moneda | BSG

koson monedaBogăția în aur a Daciei a fost celebră în antichitate. Ioannes Lydus (istoric din secolul al IV – lea) – dupa Criton – afirma că Traian ar fi dus din Dacia, ca pradă de război, 1. 650. 000 kg de aur. Probabil cifra este exagerată, însă chiar reducând această valoare de zece ori, volumul de aur rămâne impresionant. Se spune că, cu ajutorul aurului din Dacia, romanii ar fi trăit 100 de ani.

Kosonii sunt monede de aur care au fost utilizate numai pe teritoriul Daciei. Nu s-au mai descoperit astfel de monede niciunde, în afară de teritoriul țării noastre. Greutatea unei monede este de 8, 40 g, în medie. Monedele nu se băteau la rece, cum făceau grecii sau alte popoare, ci la cald, precum romanii. Iată una dintre dovezile care neagă teoriile și vocile care spun că dacii au fost niște primitivi, și că numai după venirea romanilor au cunoscut civilizația.

Aversul kosonilor reprezintă un vultur care stă pe un sceptru, și ține într-o gheară o cunună de lauri. Vulturul mai apare și pe denarul roman de argint. Pe revers apare o altă imagine, trei bărbați, mergând în partea dreaptă, cei din margine purtând niște mănunchiuri pe umeri. Dedesubt apare legenda în limba greacă: KOΣΩN.

Monedele, spun specialiștii că au fost bătute în Dacia, chiar de regele dac Cotiso, al cărui nume a apărut pe monede. Suetonius  a fost unul dintre cei mai importanți istorici romani. Acesta vorbea despre regele get Coson, nu despre Cotiso.

Astfel de monede au fost găsite, începând cu secolul al XV – lea, la  Grădiştea Muncelului, Sarmizegetusa, Guşteriţa – Haţeg, Orăştie, Vîrtoape, toate acestea în judeţul Hunedoara, Axente Sever şi Nochrich în judeţul Sibiu, Craiova, Brezoi pe Valea Oltului, Cozma în judeţul Mureş, Timişoara şi Vizejdia în judeţul Timiş, precum şi la Vîrşeţ în Banatul sîrbesc.

saculet cu aurProdusele enumerate în articolul trecut, care se foloseau în locul banilor şi se puteau schimba pe toate celelalte mărfuri, erau un mijloc de a uşura schimbul sau trocul. Însă, cu timpul, numai anumite produse au mai putut răspunde cerinţelor necesare pentru a intermedia schimbul de mărfuri.

Multe dintre produse aveau dezavantaje: animalele se înmulţeau, şi deja nu mai erau un echivalent stabil şi exact; uleiul de măsline prezenta dificultăţi la transport; fierul ruginea, iar şi era o valoare mică, cu un volum mult prea mare. Astfel, trebuia găsit un mijlocitor al schimbului de mărfuri care să răspundă cerinţelor: să nu se deterioreze, să aibă valoare mai ridicată în volum mic, să fie uşor de transportat, divizibilitate, însă fără a-şi pierde valoarea etc.

Într-un final, s-a ajuns ca rolul de echivalent general să i se atribuie metalelor preţioase: aurul şi argintul, care răspundeau cel mai bine funcţiei sociale de bani. Platina, chiar dacă e un metal preţios, mai scump (în prezent este mai ieftin) decât aurul (datorită rarităţii sale) are calităţi monetare mai slabe decât aurul. Platina se topeşte la temperaturi foarte înalte, baterea monedelor fiind, astfel, prea costisitoare. Chiar şi în comparaţie cu argintul, aurul are calităţi mai  bune pentru a se folosi ca monedă; argintul, în timp, se oxidează şi se înnegreşte, în schimb, aurul nu se alterează sub nici o formă, păstrându-şi valoarea şi putând fi tezaurizat.

În comparaţie cu toate celelalte mărfuri, fie că e vorba de ceai, animale, cacao etc, care au servit în funcţia de bani, aurul nu diferă în funcţie de regiunea în care a fost extras. Fie că a fost extras din România sau din Africa de Sud,  o bucată de aur de o anumită puritate, are aceeaşi valoare cu oricare altă bucată de aur din oricare regiune a globului, spre deosebire de celelalte produse.

În plus, aurul se poate diviza, fără a-şi pierde din valoare. Chiar dacă e divizt în părţi foarte mici, aurul se poate regrupa, fără a-şi pierde din substanţă sau valoare. La acest capitol, aurul este chiar mai bun decât diamantele şi toate celelalte pietre preţioase. Diamantul, odată ce este sfărâmat în mai multe părţi, regruparea acestor părţi este imposibilă.

O altă calitate a folosirii aurului ca formă de bani este faptul că e uşor de prelucrat şi e perfect maleabil, fiind, de asemenea, uşor de recunoscut după însemnele care precizează greutatea şi valoarea. Era foarte greu să se falsifice monedele de aur, înşelătoria presupunând ca însuşi statul să facă acest lucru. Aurul era recunoscut după culoare, greutate şi după sonoritate.

Aşadar, cele mai multe avantaje de a se folosi ca formă de bani le prezenta aurul, motiv pentru care a ocupat, multă vreme de-a lungul istoriei, locul principal ca mijloc al schimbului, înlocuind toate celelalte produse utilizate mai demult în acest scop.

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

20-lei-aur 1906În condiţiile în care, în perioada 1978 – 1889 argintul se deprecia tot mai mult în lume, dar şi la noi în ţară, iar cererea pentru aur creştea mereu, autorităţile române aprobă legea din 1889, prin care se introduce în România etalonul aur. Această lege a prevăzut ca unitate monetară leul aur.

Au rămas în circulaţie şi monede de argint, însă aveau rolul de monedă divizionară, de 0,50 bani, de 1 şi 2 lei (în valoare totală de 32 milioane lei), şi puţine monede de 5 lei (în valoare de 7 milioane lei). Puterea de plată a monedelor de argint ajungea doar la 50 de lei, acest fapt consemnând renunţarea la etalonul argint.

În schimb, monedele de aur aveau putere nelimitată. Până în 1915, statul a bătut şi a pus în circulaţie monede de aur în valoare de 10,7 milioane lei. Cea mai răspândită a fost moneda de 20 lei – aur, denumită pol de aur.

În 1906 a avut loc ultima emisiune importantă de monede de aur, în valoare de 3 milioane lei, repartizate astfel: 3000 de monede de 100 lei, 28.000 de piese de 50 lei, 15.000 piese de 20 lei şi 30.000 piese de 12,5 lei.

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

Din cauza unor dificultăţi financiare, chiar dacă prima lege monetară a fost promulgată în 1867, numai în 1870 se bat şi se pun în circulaţie  primele monede de aur româneşti, în valoare de 100.000 lei şi primele monede de argint, în valoare de 400.000 lei. Valoarea va creşte, progresiv, de la an la an.

Când a intrat România în Războiul de Independenţă (adică  Războiul ruso-turc din 1877 – 1878), circulaţia monetară a ţării se ridica la valoarea de 34.302.030 lei. Guvernul român, pentru a finanţa războiul, recurge la sistemul hârtiei monedă, prin emiterea de bilete ipotecare, în baza legii din iunie 1877. Chiar dacă aceste hârtii, tiparite la Paris în atelierele Băncii Franţei, erau lipsite de o garanţie reală lichidă şi nu erau nici convertibile în aur, ele aveau caracter de monedă, fiind considerate primele bancnote româneşti. Cu toate că valoarea emisiunii s-a fixat la 30.000.000 lei, s-au emis bilete numai în valoare de 26.260.000 lei. După 1880, Banca Naţională Română a aplicat un supratipar roşu pe biletele ipotecare, apio au fost retrase în 1888 şi distruse prin ardere.

Tot atunci, văzând că circulă moneda străină, se stabileşte un curs de schimb, însă prea favorabil pentru rubla de argint rusească. Această măsură a dus la tezaurizarea monedelor de aur sau la scoaterea lor în afara ţării. În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman.

La sfârşitul războiului, monedele de aur cotau cu o primă de 8% faţă de cele de argint sau faţă de valoarea nominală a biletelor ipotecare.

Astfel, în perioada următoare, monetăria României a început să bată mai mult monede de argint, iar cele de aur dispar aproape complet, ducând la instaurarea etalonului argint, în România, între anii 1878 – 1889. În 1884, monedele de aur cotau deja cu o primă de 25%.

Tot în acea perioadă, şi în relaţiile internaţionale, argintul s-a depreciat puternic faţă de aur, şi majoritatea ţărilor europene au trecut de la bimetalismul aur – argint, la adoptarea monometalismului aur. La noi, chiar dacă nu prea mai circula, aurul, ca monedă, era foarte căutat mai ales de comercianţii exportatori.

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

sursa foto

Prima lege monetară a României moderne a fost promulgată la 23 aprilie 1867, şi atunci s-a adoptat, ca unitate monetară naţională – leul. Până atunci nu exista cu adevărat un sistem monetar. Înainte de asta, Alexndru Ioan Cuza a încercat să facă o monedă naţională, numită „român” sau „romanat”, un „român” având 5 grame şi fiind din argint. Nu a reuşit însă, din cauza piedicilor puse de Imperiul Otoman, care nu a acceptat ca un stat vasal să aibă monedă naţională.

Dar de unde vine denumirea de „leu”?

Până în secolul XVII, inclusiv, pe teritoriul principatelor circulau multe monede străine, iar leul era o unitate de cont, şi cu ajutorul ei se aduceau la acelaşi numitor celelalte monede străine. Leul era o fostă monedă olandeză de argint, numită talerul – leu, sau Lowenthaler, care avea imprimat pe revers un leu ridicat în două labe. Această monedă avea o largă circulaţie pe teritoriul ţării noastre, datorită comerţului dintre Imperiul Otoman şi Vestul Europei. Din secolul XIII, talerul – leu a dispărut din circulaţie. Prin stabilirea leului ca unitate monetară, în 1867, nu s-a făcut altceva decât să se recunoască vasta utilizare a acestei monede pe teritoriul ţării noastre.

Leul este subdivizat în 100 de bani.

Prin acea lege din 1867 s-a introdus, practic, bimetalismul aur – argint. Unitatea monetară era leul de argint de 5 grame. S-a bătut apoi: moneda de argint de 2 lei, de 1 leu şi de 0, 50 de bani. S-au mai bătut monede de aur de 5, de 10 şi de 20 lei, şi monede de cupru de 1, de 2, de 5 şi de 10 bani.

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

Iată o istorioară în care salvarea patriei se datorează unor gâște (la propriu :) ):

Pe una dintre colinele Romei, Capitoliu, se afla mai demult citadela orașului, care era apărată de o mână de ostași. Aceasta a rezistat asediului galilor timp de șapte luni. Într-o noapte, pe când toți apărătorii cetății adormiseră extenuați, galii au plănuit un atac. Astfel, ei se apropiau încet și în liniște, încercând să intre în cetate pe furiș.

În cetate era un templu închinat zeiței Iunona, unde se aflau niște gâște considerate sacre. Acestea au simțit că cineva se apropie şi au început să facă gălăgie, trezindu-l pe unul dintre ostași, Marcus Manulius, care a primit mai târziu numele de „Capitolinus”. Acesta a dat alarma, iar atacul galilor a eșuat.

De atunci, zeiței Iuna (sau Iunona) i s-a spus Iuno Moneta, adică „Prevenitoarea primejdiilor”, de la verbul latinesc moneo, monere – „a preveni, a vesti”.

Tot la Capitoliu, lângă templul zeiței s-a instalat primul atelier de batere a banilor metalici în formă rotundă, în secolul al III- lea î. Hr. Acestor bani li s-a dat numele de monete, după numele zeiţei. Acest cuvânt a pătruns mai apoi şi la noi, sub denumirea de „monedă”, precum şi în multe alte limbi.

Primele monede din aur au fost făcute în anul 241 î.Hr., având greutatea de 4,5 grame, până la 8,2 grame şi purtând numele de aureus.

Bibliografie: Maria, Gruder Galia, Cartea aurului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate