obiecte | BSG

faberge_emailareEmailul este o masă sticloasă, obținută prin topire sau prin sinterizare, constituită în special din siliciu și din bariu, care se aplică pe suprafața unor obiecte metalice sau ceramice, pentru a le proteja împotriva coroziunii, a le îmbunătăți rezistența mecanică, a realiza izolarea lor electrică, în scop decorativ.

În secolul al  XIX -lea, căutarea unor noi forme în arta confecționării bijuteriilor a fost deosebit de dinamică. Obiectele de podoabă din această perioadă captivează prin varietatea stilurilor, care se schimbau aproape în fiecare deceniu. Bijuteriile încep să își trăiască propria existența, fie ca detaliu, subliniind și înfrumusețând imaginea figurii umane, fie ca obiect independent de artă.

Printre cei ce se remarcă în această perioadă se află renumitul bijutier rus Karl Fabergé și firma care îi purta numele. Printre clienții săi obișnuiți figurau suveranii Europei și monarhii răsăriteni. Producția de baza a firmei „Fabergé” și direcțiile acesteia se aflau la Sankt Petersburg, dar dispunea de întreprinderi la Moscova, Odesa și Kiev, deschizând o noua filială și la Londra.

Producția firmei a cucerit celebritatea mondiala,datorita inventivității și lucrărilor în filigran, care au făcut din numele ei simbolul perfecțiunii și al rafinamentului. Bijuteriile sub forma ouălor de Paști, pentru care bijutierul și-a căpătat renumele, erau cunoscute de multa vreme, însa Karl Fabergé, le-a transformat, într-adevăr, în daruri regale.

Deși monarhii rămâneau entuziasmați de minunatele creații Fabergé, ei nu se grăbeau, însă, să le și achite. Firma a ajuns în pragul falimentului. O „susținere” fermă a venit din partea burgheziei și intelectualității, așa-zisa „a treia pătură socială”. Numai că  reprezentanții ei nu achiziționau capodoperele confecționate pentru curte, ci producția de masă, caracterizată la rândul ei prin același gust și rafinament. Într-o astfel de situație, deveneau inevitabile ieftinirea, înnoirea și mecanizarea producției. Astfel, Karl Fabergé a făcut câțiva pași în această direcție. El a inventat câteva mecanisme pentru ghioșarea (a ghioșa – a orna prin gravare suprafața unui obiect de sticlă sau de metal) mecanică, adică șlefuirea desenelor ce le făcea să semene cu emailul transparent, a suprafețelor din metale prețioase, aur, argint. O altă invenție a lui Karl Fabergé a reprezentat-o plastica măruntă: figurine în chip de oameni sau animale, confecționate din pietre semiprețioase și împodobite cu aur și nestemate. De asemenea, se confecționau și obiecte de lux aurite, îmbogățite cu email, de la ceasuri la rame de fotografii, mânere pentru umbrele de soare, întrerupătoare pentru bec sau cutii pentru țigarete.

Bibliografie:

Aurul lumii, frumuseti și celebrități, Editura Arc, Chisinau, 2005.Autor fragment:Irina Perfilieva, traducere din limba rusa de Emil Iordache si leonte Ivanov

 

Despre renumitul tezaur „Cloşca cu puii de aur” de la Pietroasa, am mai scris aici. El a fost găsit de doi ţărani, socru şi ginere, în anul 1837 şi, până la descoperirea mormântului lui Tutankamon, în 1923, ne spune Ştefan Burda, a fost considerat cel mai mare tezaur istoric cunoscut în „lumea veche” (lumea veche este teritoriul geografic al globului terestru care era cunoscut înainte de a descoperi Cristofor Columb Lumea Nouă (America) şi cuprindea contintele Europa, Africa și Asia).

Din tezaurul descoperit atunci, care cuprindea 22 de obiecte, au mai rămas doar 12 obiecte din aur, cântărind 19 kg.Se remarcă o muncă migăloasă la realizarea acestei opere, lucrate în tehnica baterii sau a ciocănirii simple.

Cei doi ţărani care au descoperit tezaurul, l-au denumit „cloşca cu puii de aur”. Lor li se părea că fibula (agrafa) mare semăna cu o cloşcă. Şi chiar asta şi reprezintă, nu o pasăre de pradă, ci mai degrabă o pasăre de veghe, posibil o găinuşă de munte, cu aripile strânse, privită din faţă. Ea a fost făcută dintr-o placă groasă din aur, placă realizată în urma suprapunerii mai multor plăci de aur, îndelung martelate (bătute cu ciocanul). Pe faţa suportului sunt sudate casete celulare în care au fost bătute rubine, granate şi smaralde, reprezentând penajul păsării, la fel ca şi pe gâtul cilindric, evazat la bază. Din păcate, pietrele de pe gât au fost pierdute. De partea inferioară sunt suspendate patru lănţişoare terminate cu capsule în formă de ghindă, în care sunt montate aquamarine pure. De revers este sudat dispozitivul de prindere, format dintr-un ac gros, o şarnieră (balama) şi un tub secţionat longitudinal. „Cloşca” cântăreşte 863,700 grame şi are înălţimea de 34 cm.

„Puii” , adică fibulele – pereche sunt legate între ele printr-un lanţ gros, din zale împletite în V. Sunt identice ca formă şi mărime, fiind realizate prin aceeaşi tehnică, precum „cloşca”. Pandantivee au tot formă de ghindă,  doar că sunt din foaie de aur ajurată, ornamentată cu perforaţii, ca o broderie. Greutatea lor este de 1219 grame şi înalte de 33 cm.

Fibula mică, tot în formă de pasăre, însă mai stilizată, aproape abstractizată.  Are 200 g, iar corpul ei este ca un disc bombat din care se înalţă o casetă care sugerează gâtul şi capul păsării.  Pe partea inferioară are sudată o liră cu casete celulare dreptunghiulare, placate cu almandine. Casetele sunt mai adâncite decât la celelalte fibule, iar unele almandine sunt gravate cu cercuri concentrice umplute cu o substanţă albă. Are două pandantive din lănţişoare subţiri, terminate cu câte o perlă naturală. Fibula are 17 cm înălţime şi 7,50 cm lăţime.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Iată un tezaur care nu a fost descoperit din întâmplare, ca majoritatea tezaurelor de la noi. În localitatea Stânceşti, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, în anul 1965, au avut loc nişte săpături arheologice în locurile unde au fost descoperite cetăţi pe care strămoşii noştri, traco-geto-dacii, le-au ridicat pentru a se proteja de invaziile nomade. Aici, sub podeaua unei încăperi, într-un vas, au fost descoperite trei piese din aur, care au impresionat prin faptul că sunt puţin diferite faţă de celelalte obiecte. Trist este faptul că acum, pământul pe care au fost descoperite acele cetăţi (Stânceşti I şi Stânceşti II) aparţine locuitorilor localităţii, iar pe suprafaţa uneia se cultivă porumb, pe când a doua este împădurită. Nu numai că nu s-au mai făcut săpături, pentru a mai face descoperiri, dar nici măcar nu au fost conservate, spre a putea fi vizitate de turişti.

Cântărind 100 de grame, cea mai importantă piesă din tezaur, lungă de 47, 80 cm şi lată de 9,70 cm, este o sinteză a credinţei despre structura universului. Capul de mistreţ reprezenta pământul, corpul de peşte – apa, iar coada de pasăre, foarte frumos lucrată, semnifica aerul, văzduhul, spaţiul.

În vas mai erau doi idoli antropomorfi (cu formă de fiinţă umană), realizaţi din foiţe subţiri de aur. Ambii au formă de frunză şi pliuri orizontale paralele şi arcuite, având marginile în relief.

Piesele aparţin secolelor V – IV î. Hr. şi sunt unicate în arta geto – dacică.

Specialiştii susţin că toate cele trei piese erau destinate cultului, dar, fiind descoperite laolaltă cu alte obiecte de harnaşament (folosite la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului), se crede, de asemenea căpiesa cea mare  ar fi un frontal de cal, iar celelalte două – obrăzare în formă de ureche de cal. Unii spun că ar aparţine sciţilor, un popor nomad, fără un loc stabil, care, atras de aurul de aici, a încerct, de nenumărate ori, să supună Dacia, însă  a fost asimilat de către daci. Unor triburi de sciţi li se mai spunea agatârşi sau agatrişi. Unii presupun că piesele aparţin unei căpetenii a sciţilor care a murit într-o luptă cu daco – geţii.

Eu însă cred că este o asemănare izbitoare între piesa din tezaurul de la Stânceşti şi steagul dacilor, un cap de lup cu corp de şarpe, sau coadă de dragon. Forma este asemănătoaare, precum şi ideea combinării animalelor-simbol, rezultând animale fantastice. Aşadar, cred că obiectele au fost făurite de meşteri daci.

Piesele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

 

Se ştie că aurul este o dovadă incontestabilă a trecutului oricărui popor. Şi în cazul nostru, al românilor, aurul poate rescrie istorii. El stă mărturie, vorbindu-ne despre strămoşii noştri, dacii, un popor demn, curajos, vesel şi bogat, la fel ca cel care mişună acum pe aceleaşi pământuri, dar căruia i s-a şters aparent aceste calităţi, prin umilire.

În anul 1980, în localitatea Hinova s-au făcut săpături, descoperindu-se un nepreţuit tezaur arheologic, dar şi istoric, dovadă vie a existenţei şi priceperii străbunilor noştri, dacii. Tezaurul datează de la sfârşitul mileniului II î. Hr. şi a fost recuperat în totalitate, cântărind cinci kilograme şi fiind cel mai mare tezaur preistoric descoperit de la noi din ţară, dar şi de peste hotare. Este format din 9.639 de piese şi conţine:

  • o diademă de aur
  • 14 brățări diferite ca model și greutate
  • 92 pandantive
  • 762 mărgele
  • 8.765 paiete
  • 4 inele și multe alte obiecte, toate din aur.

Una din brăţările bărbăteşti, confecţionate dintr-o bară masivă din aur, răsucită de 6 ori, cântăreşte 469 g, iar cea mai mare brăţară pentru bărbaţi e lucrată dintr-o foaie lată şi masivă de aur răsucită, cântărind 580 g şi fiind împodobită cu 10 butoni fixaţi prin găurire. S-au găsit chiar ghemele de sârmă şi barele de aur care reprezentau materia primă pentru meşteşugari.

Se observă că obiectele sunt o adevărată artă, arătând iscusinţa meşteşugarilor, care foloseau metode avansate de prelucrare a aurului, realizând, prin minuţiozitate, obiecte care impresionează pe oricine prin frumuseţea lor deosebită.

 

Se spune despre noi, daco – romanii, că suntem „coloana vertebrală a istoriei lumii contemporane”. Aurul este cel care, de multe ori a scris istoria.

Pe pământul Daciei, care a fost unul dintre cele mai bogate în aur, au fost descoperite bijuterii din acest metal nobil, datând chiar din mileniul IV și V î. Hr. Inele,  brăţări, broşe, catarame, sau pandantive erau confecţionate cu măiestrie de către meşteşugarii pricepuţi care trăiau pe teritoriul ţării noastre în urmă cu mii de ani.

Credinţa monoteistă, într-un singur zeu, Zalmoxis, este cea mai apropiată de credinţa din zilele noastre. Numele de Zalmoxis, se presupune că ar veni de la „za”, cu pluralul „zale”, adică verigă, forma cel mai des întâlnită la bijuteriile descoperite pe acest teritoriu. Aşadar, cercul, ca şi spirala, simboluri ale infinitului, erau utilizate cel mai des în confecţionarea bijuteriilor.

Atelierele meşteşugarilor daci erau utilate cu mici ciocănaşe, nicovale, dălţi şi pile.

Orfevrăria – arta, meşteşugul confecţionării obiectelor fine, lucrate în aur şi argint, era practicată la noi încă din eneolitic (epoca de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, caracterizată prin întrebuinţarea uneltelor de aramă curată).

Eneoliticul este delimitat cronologic între anii 5.300/4.800 şi 3.500/3.050 î.Hr. în spaţiul carpato-dunărean-pontic. Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur care datează din mileniul V, î. Hr. Se remarcă între aceste piese pandantivul în formă antropomorfă (antropomorf – obiect de artă sau reprezentare decorativă cu formă de ființă omenească), descoperit în judeţul Neamţ, la Traian şi piesa în formă de coarne de la Gumelniţa, judeţul Călăraşi. Gândiţi-vă că aceste obiecte şi multe altele pe care le puteţi admira la Muzeul Naţional de Istorie, în Bucureşti, au fost lucrate cu măiestrie de meşteşugari pricepuţi, stămoşi de-ai noştri, în urmă cu mai bine de 7000 de ani, atunci când la alte civilizaţii abia începea metalurgia aramei, cu forme simple de turnare.

Încă din cele mai vechi timpuri au avut loc schimburi de produse între culturi şi popoare vecine. Aşadar, nu există o linie de demarcaţie între bijuteriile din spaţiul carpato – dunărean şi altele străine, şi există interferenţe, mai ales în domeniul artistic şi religios.

Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre sunt tezaurele de figurine plate de la Moigrad, prelucrate prin ciocănire, din foiţă de aur, şi Perşinari.

Cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în spaţiul carpato – dunărean sunt din epoca pietrei şlefuite, din mileniul V – IV, î.Hr. Aici putem aminti podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci şi Miograd.

La daci, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î. Hr., în perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul de aur descoperit la Biia, Stânceşti (jud. Botoşani).

Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. Atunci a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, numitî arta traco – dacă.

În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive.

Citându-l pe Criton, medicul lui Traian, Ioanes Lydus spune despre împăratul roman,  că „a luat drept pradă de război 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint.”

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

Pe teritoriul actual al României au fost descoperite dovezi ale prelucrării aurului începând cu mileniul V î.d.C. Erau în general obiecte de podoabă și piese de ritual prelucrate prin ciocănire, din foiță de aur. Mai târziu, în mileniul II î.d.C. se remarcă foarte multe podoabe descoperite în tezaurele de la Perșinari, Poarta Albă, Hinova, Sacoșu Mare etc. Podoabele dacice descoperite au o valoare inestimabilă nu numai datorită aurului din compoziția lor ci mai ales datorită meșteșugului cu care au fost făurite. Dacii au ridicat prelucrarea aurului la nivel de artă, realizând poate cele mai frumoase podoabe descoperite în lumea antică. În poză este tezaurul de la Hinova, unde mie mi-au atras atenția spiralele cu forma coloanei infinitului a lui Brâncuși.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate