Mine | BSG

castan_Baia_MareCastanii comestibili cresc în zonele mediteraneene. Totuși, la noi în țară avem castani comestibili în zona Maramureșului – în Baia Mare, Baia Sprie și Tăuții de Sus, în Oltenia și mai puțini în Banat. Cei mai mulți castani cresc în Asia, în China, Coreea, Turcia etc., iar în Europa cei mai mulți se găsesc în Sud, în Italia și Spania. Castanilor le place climatul blând, cu umiditate suficientă, dar nu foarte mare.

O întrebare ar fi cum au ajuns acești castani în România.

Ei bine, se pare că aurul din minele noastre i-a adus, în mod indirect, desigur.

Se spune că au fost aduși în depresiunea Baia Mare de către antreprenorii italieni ce realizau grinzi de susținere pentru minele din zonă, datorită faptului că lemnul de castan comestibil este ațos și elastic. Lemnul de castan mai întâi se îndoia, și minerii aveau timp să scape în caz de surparea unei galerii de mină.

În Maramureș, castanului i se mai spune și aghistin, iar castanelor – aghistine.

castana_în_castanDin lemn de castan se face mobilă de lux, dar și parchet de calitate superioară.

Baia Mare sărbătorește miraculosul castan dulce sau castan nobil toamna, în perioada în care se coc castanele, la sfârșitul lui septembrie și începutul lui octombrie, prin „Sărbătoarea castanelor”.

rosia montanaAurul nativ e aurul are se găsește în natură în stare pură, necombinat cu alte substanțe.

Principala modalitate a dacilor de a obține aur nativ era prin spălarea nisipurilor aurifere. Deși unii cercetători sau scriitori neagă, dacii obțineau aurul și prin exploatarea filoanelor aurifere de la adâncimi medii sau de la suprafață. Altfel, nu ne putem închipui cantitatea imensă de aur pe care au luat-o romanii din Dacia, obținută numai din spălarea nisipurilor aluvionare. Dovada faptului că dacilor nu le era necunoscut mineritul  stau ciocanul de piatră găsit în mina de aur de la Caraci, toporul de piatră din mina de aur de la Musari, sau cel de bronz găsit în mina de la Oraşul Nou (Satu Mare), precum şi grupul de statuete antropomorfe din minele de aur de la Baia de Criş, reprezentând oameni cu ciocan-târnăcop, fixat sub centură, şi în spate având un sac sau un coş, datând din Hallstatt (cuprinde intervalul de timp între anii 1.200 î. Hr. și 400 î.Hr.,  în care prelucrarea aurului a cunoscut o perioadă de maximă înflorire). Dealtfel, se știe că aurul din care au fost făcute brățările dacice, a fost obținut și din filoane aurifer, nu doar din spălarea nisipurilor de pe albiile râurilor.

O altă dovadă a faptului că dacii cunoșteau tainele mineritului este o descoperire recentă a unei echipe de francezi care au cercetat 70 km de galerii miniere, și au datat niște grinzi din muntele Cârnic, Roșia Montană, ca fiind din perioada Daciei preromane, adică dinainte de a fi cucerită de romani, care au venit cu noi tehnici de minerit.

Sursă bibliografică: Bogdan Seculici, Unele considerații privind exploatarea și obținerea aurului și argintului în Dacia preromană.

Leul lydianUn om care nu cunoaşte istoria şi nu învaţă din ea, nu are viitor.

„Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.” spunea Nicolae Iorga.

Istoria aurului este strâns legată de dezvoltarea societăţii omeneşti. De multe ori, obiectele din aur, cu mii de ani vechime, au fost dovezi ale istoriei, ajutându-ne să ne descoperim trecutul.

În urma unor săpături făcute în Valea Regilor din Iran s-au descoperit vase, salbe, inele şi multe alte obiecte din aur, cu o vechime de 6000 de ani. Acestea sunt mărturia traiului îmbelşugat dus de clasa stăpânitorilor, datorită muncii săracilor.

Cu mii de ani înaintea erei noastre, fenicienii făceau schimburi comerciale cu aurul pe care îl transportau pe corăbiile lor, din Asia Mică. Ei au povestit grecilor despre bogăţiile legendare ale regelui Solomon şi despre cetatea de aur Ofir, care s-ar fi aflat în Nordul Etiopiei.

Etiopienii aveau aur, însă nu aveau fier. Aşa că dădeau fenicienilor aur, în schimbul fierului. Tot fenicienii sunt cei care au adus din Lydia, o ţară din Asia Mică, monede făcute din „electron” – amestec de aur cu argint. Aceste monede au apărut în urmă cu mai bine de 3000 de ani. Se pare că şi lydienii aveau ca simbol tot leul.

Acum vreo 2600 de ani, grecii au bătut şi ei monede rotunde, imitându-i pe lydieni. Acestea au fost mult mai frumoase, fiind bătute în tipare tăiate de meşteri pricepuţi, cunoscute ca fiind cele mai frumoase monede din câte a cunoscut antichitatea.

În vechiul Egipt au existat râuri cu nisipuri aurifere şi chiar mine de aur. Acestea au fost secătuite rapid de către faraonii şi preoţii egipteni. Între Nil şi Marea Roşie, într-un loc numit Valea Porumbeilor, se găseşte cea mai veche mină de aur din lume, având o adâncime de 300  de metri.  La intrarea în mină, arheologii au găsit cea mai veche hartă topografică din lume, ce reprezintă Valea Porumbeilor cu dealurile şi drumurile înconjurătoare. Pe pereţii minei se observă hieroglife şi desene dedicate extragerii şi prelucrării aurului.

Smaraldul este supranumit „regele pietrelor preţioase”, fiind utilizat pentru bijuterii, amulete şi obiecte religioase, încă de la începuturile istoriei. Culoarea smaraldului e verde – smarald (culoare acceptată prin definiţie ca fiind o nuanţă de verde), fiind transparent, translucid sau opac. El este menţionat şi în Biblie, ca fiind una dintre pietrele apostolice (Sf. Toma).

Smaraldul este reprezentativ pentru cei născuţi în zodia Taur.

Efectele tămăduitoare pe care le are smaraldul asupra celui care îl poartă sunt cunoscute din antichitate. Astfel, smaraldul întăreşte memoria, tratează arsurile stomacale şi ulcerele gastrice; mai e folosit şi în tratamentul bolilor de ochi, de inimă, sau ale vezicii biliare.

A fost descoperit în mormintele faraonilor egipteni şi excavat de la Pompei şi Herculanum. Cele mai vechi mine de smarald, şi singurele pentru mult timp, se află în Egiptul de Sus.  Minele Cleopatrei au fost exploatate prima dată în Antichitate de egipteni, apoi de greci, romani, arabi şi turci.

Cele mai frumoase smaralde sunt păstrate în tezaurul din Istambul, la Palatul Topkapî şi în tezaurul fostului şah al Iranului.

Cea mai importantă sursă de emarald este Columbia, unde incaşii l-au extras încă dinainte de venirea spaniolilor. Smarald se mai extrage şi din Rusia (Munţii Ural), unde Malişevo, cea mai adâncă mină de smarald din lume (350 m), a produs smaraldele Kokovina (1100 ct) şi Faimosul Ural (3362 ct).

De obicei, smaraldul este montat în bijuterii din aur, ca piatră cantrală, solitară.

În Praga, pe timpul domniei lui Rudolf al II – lea, în secolul XVII, a început o nouă epocă de aur; în oraș mișunau o grămadă de alchimiști, dar mai ales de șarlatani. Chiar împăratul, care, pe lângă numeroasele calități, era deseori excentric și depresiv, era înconjurat mai mereu de magicieni, astrologi sau falși alchimiști.

Acești așa-ziși alchimiști urmăreau să convingă lumea că au darul divin de a găsi comori ascunse. Ei încercau să-i păcălească pe naivi, vânzându-le diferite talismane care, spuneau ei, aduc bogăție, aur și putere.

Pe o stradă îngustă din Praga, supranumită „Ulița de aur”, trăiau toți șarlatanii, iar unii dintre ei, pentru a lăsa impresia spectatorilor că ei pot să transforme metalele obișnuite în aur, ei foloseau creuzete cu fundul dublu. Acest fund fals era fuzibil și cuprindea aur, care apărea în masa topită după operație.

Alții ascundeau bulgări de aur în pământ și, cu o așa-zisă „baghetă magică”, pe care o tot agitau deasupra locului respectiv, se făceau că au descoperit aurul. Făceau asta pentru a-și face faimă; îi convingeau pe oamenii creduli care asistau, că ei pot descoperi comori.

Dar alchimiștii n-au reușit să fabrice nici un gram de aur, dim plumb sau din mercur, așa cum pretindeau ei, iar locul de extracție al acestui metal prețios au rămas tot minele.

Aproape toate minele de aur renumite ale lumii au fost descoperite din întâmplare, nu datorită cercetărilor sau studiilor făcute de geologi.

Într-o zi, un tăietor de lemne din nordul Canadei, pe când dobora un pom pe un frig de crăpau pietrele, la – 50 de grade, a observat la rădăcina copacului, în zăpadă, un bulgăre care strălucea. Acel bulgăre a fost prima bucată de aur din minele aflate la granița dintre Alaska și Canada. Aceste mine au dat viață orașului Dawson City, supranumit și orașul căutătorilor de aur. Însă acest oraș a murit la fel de repede cum s-a născut, deoarece, după numai 50 de ani, când aurul s-a terminat, orașul a rămas pustiu.

Tot întâmplare a fost și în Venezuela, în cazul unui cărbunar care, mergând la târg cu doi saci de mangal, un sac s-a rupt și, aplecându-se să adune cărbunii de pe jos, a văzut sclipind ceva într-o crăpătură a unui cărbune. Cărbunarul s-a întors la arborele pe care-l arsese și a descoperit lîngă el un filon aurifer. Acest loc a devenit apoi mina San Filipe, mină care a dat până în prezent tone de aur.

Acum însă, tot mai rar se găsesc zăcăminte aurifere în lume, și de obicei se găsesc după anumite studii sau cercetări făcute de geologi. Dar nu se știe niciodată…

Știați că prima hartă geografică din istoria omenirii reprezintă amplasarea unor mine de aur? Această hartă are aproximativ 3500 de ani și este de pe vremea faraonului Seti I, care a domnit în secolul XIV î.Hr.

Harta se găsește în muzeul din Torino, în colecția de papirusuri egiptene, fiind destul de bine conservată. Ea cuprinde trasarea unui plan al unor mine de aur din Deșertul Răsăritean. Pe lângă minele de aur, pe hartă mai este marcat un templu al zeului Amon, casele personalului, o fântână și un mormânt.

Această hartă minieră este impresionantă, având o precizie tehnică perfectă. Între lanțuri muntoase cu vârfuri ascuţite, colorate pe papirus cu roșu, se întind două văi paralele, având drumuri de acces către minele de aur, fiind legate printr-o vale transversală.

Astfel, geografia îi este recunoscătoare aurului, datorându-i desenul primei hărți cunoscute.

Bibliografie: Maria, Gruder Galia, Cartea aurului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

Egiptenii au fost printre cei dintâi care au început să prelucreze aurul. Încă din anul 3100 î.Hr., în timpul domniei faraonului din Dinastia întâi, Menes, pentru plăți se foloseau lingouri de aproximativ 14 grame, care erau bătute cu ciocanul. Pe când Egiptul antic folosea aurul pentru efectuarea plăților, în zona bazinului mediteranean abia peste două milenii au început să se bată primele monede din aur.

În urma cuceririi „ţării aurului” – Nubia, și mai apoi a Etiopiei, Egiptul a ajuns cel mai mare producător de aur din lumea antică. Erau folosiți mii de sclavi pentru a exploata minele de aur din Nubia. Aceștia lucrau în galerii adânci de peste 100 de metri. Astfel, în secolul I î.Hr., când romanii au cucerit Egiptul, rezervele de aur din Nubia erau epuizate.

Având atâta aur, Egiptului i-a crescut forța politică și militară, devenind cel mai puternic stat din Orientul Apropiat.

Egiptenii erau meșteri iscusiți în prelucrarea aurului, reușind, cu patru milenii în urmă să realizeze aceleași operații care se fac astăzi cu mașinării de mare precizie. Cele mai mari piese de aur  din antichitate au fost realizate tot de ei, una dintre ele fiind sarcofagul lui Tutankhamon care cântărește nu mai puțin de 1360 kg de aur!


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate