Legenda | BSG

poza perla

Perla, după cum v-am mai povestit și în alt articol, nu face parte din universul mineral, ci aparține lumii vii, alta decât a omului. Se naște dintr-un corp străin – o impuritate, cum ar fi un firicel de praf care pătrunde în cochilia scoicii. Atunci scoica, pentru a-l înlătura, începe o muncă îndelungată, învelindu-l în straturi fine și succesive de sidef. Astfel apare perla, după ani și ani.

Perlele naturale, însă, sunt foarte rare. Dar s-a descoperit, în schimb, o metodă de cultivare a perlelor, dezvoltându-se, mai apoi, producția perlelor de cultură, mai ales în China și Japonia. În cochilia scoicilor se implantează bucăți de sidef, care cresc în decursul a 5-8 ani. După ce se introduce implantul, scoicile se pun iar în mare, în locuri special alese, unde temperatura apei e optimă, iar solul – bogat în minerale.
Chiar dacă perlele de cultură sunt la fel de frumoase și strălucitoare, ele sunt mai ieftine, iar diferența dintre cele două tipuri de perle se poate observa doar prin expunerea la raze X.
Legenda perlei spune că luna, stând și privind către pământ, vede răutatea, dar și suferința oamenilor. De supărare, atunci, începe să plângă, iar lacrimile ei se transformă în perle, la fel de strălucitoare precum lumina blândă a reginei nopții. Dar asta se întâmplă doar în nopțile cu lună plină, iar lacrimile lunii cacd doar peste ape, fiind prinse de scoici, în cochiliile lor protectoare. În anumite nopți, când nu le vede nimeni, scoicile se deschid și ies la suprafață, lăsând perlele să se încarce iar cu lumina lunii și să devină mai frumoase, prețioase și strălucitoare.

 

pestera_polovragiPeștera Polovragi sau peștera lui Zamolxe este situată în Oltenia, în județul Gorj, în Munții Parâng și Căpățânii, comuna Polovragi. Denumirea vine de la termenul „polis” care înseamnă cetate în greacă și „vragi”, adică cetatea vracilor, a vrăjitorilor.

În această peșteră se spune că s-au perindat strămoșii noștri, dacii, iar Zamolxis, unicul zeu al dacilor care a locuit aici,  ar fi folosit peștera pentru a putea ajunge la cetatea dacică Sarmizegetusa, prin niște tuneluri secrete, subterane. Speologii confirmă faptul că în urmă cu 2000 de ani, dacii au trecut prin aceste locuri.

Pustnicii daci, care trăiau aici, foloseau o plantă miraculoasă, denumită „polovraga” sau „polvraga”, găsită în această zonă, cu ajutorul căreia vindecau orice boli. De la această plantă se trage și denumirea acestor locuri de legendă. Aici, la peștera Polovraga, se spune că dacii au ascuns comori de aur neprețuite, pe care încă nu le-a descoperit nimeni.  Faptul că nu au fost găsite nu e întâmplător pentru că, spune legenda, Zamolxis ar fi rostit un blestem, denumit „blestemul aurului”, pentru toți lacomii care vor să-i fure comoara. Acest blestem spune că vor rămâne pe veci în întunericul peșterii cei ce vin cu gând rău și cei care vor să caute comoara. Și într-adevăr, au fost căutători de comori care au avut parte de morți neașteptate. Dar asta nu i-a oprit pe oamenii care vin zilnic aici în speranța de a găsi comoara ascunsă.

O altă legendă spune că în această peșteră există un portal care se deschide o singură dată pe an, și că portalul duce spre alta lumi, în noaptea de Înviere. Cei ce trec prin portal pot rămâne pe lumea cealaltă, pe vecie. Locul unde se află portalul este o prăpastie adâncă, peste care nu poți trece în mod normal, însă în noaptea de Paște, peste prăpastie se lasă un nor de ceață și fum și se formează o punte care duce în altă dimensiune.

Pe stalactitele din peșteră (stalactită – coloană calcaroasă de formă conică, fixată de tavanul peșterilor și al galeriilor subterane și formată prin scurgerea de apă cu conținut bogat de carbonat de calciu) se preling picături despre care legendele spun că sunt lacrimile lui Zamolxis, care și acum plânge pentru poporul dac, asupra căruia s-au abătut atâtea necazuri de la cuceririle romanilor încoace.

Peștera este caldă, având temperatura de 9°C și umedă (90% umiditate medie). Apa care curge prin peșteră își schimbă culoarea dinspre izvor spre vărsare, în funcție de impuritățile pe care le întâlnește în cale, diferite porțiuni căpătând anumite denumiri, în funcție de culoare: „Bolta însângerată”, „Camera Albă”, „Sala Divină”.

Poate fi văzut aici și cuptorul dacic, unde vracii și călugării preparau planta pentru leacuri, dar au fost descoperite și urme care dovedesc faptul că a fost prelucrat aur.

Se poate observa destul de clar și desenul înspăimântător fpcut de un călugăr cale a locuit aici – călugărul Pahomie, care a desenat „moartea cu coasa”, în urmă cu câteva sute de ani.

 Galeria se poate vizite pe o distanță de aproape 900 m (din 10,3 km cât are peștera), poarta turistică fiind avalul (aval – în josul apei; în direcția cursului; spre vărsare). În timpul acestei vizite, turiștii se încarcă cu energie datorită oxigenului eliminat de ape, iar în preajma „Scaunului lui Zamolze”, lucruri stranii se petrec, deoarece turiștii simt furnicături pe mâini, iar detectoarele de bio-curenți simt prezența unei ființe vii, chiar dacă nu e nimic vizibil. Unii susțin că Zamolxe ar mai trăi încă în acele locuri.

Oricum, este un loc care merită vizitat și care, dacă ar putea atrage foarte mulți turiști, dacă ar fi administrat cu dibăcie.

legenda_muntele_găinaCine nu a auzit de Muntele Găina din Țara moților, celebru pentru târgul de fete care are loc în fiecare an de Sfântul Ilie!?

Vânzarea fetelor de măritat vine de la obiceiul pe care dacii îl aveau, de a vinde fata fecioară celui care o dorea de soție.

Multe legende legate de acest munte s-au născut, de-a lungul timpului, legate de proveniența denumirii renumitului munte,

și în toate este prezentă găina care făcea ouă de aur.

Această găină a trăit demult, tare demult, pe când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, având cuibul în minunatul tărâm al moților, sus pe munte.

Moții o admirau și o ocroteau. Însă o puteau vedea doar o dată pe an, în ziua de Sfântul Ilie, cel care nu a murit, ci s-a înălțat la cer într-o căruță de foc, trasă de cai.

În această zi, toți moții se adunau pentru ca tinerii necăsătoriți să-și găsească soție. Fetele veneau cu lada de zestre de acasă. Găina atunci cobora din vârful muntelui și se transforma într-o zână. Aceasta venea la fetele sărace, dar cuminți, care nu aveau zestre, și le oferea un ou de aur, pentru a se putea mărita și ele, ca restul fetelor.


Apoi zâna se transforma iar în găină și se făcea nevăzută, urcând iar în cuibul ei de pe vârful muntelui.

Numai că oameni răi au existat și pe-atunci. Iar un neisprăvit a urmărit-o într-un an, vrând să-i fure ouăle și să se îmbogățească.

Iar când zâna a coborât să ofere ouă de aur fetelor sărace, acesta s-a furișat și i-a furat cuibul, cu tot cu ouă.

Când zâna a venit iar la cuibul ei, mare i-a fost supărarea când nu l-a mai găsit. Atunci s-a transformat iar în găină și a zburat în înaltul cerului, iar oamenii n-au mai văzut-o nicicând.

De atunci, în fiecare an de Sfântul Ilie, tinerii urcau pe munte, în speranța că o vor vedea, însă ea nu s-a mai arătat. Iar numele muntelui a rămas Muntele Găina.

Hoțul viclean nu s-a îmbogățit, ci a căzut într-o râpă, ouăle de aur rostogolindu-se și ajungând pe fundul râului Arieș, spărgându-se aici în mici firicele de aur. De atunci albia râului are nisipuri aurifere.

templul ErechteionDacă vreodată veți merge să vizitați Atena, merită să vedeți și templul Erechteion, deoarece ascunde în spate legende și mituri grecești care fascinează pe oricine.

Vechiul templu amplasat în Acropole, în Atena, Grecia, a fost construit între anii 421 – 406, fiind dedicat în aceeași măsură zeiței Atena, zeița înțelepciunii, a curajului și a inspirației, și lui Poseidon, zeul oceanelor, al cutremurelor, al mărilor și al furtunii. A fost construit de arhitectul Mnesicles, în timpul domniei lui Pericle.

Multă lume, când merge să viziteze Grecia, dă întâietate Partheonului, însă Templul Erechteion se află pe primul plan în preferințele anticilor, precum și scriitorilor greci, ca Pausanias care a scris „Descrierea Eladei”.

Între coloanele subțiri și zvelte ale Erechtionului nu erau permise sacrificii animale, ci se admiteau numai prăjituri, aduse ca ofrande zeilor. Se spune că acolo se vedea urma lăsată de tridentul lui Poseidon, atunci când acesta s-a certat cu zeița Atena pentru stăpânirea cetății. Tot aici se afla și măslinul sacru, pe care grecii l-au ars atunci când perșii au incendiat sanctuarele Acropolei și care, a doua zi ar fi dat iarăși ramuri. Aici se afla și statuia zeiței Athena, sculptată în lemn de măslin, căreia tinerele fecioare (arefore sau Canefore) îi aduceau în fiecare an un peplos (era un articol de îmbrăcăminte purtat de femei, făcut dintr-o pânză lungă, tubulară, cu marginea superioară rabatată aproximativ până la jumătatea corpului) de lemn de in, țesut de ele, și pentru care erau făcute lămpi de aur, despre care se spune că ardeau un an de zile, tot timpul cât ele țeseau, zi și noapte, lămpile arzând fără să fie alimentate cu ulei.

Numele templului vine de la eroul și conducătorul Erechtionios, a cărui naștere a rămas legendară. Se spune că Atena, zeița virgină care detesta bărbații, l-a vizitat pe semi-zeul slut și olog Hefaistos, fierarul zeilor, pentru a-i făuri niște arme. Hefaistos a vrut să o seducă în atelierul său, însă, dezgustată, zeița fecioară a fugit. Hefaistos a fugit după ea, dorind să o prindă și să o violeze, dar Atena s-a luptat cu el. În timpul luptei, „sămânța” lui a căzut pe coapsa ei, și Athena, în dezgust, s-a șters cu o resturi de lână (ἔριον, Erion), și a aruncat-o pe pământ (χθών, Chthon). Erichthonios s-a născut, astfel, din sperma care a căzut pe pământ. Athena, care a dorit să crească copilul în secret, l-a pus într-o cutie mică. A dat cutia uneia dintre cele trei fiice ale regelui de pe atunci, Cecropos, spunându-i să nu o deschidă. Dar fiicele, Herse și Aglarus nu s-au putut abține, și au deschis cutia, văzând acolo un șarpe încolăcit peste un copil. Înnebunind, ele s-au aruncat de pe Acropole.

Erechtionius a crescut, și i-a învățat pe oameni cum să pună caii să tragă la car, inventând Quadriga, pentru că era olog de picioare (carul tras de patru cai, folosit apoi la jocurile Olimpice), cum să folosească plugul și să topească argint. El a devenit regele Atenei, și a fost răsplătit de Zeus, care, după ce a murit, l-a ridicat la ceruri, pentru a deveni constelația Vizitiu sau Auriga.

Conform mitului, șarpele sacru Athena a locuit acolo, fiind alimentat cu miere și prăjituri de Canephorae, preotesele din Athena Polias. Refuzul de șarpelui să mănânce prăjituri era considerat un semn rău.

Partea de est a clădirii a fost dedicată Athenei Polias, în timp ce partea de vest a servit cultul lui Poseidon-Erechtheus.

Erechtheionul a suferit reparații extinse de-a lungul timpului: pentru prima dată în secolul I î.Hr., după arderea acestuia, catastrofal, de către generalul roman Sulla. Clădirea a fost modificată decisiv mai apoi, la începutul perioadei bizantine, când a fost transformată într-o biserică dedicată Maicii Domnului . Cu această modificare s-au pierdut multe caracteristici arhitecturale ale construcției vechi. Apoi a devenit palat și reședință a comandantului turc, și harem în perioada otomană.

În 1801, una dintre cariatide (cariaridă înseamnă „fecioară din caria” și reprezintă o statuie care susține un acoperiș) și coloana de nord a pridvorului est, împreună cu secțiunea de deasupra au fost eliminate de către Lordul Elgin , în scopul de a decora vila lui scoțiană, iar mai târziu au fost vândute la British Museum (împreună cu de frontonul și friza luate din Parthenon). Legenda ateniană spune că pe timp de noapte, celor cinci Cariatide rămase li se putea auzi plânsul după sora lor pierdută. Elgin a încercat să elimine și a doua cariatidă,  și atunci când au apărut dificultăți tehnice, el a încercat să o taie în bucăți. Statuia a fost distrusă, iar fragmentele au fost lăsate în urmă. Mai târziu a fost reconstruit templul la întâmplare, cu ciment și bare de fier. În timpul războiului de independență al Greciei, a fost bombardat și grav avariat. În 1979, cele cinci Cariatide originale au fost mutate la Muzeul Acropole și înlocuite în sit, cu replici exacte.

 Erechtheum a trecut printr-o perioadă de restaurare între anii 1977-1988, și poate fi vizitat în capitala Greciei, în Acropole, colina sacră fortificată din centrul orașului.

Bibliografie:

1. Paler, Octavian, Calomnii mitologice, București: Adevărul Holding, 2010.

2. https://en.wikipedia.org/wiki/Erechtheion

midas_aurMidas, spune mitolgia greacă, era din Tracia, și a ajuns să fie rege în Frigia sau Phrygia (o țară din Asia Mică).

Legenda spune că Midas era fiul înfiat lui Gordius. Gordius, în trecut, era un simplu țăran, iar Frigia era măcinată de neînțelegeri și ură. Un oracol a prezis că liniștea va veni iar în Frigia numai când va reuși un om să ajungă cu carul său în Olymp, la Zeus. Iar Gordius a fost cel care a reușit, iar drept răsplată, a fost făcut rege al Frigiei. Midas l-a urmat, după ce a fost înfiat de Gordius, care nu putea avea copii.

Silenus, satirul (un fel de semizeu) zeului Dyonisus (zeul vinului și al viței de vie, denumit, la romani, Bacchus), s-a îmbătat și a rătăcit din cortegiul zeului care mergea din Tracia spre Frigia, ajungând să fie prins și legat de niște țărani care l-au dus și l-au predat lui Midas. Acesta s-a purtat bine cu el și l-a înapoiat zeului Dyonisus. Drept răsplată, Midas a cerut, când i s-a spus că i se va îndeplini o dorință, ca tot ce atinge el, să se transforme în aur pur.

Dyonisus i-a îndeplinit dorința, însă lăcomia regelui s-a întors asupra lui, pentru că și mâncarea care se atingea de e, se transforma, îndată, în aur. Atingându-și fiica, și aceasta s-a transformat în aur. Doborât de foame și sete, Midas i-a cerut atunci lui Dionysos să-l scape de darul său împovărător, deși acesta îl îmbogățea din ce în ce mai mult. Zeul Dionysos l-a îndemnat pe regele Midas să se scalde în apele Pactolului. Pactol era un zeu şi fluviu din Lydia (Asia Mică). Era considerat fiul lui Zeus şi al Leucotheiei. În timpul sărbătoririi misteriilor Aphroditei, el şi‑a dezvirginat fără să vrea sora, pe Demodike. Când şi‑a înţeles vina, s‑a aruncat în râul Chrysorrhoas (sau „râul de aur”, pentru că în apele lui se găseau grăunţe de aur): râul a primit atunci numele Pactol.  Midas ar fi făcut ca apele lui să fie și mai bogate în nisip aurifer atunci când, după ce s-a scăldat, cum îl sfătuise Dyonisus, a redevenit muritor de rând.

oua de pasteCu ceva timp înaintea Sărbătorilor Pascale vedem peste tot iepurași, miei și puișori, fiind asociate cu Învierea Domnului. Ne întrebăm adesea ce legătură are iepurașul cu Învierea. Ei bine, nu are, biblic, nici o legătură.

Iepurașul care vine cu cadouri pentru copii se trage din tradiția populară, fiind asociat cu venirea primăverii, cu fertilitatea (deoarece iepurii se înmulțesc repede) și cu o sărbătoare veche, păgână, a zeiței germanice sau anglo-saxone Eastre, sau Ostare, Zeița Mamă a fertilității. Era o sărbătoare de primăvară, numită Eostre (unii susțin că de aici vine denumirea de Easter, care înseamnă „Paște” în engleză, sau în germană – Ostern).

Legenda spune că zeița a găsit o pasăre rănită, într-o iarnă grea. Neputând să o salveze altfel, a transformat-o într-o iepuroaică. Însă creatura și-a păstrat capacitatea de a face ouă. Pentru a-i mulțumi Zeiței, iepuroaica decora ouăle și i le dăruia. Simbolurile acestei zeițe, a cărei sărbătoare ținea din Martie până în Aprilie, erau iepurele și ouăle.

Această sărbătoare a fost preluată mai apoi de catolici, care nu au vrut ca tradițiile să se uite.

În multe tradiții, iepurele este un simbol al lunii, iar Paștele se sărbătorește în fiecare an în funcție de ciclurile lunii.

În Germania exista obiceiul ca iepurașul alb de Paște să le aducă copiilor cuminți un coș cu ouă colorate. De aici până la dulciuri și cadouri a fost doar un pas, deoarece, tot în Germania au fost făcuți și primii iepurași comestibili, din aluat și zahăr.

Obiceiul iepurașului de Paște s-a răspândit ușor, mai întâi în America, odată cu stabilirea unor germani în Pennsylvania, și apoi în multe alte țări.

E un motiv pentru care cei mici așteaptă cu drag Paștele, fiind cuminți, ca să le aducă iepurașul cadouri.

lâna-de-aurV-am povestit mai demult despre argonauţii care căutau „lâna de aur” în Colchidia. Atunci, albia râului Rioni  conţinea nisip aurifer, pe care georgienii îl alegeau cu ajutorul unor scânduri de lemn acoperite cu lână. Iată aici și legenda acestei renumite lâni de aur.

În miturile grecești, aurul este pomenit de nenumărate ori. Simbol al puterii supreme , aurul este atributul obligatoriu al zeilor din Olimp (muntele locuit de zei, împodobit cu aur, unde se aflau fastuoasele palate de aur ale lui Zeus și ale altor locuitori ai cerurilor). Drumul spre Olimp trecea prin porți de aur, prin care zeii intrau cu carele lor din aur.
Regele legendar grec Atamas și zeița norilor, Nefele aveau doi copii: pe Frixos si
Hele Atamantida. Regele însă și-a părăsit soția  și s-a căsătorit din nou. Mama vitregă le-a pus gând rău copiilor, pe care îi ura,  să îi omoare. Ca sa îi salveze pe Frixos si pe Hele, Nefele (mama lor) a trimis pe pământ un berbec cu lâna de aur care se putea înălța în văzduh. Luându-i pe cei doi copii, berbecul zbura iute, ducându-i departe, spre nord, spre țara lui Eete, știută sub numele de Țara Colchidiei, a cărei cetate se numea EA. Dar lâna de aur a alunecat din mâna Helei și fata a căzut în mare, care de atunci se numeste Helespont (Dardanale de azi).
Pe Frixos, speriat de moarte, berbecul l-a dus pe malul râului Fasis (actualmente Rioni), în Colchida. Aici domnea vrăjitorul Aietes, fiul zeului Helios. Drept recunoștință pentru salvarea lui Frixos, berbecul a fost jertfit zeilor, iar blana lui – lâna de aur – a fost atârnată în pădurea sfânta a lui Ares, zeul războiului. Paznic al lânii a fost pus un dragon teribil, care scotea flăcări pe nări și nu închidea ochii nicicând. Vestea despre Lâna de Aur s-a răspândit prin întreaga Grecie. Au aflat despre ea și urmașii regelui Atamas. Bunăstarea neamului lor depindea de aceasta comoara.

După ea a pornit la drum Iason, nepotul fratelui lui Atamas. Lung și greu a fost drumul paână când „Argo”, corabia lui Iason, a ajuns la țărmurile Colchidei. Aietes nu a dorit sa se despartă de comoara sa și s-a gândit să îi omoare pe argonauți. Dar Medeea, fiica lui Aietes, s-a îndragostit de Iason. Cu ajutorul puternicului zeu al somnului, l-a adormit pe dragonul de pază, salvându-i astfel pe argonauți. Iason a furat Lâna de Aur și s-a însurat cu Medeea.

Bibliografie: Aurul Lumii, Frumuseti și Celebrități, autor fragment:Galina lemigova, Editura Arc, Chișinău, 2005.

Mitologia greacă spune că perlele s-au născut odată cu zeiţa Afrodita. Atunci când Cronos l-a lovit în pântec cu secera de diamant pe tatăl său, Uranus, pentru a-i lua locul de rege al cerului înstelat, sângele acestuia s-a scurs pe pământ. Acolo s-au născut giganţii. Unele picături de sânge au curs şi în apa mării şi s-au prefăcut în spumă. Din spuma aceea s-a născut Afrodita, cea mai frumoasă zeiţă şi, tot atunci au luat naştere şi podoabele ei – perlele.

Denumirea de „perlă” vine de la latinescul pirula, care înseamnă „pară mică”. La noi, perlelor li se mai spun şi mărgăritare, de la grecescul margaritas. Perla este simbolul feminităţii şi al fertilităţii, şi se credea că are o strânsă legătură cu Luna.

Pe lângă accentuarea frumuseţii, perlele mai erau folosite în trecut şi în medicina empirică sau „băbească”. Chinezii pisau perlele, utilizându-le în tratarea variolei, nebuniei, epilepsie, a tulburărilor de vedere şi chiar pentru a uşura femeilor naşterea.

Cum am mai spus şi în articolul trecut, frumoasele perle iau naştere din suferinţa bietelor scoici. Atunci când în corpul lor pătrunde un parazit, ele secretă sidef, încercând să-l izoleze. Cele mai frumoase perle se nasc în scoicile din apele calde ale mărilor şi oceanelor.

Perlele sunt compuse din aragonit (un mineral, o variantă a carbonatului de calciu) şi conchiolină (o componentă organică).

Din păcate, strălucirea perlelor, dată de sidef, se stinge din cauza descompunerii conchiolinei. Dar strălucirea lor poate fi păstrată mai mult timp dacă sunt în contact cu pielea sau dacă sunt păstrate într-un mediu uscat.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Datorită faptului că diamantul are în compoziţie un singur element – carbonul, este cea mai preţioasă piatră; este, aşadar, doar un cărbune cristalizat.

Este posibil ca locuitorii Indiei să fi fost primii oameni care s-au împodobit cu diamante, deoarece cristalele se găseau frecvent în depunerile aluvionare din regiunea Golcondei.

Din diamante se confecţionau talismane şi amulete şi, tot în antichitate s-au născut primele bijuterii cu pietre montate în metal.

În celebra poveste 1001 de nopţi se spune despre o zonă sălbatică, cu prăpăstii adânci, înconjurate de stânci inaccesibile. Fundul râpelor era presărat cu diamante. Dar mii de şerpi veninoşi colcăiau printre nestemate. Orice om ar fi încercat să coboare pe stâncile abrupte, ar fi căzut pradă veninului cobrelor, iar vulturii s-ar fi ospătat cu leşurile lor.

Totuşi, oamenii au descoperit calea de a procura preţioasele pietre. Ei au observat că aceste pietre au proprietatea ciudată de a se lipi de grăsimi. La ce s-au gândit? Tăiau oile cele mai grase şi aruncau de sus, de pe creste, bucăţi de carne cu grăsime, pe fundul râpelor. Vulturii se repezeau după pradă, coborau în zbor până în adâncuri, luau în ghiare bucăţile de carne şi se ridicau cu ele pe culmi ca să le mănânce. Acolo rămâneau şi diamantele, care se lipiseră de carne şi pe care oamenii, apoi, le culegeau.

Această poveste, spusă în diferite variante, descrisă chiar şi de Marco Polo, are un sâmbure de adevăr. Pentru că, într-adevăr, diamantele aderă cu uşurinţă la grăsimi. Şi astăzi, pentru a separa diamantele din roca de zăcământ, se folosesc substanţe grase.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinantă a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Titronic, 2004.

baba dochiaCu toţii am auzit încă din copilărie de „zilele babei”. Mulţi dintre noi au făcut în şcoală poezia lui Vasile Alecsandri, „Sfârşitul iernii”:

„S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.”

Însă de unde vine şi ce înseamnă denumirea de „zilele babei”?
Zilele babei sunt primele 9 zile ale lunii martie, fiecare zi reprezentând câte o babă. Pentru că şi aceste ultime zile ale iernii sunt ca nişte babe: ba nesuferite, ba blânde, ba plângăcioase, şi abia poţi să scapi de ele. :)
În Maramureş se mai păstrează încă obiceiul ca fiecare să-şi aleagă o „babă”, adică una din primele zile ale lunii, dinainte. Şi cum va fi ziua respectivă (însorită, ploioasă, înnorată sau frumoasă), tot aşa va fi pentru om restul anului, dar şi sufletul său.
Mai sunt persoane care îşi aleg patru zile, pentru a vedea cum va fi vremea în cele patru anotimpuri care vor urma.

Prima babă, care cade la 1 martie, poartă numele special de Baba Dochia. Această zi se mai numeşte şi „Cap de primavară”.
Da la Baba Dochia vine, de fapt şi denumirea de „Zilele Babei”.
Legenda spune că baba Dochia ar fi fost o bătrână care avea un fecior. Acesta s-a însurat şi i-a adus mamei lui o noră bună. Numai că soacra o punea la munci grele, iar intr-o zi a trimis-o la vale să spele o lână neagră până o va face albă. În timp ce spăla lâna, fata tot plângea. Atunci a trecut pe acolo un bâtran, care era de fapt Dumnezeu. Acesta a intrebat-o pe fată plânge. Fata i-a zis de sarcina grea dată de soacra ei. Atunci lâna s-a prefacut albă. Fata a mers acasă, dar soacra a trimis-o înapoi, sa o faca din albă, neagră.
Plângând, fata a mers din nou la râu. Şi iar a venit Dumnezeu şi i-a făcut lâna neagră şi i-a pus pe caier ghiocei. Când baba a vazut ghioceii, i-a zis feciorului ca a venit primavara şi e de mers cu caprele şi cu oile. Baba a luat pe ea 9 cojoace. Pentru că vremea s-a încalzit, ea tot arunca de pe ea câte un cojoc. Dar când a ajuns sus, a dat un îngheţ mare şi a prefacut-o pe babă în stană de piatră, împreună cu oile şi caprele sale.

Moartea Dochiei, în ziua de 9 Martie se consideră hotar între anotimpul friguros şi cel călduros.

Se spune că, la fel ca alchimiștii, care tot încercau să fabrice aur în laborator, tot aurul a fost cel care l-a călăuzit pe Cristofor Columb în călătoriile sale. Astfel, în cea de-a treia călătorie a sa, acesta debarcă pe pământul american, la gurile fluviului Orinoc, acolo unde, după vreo 40 de ani, în anul 1538, se naște legenda lui „El Dorado”.

Cel care a născocit această poveste este locotenentul Orellana. Acesta spunea că a descoperit, dincolo de gurile fluviului Orinoc, un adevărat imperiu, numit Marele Moxo, imperiu întemeiat de Gasear, fiul lui Antabalippa, ultimul rege din Peru. Acest locotenent povestea despre capitala acestui imperiu, Manoa, că ar fi fost plină de palate învelite în aur. Mai spunea despre rege că zilnic își acoperea tot corpul cu praf de aur, iar seara îl îndepărta, spălându-se într-un lac.

În urma povestirii locotenentului Orellana, o mulțime de oameni au plecat în expediții, visând la acel aur, însă neavând nici o indicație precisă.

Cartea „El Dorado” a fost scrisă de Walter Raleigh, un aventurier englez care, ca mulți alții, a plecat în căutarea faimosului oraș de aur. Despre Raleigh se spune că „prețuia aurul mai mult decât conștiința lui”. El pleacă din Anglia cu cinci corăbii și caută aur la gurile fluviului Orinoc, dar ce găsește el va fi doar cupru, și ăla în cantitate mică.  Întors acasă, el publică întâi cartea „Descoperirea bogatului și întinsului imperiu al Guyanei și al marelui oraș de aur Manoa”, după care e închis, fiind acuzat de complot împotriva regelui. Aici, în închisoare scrie cartea „El Dorado”, care îl încântă pe rege. Regele îl eliberează și îl trimite în altă expediție, cu o caravană de 12 vase și 3000 de marinari, pentru a cuceri „El Dorado”.

Acesta a jefuit tot ce i-a ieşit în cale, a debarcat la vărsarea fluviului Orinoc, apoi a urcat pe fluviul Amazon dar tot nu a găsit oraşul de aur. Pe rând, era părăsit de marinari, care nu mai voiau să atace, plecându-i apoi, una câte una, şi corăbiile.

Constrâns de echipaj să se întoarcă în Anglia, acesta a fost în cele din urmă condamnat la moarte şi decapitat în anul 1618.

S-a ajuns la concluzia că „El Dorado” nu există, însă şi acum unii mai cred şi mai caută „ţara aurului”.

Se ştie că războaiele daco-romane sunt în strânsă legătură cu istoria veche a aurului de pe pământul românesc. S-au scris multe pagini care atestă acest lucru şi unde găsim clar conturate cele două figuri eroice din acea perioadă: cea tragică, a regelui învins: Decebal şi cea a împăratului învingător: Traian.

După cucerirea Daciei, Traian a purtat campanii glorioase în Mesopotamia, a cucerit Armenia şi a supus Regatul Parţilor, asta făcându-i pe unii istorici să-l considere pe Traian cel mai mare ostaş al Romei. În timpul domniei sale, Imperiul Roman a avut cea mai mare întindere teritorială, cu o populaţie de 55 milioane de locuitori.

W. Froeher, în cartea Columna lui Traian, apărută în 1865, spune astfel:
„Amintirea unui împărat atât de desăvârşit avea să rămână şi după dispariţia Imperiului Roman. Se povesteşte că Papa Grigore cel Mare (590 – 604), el însuşi urmaş al unei familii de senatori romani, l-a rugat pe Dumnezeu să scoată din Infern sufletul lui Traian şi a obţinut acest har divin doar cu condiția să nu mai intervină în favoarea niciunui alt păgân.”


Numele lui Traian este des auzit de urechile românilor datorită versurilor lui Andrei Mureșan din imnul României.

Vom mai auzi și în ajunul Anului Nou numele marelui împărat chiar în „Plugușorul”:

„S-a sculat mai an

Bădița Traian

Și-a încălecat

Pe-un cal învățat,

Cu nume de Graur,

Cu șaua de aur…” (cum altfel? :) )

Pentru un om obișnuit, aurul jefuit de pirați, strâns și ascuns pe o insula secretă sau într-o tainică peșteră de pe malul oceanului, reprezintă substanța unei comori. Însă asemenea tezaure nu prea au fost descoperite de către căutătorii de comori. La fel de negăsit sunt și comorile cuceritorilor continentului american, care au jefuit aurul și giuvaierele din temple și palate.
Aurul, transformat în lingouri sau monede, ce trebuia transportat în cala corăbiilor, scufundat din cine știe ce cauze, nu este nici pe departe doar o legendă. Aurul și argintul pretinse tribut au existat și ele cu adevărat. De asemenea, și minele de aur, exploatate cu pricepere, valorează o avere.
Tot acest aur, dar și multe alte obiecte de valoare istorică și nu numai, constituie comorile ascunse, căutate de sute de ani în întreaga lume. Odoarele bisericești furate sau puse la păstrare sunt de obicei, ca și podoabele regale, pierdute în vremuri de război. Nici comorile regilor de demult, adevărate tezaure naționale, și despre care astăzi se vorbește adesea în legende, nu sunt neapărat un rod al fanteziei.
De exemplu, lanțul de aur al ultimului împărat incaș Atahualpa (1502-1533), conform legendei măsoară 350 pași lungime, este alcătuit din verigi groase cât mâna unui om și a fost nevoie de peste 200 de bărbați ca să îl ridice. Toate astea și multe altele s-au pierdut.
Nu au fost găsite nici legendarele mine de aur ale regelui biblic Solomon (cca 965-926 î.H.), pierdute undeva în țara de poveste Ofir, despre care cercetătorii cred ca ar fi situata undeva pe teritoriul Arabiei Saudite.
Nici bogățiile templului Siwah, din Egipt, și nici mormântul conducătorului mongol Ginghis-Han (1155-1227) cu uriașele sale comori, nu au fost găsite nici astăzi.
În Pelopones, în Golful Pylos, care acum se numește Navarino, s-a scufundat, în anul 1827, o întreagă flotă turco-egipteană, care avea la bord aur în valoare de peste 100 milioane de euro.
Un căutător de comori ar trebui să demistifice substanța comorilor, adică în principal aurul, studiind mai degrabă în cercetările sale asupra posibilei locații a unei comori, elemente științifice, istorice și arheologice, iar legendele să fie doar un vag punct de plecare în căutarea unei comori. Nu trebuie ca pasiunea pentru căutarea comorilor să înlăture umanitatea și buna-credință a căutătorului de comori, ci din contră, să fie îmbinată această cercetare cu știința și buna-înțelegere între parteneri.

5862556_f260Sfântul Nicolae s-a născut cândva la începutul mileniului I, pe la anul 270, în sudul Turciei de astăzi, într-o familie de creştini bogaţi, însă părinţii săi au murit într-o epidemie când el era încă un copil. Nicolae şi-a dedicat de atunci întreaga avuţie ajutorării oamenilor săraci, bolnavi şi suferinzi, devenind cunoscut în toată lumea ca un adevărat pansament pentru sufletele celor în nevoie şi ca un protector al copiilor. În perioada Imperiului Roman, creştinii erau persecutaţi, aşa că Sfântul Nicolae a fost întemniţat din cauza credinţei lui, murind pe 6 decembrie 343. Ziua morţii lui a devenit ziua Sfântului Nicolae, moment în care sunt sărbătorite atât faptele lui de sfânt, cât şi poveştile ce au dus la naşterea legendei lui Moş Nicolae.
Una dintre legende spune că trei surori, fete sărmane, nu se puteau căsători din cauza situaţiei financiare dificile şi de aceea tatăl lor voia să le vândă.
Se spune că atunci când fata cea mare a ajuns la vremea maritişului, Nicolae, care era episcop, a lăsat noaptea, la ușa casei lor, un săculeţ cu aur.
Situaţia s-a repetat şi în cazul surorii mijlocii, astfel că, atunci când i-a venit vremea şi fetei mici, tatăl s-a hotărat ca în noaptea dinaintea nunţii să stea de pază şi l-a văzut pe Sfântul Nicolae cum a urcat pe acoperisul casei și a aruncat pe horn un săculeţ care a căzut într-o şosetă care era pusă la uscat.
De aici a apărut obiceiul aşezării şosetuţelor sau a ghetuţelor în noaptea de Moş Nicolae. Cardinalul l-a rugat pe nobil să păstreze secretul, însă acesta nu a facut-o, şi de atunci fiecare sărac care primea ceva, îi mulţumea lui Nicolae.
Cei trei săculeţi de aur făcuţi cadou fetelor au devenit simbolul Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur.

Moş Nicolae ne-a lăsat o comoară mult mai de preţ, o comoară spirituală: aceea a bucuriei de a dărui, de a-i face mai fericiţi pe cei mai putini norocoşi în deţinerea de lucruri materiale efemere.

Măcar pentru o zi, pentru o seară minunată, să reînviem legenda Sfântului Nicolae, să ne pregătim de Sărbătoarea Naşterii Domnului…


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate