţi oameni nu-şi pot permite pietre preţioase veritabile. Însă, ceea ce îl trădează este duritatea, care este de 7,5 pe când la diamant este de 10.

Zirconul este cel mai vechi mineral cunoscut de om și cel mai frecvent mineral din scoarța pământului. El protejează nativii din zodia Săgetătorului, spunându-se, despre cei care poartă bijuterii cu zircon, că vor cunoaşte pacea interioară, înţelepciunea, onoarea, aducându-le noroc şi bogăţie. În Evul Mediu, zirconul era considerat a fi piatra înţelepciunii. De asemenea, se credea ca zirconul fereste oamenii de coşmaruri şi spirite rele.

Mineralul ia naștere ca produs primar în procesul de cristalizare în rocile magmatice, ca granit, și roci bazice ca pegmatit sau sienit.

În rocile sedimentare, zirconul, datorită durității mari, rezistă proceselor de eroziune și transport.

Sri Lanka a fost o sursă de zircon timp de 2000 de ani. Acum, pietrele mai sunt importate din Brazilia, Thailanda şi Australia. Zirconul poate fi incolor, gălbui, roz, roșu, brun, verde, albastru sau negru.

Există şi zircon radioactiv, unele exemplare conţinând atât de mult uraniu şi toriu, încât radioactivitatea le distruge structura cristalină, iar pietrele devin amorfe, adică necristaline.

Bibliografie: R.F. Symes, R.R. Harding, Cristale şi pietre preţioase, editura Enciclopedii vizuale,  2005.

 

 


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate