Istorie | BSG

poza perla

Perla, după cum v-am mai povestit și în alt articol, nu face parte din universul mineral, ci aparține lumii vii, alta decât a omului. Se naște dintr-un corp străin – o impuritate, cum ar fi un firicel de praf care pătrunde în cochilia scoicii. Atunci scoica, pentru a-l înlătura, începe o muncă îndelungată, învelindu-l în straturi fine și succesive de sidef. Astfel apare perla, după ani și ani.

Perlele naturale, însă, sunt foarte rare. Dar s-a descoperit, în schimb, o metodă de cultivare a perlelor, dezvoltându-se, mai apoi, producția perlelor de cultură, mai ales în China și Japonia. În cochilia scoicilor se implantează bucăți de sidef, care cresc în decursul a 5-8 ani. După ce se introduce implantul, scoicile se pun iar în mare, în locuri special alese, unde temperatura apei e optimă, iar solul – bogat în minerale.
Chiar dacă perlele de cultură sunt la fel de frumoase și strălucitoare, ele sunt mai ieftine, iar diferența dintre cele două tipuri de perle se poate observa doar prin expunerea la raze X.
Legenda perlei spune că luna, stând și privind către pământ, vede răutatea, dar și suferința oamenilor. De supărare, atunci, începe să plângă, iar lacrimile ei se transformă în perle, la fel de strălucitoare precum lumina blândă a reginei nopții. Dar asta se întâmplă doar în nopțile cu lună plină, iar lacrimile lunii cacd doar peste ape, fiind prinse de scoici, în cochiliile lor protectoare. În anumite nopți, când nu le vede nimeni, scoicile se deschid și ies la suprafață, lăsând perlele să se încarce iar cu lumina lunii și să devină mai frumoase, prețioase și strălucitoare.

 

tablita-SinaiaSe știe că la sfârșitul secolului al XIX – lea, cu ocazia unor lucrări de captare a pârâielor Peleș și Sf. Ana pentru a aproviziona cu apă Mănăstirea Sinaia, au fost descoperite un set de tăblițe din aur și plumb, 240 sau 540  (părerile sunt împărțite) la număr, cu un scris misterios, în relief.

Pe lângă tăblițele de aur, au mai fost găsite monede dacice, de tip Maia și Sarmis. Unii spun că toate au fost luate, tacit, de  Carol I, principe de Hohenzollern-Sigmaringen. El le-a topit, și cu aurul a finalizat o bună parte din castelul Peleș. În locul aurului, a folosit plumb și a făcut alte tăblițe, pe care a copiat scrisul de pe cele de aur.

Un singur jurnalist, pe nume Dumitru Manolache a avut curajul să investigheze în profunzime cazul tezaurului de la Sinaia. El a mers pe la toți oamenii care au avut legătură cu acele tăblițe, și a adunat mărturii scrise, reușind, astfel, să descopere adevărul, sau o parte din adevăr.

Pe tăblițele de aur au fost șase inscripții, dintre care cinci – alfabetice, susțin unii.

Pe când sumerienii, despre care se spune că au inventat scrierea, scriau pe tăblițe de lut, geto-dacii scriau pe tăblițe de aur.

În ziua de azi nu se depune nici un efort pentru a se descifra scrisul și pentru a se studia tăblițele. Oare se încearcă să se ascundă ceva? Oare strămoșii noștri au fost primii care au cunoscut arta scrisului? Pentru că în arta prelucrării aurului au fost, într-adevăr, primii. Dovada este la Muzeul Național de Istorie din București, la secțiunea Tezaur.

Plăcuțele dacice se află acum în subsolurile Muzeului de Arheologie din București, și sunt o adevărată comoară istorică, nebăgată în seamă, care ne prezintă istoria Daciei.

Mai multe informații găsiți în cartea scrisă de Dumitru Manolache:

Tezaurul dacic de la Sinaia – legendă sau adevăr ocultat?, Editura Dacica, 2006.

 

muntele-de-pietateDacă în articolul trecut am vorbit despre simbolul amanetului, acum vă vom prezenta un scurt istoric al uneia dintre cele mai vechi activități din lume – creditarea sau împrumutul rapid de bani lichizi, cu ajutorul amanetării.

La fel ca și în zilele noastre, și în trecut, oamenii aveau nevoie de împrumuturi rapide, pentru perioade scurte de timp. Așa că, încă din Antichitate, pe vremea primelor civilizații, oamenii se foloseau de obiectele lor de valoare, pentru a avea bani, iar după ce se foloseau de bani, atunci când duceau suma înapoi, își ridicau obiectele.

O vreme, această activitate care îi ajuta mult pe oamenii simpli, a fost interzisă, până când, în secolul XV, a apărut o organizație de caritate, denumită Muntele de pietate / Monte di Pietà (italiană), Mont de piete ( franceză), sau Monte de Piedad (spaniolă).

Această organizație a început să funcționeze în Italia, dezvoltându-se, mai apoi în Franța, Spania și în alte state catolice.

Scopul acestei organizații catolice, care a pus bazele casei de amanet moderne, era să ajute omul simplu, căruia îi era rușine să apeleze la rude pentru împrumut, sau care trecea printr-o perioadă grea din punct de vedere financiar. Împrumutul oferit îl ajuta să depășească această situație și să își revină. În schimbul banilor, el lăsa gaj unul sau mai multe obiecte, pe care le recupera după ce depășea perioada „de criză”. Obiectul amanetat arăta că cel căruia i se oferă împrumut era capabil să iasă din starea în care se afla, pentru că nu oricui i se oferea împrumutul, ci numai celor care meritau. (de exemplu, cerșetorilor bețivi nu li se acorda împrumut).

Dacă oamenii nu mai reveneau cu banii, ca să ridice obiectul amanetat, obiectul era vândut, pentru a se recupera banii împrumutați, și pentru a putea fi dați ca împrumut la alți oameni.

Și în zilele noastre s-a păstrat această formă de împrumut pe termen scurt. La BSG puteți apela cu încredere, oricând aveți nevoie urgentă de bani împrumut.

sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_pawnbroking

diadema-nod-herculesVictoriile lui Alexandru Macedon au deschis grecilor calea către cele mai bogate zone de aur din fostul Imperiu Persan, astfel încât aurul a început să se răspândească pretutindeni. Centrele de confecționare a bijutierilor s-au mutat pentru totdeauna în nordul Greciei și în Macedonia, regiuni în care au plecat numeroși meșteri făurari.

Noul stil ( barocul elin) care a asimilat influența artistică orientală,se deosebea semnificativ de precedentul. Cerceii sub formă de luntre nu mai erau la modă. Ei au fost înlocuiți de podoabe sferice, din aur împletit, sau de tubulețe goale pe dinăuntru, cu reprezentări de lei, capre, câini și tauri. Au început să fie mai bogate și colierele, se utiliza mai des filigranul și granulația. Marea noutate a reprezentat-o utilizarea largă în podoabele din aur a nestematelor: carneolul (spre exemplu, la celebra diademă „Nodul lui Heracle” – cu o împletitură elegantă a două bucle, trecute una prin alta.), granatele, smaraldul și ametistul.

Civilizația greacă, una din cele mai evoluate din lumea antică, a avut o deosebită influență asupra culturii multor popoare. Se spune că în Grecia Antica se purtau coliere nu numai la gat,ci și prinse cu agrafe de haine.

Etruscii (un popor de limbă ne-indoeuropeană, au locuit regiunea din Italia, numită Etruria) , răspândiți în secolele VII-III î. Hr., între fluviile Tibru și Arno, controlau o bună parte din Peninsula Apenina. Ei stăpâneau la perfecție metodele de prelucrare a metalelor prețioase, aveau cunoștință de tehnica granulației, făureau coliere de aur cu chihlimbar, împodobeau brățările de aur cu filigran ajurat. Influența universului grecesc s-a reflectat atât în tehnica, cât și în stilistica artei bijutiere etrusce.

Exemplul cel mai înalt de măiestrie îl constituie podoaba feminină pentru piept, descoperită la Prenest: pe o placă de aur sunt dispuse 137 de figuri de aur, ce reprezintă sfincși, harpii (monștri feminini, care aparțin generației divine primordiale, cea de dinaintea Olimpienilor), lei și cai, fiecare dintre ele fiind bogat decorată cu granule. În jurul anilor 250 î. Hr., civilizația etruscă a fost asimilată de Imperiul Roman, iar tradiția lor în arta bijuteriilor s-a dizolvat, chiar dacă nu sesizabil, în cea romană.

 Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2005, articol scris de Olga Fais,  traducere din rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov.

Noi, românii, prin tezaurele şi descoperirile arheologice care aparţin epocii preistorice a strămoşilor noştri, daco – geţii, suntem fruntaşii Europei la acest capitol şi ar trebui să fim mândri de asta.

Pe teritoriul ţării noastre, arta aurului a atins, în epoca bronzului, culmi necunoscute de alte neamuri. Acum, obiectele din aur, foarte variate, tind să atingă perfecţiunea.

Epocii mijlocii a bronzului (care începe prin anul 1700 î. Hr.), îi aparţine şi tezaurul de la Perşinari, din judeţul Dâmboviţa, aproape de Târgovişte. Aici a fost descoperită, în 1954, o spadă din aur, urmând ca, în 1962 să mai fie descoperite încă  11 pumnale, tot din aur. Cel ce le-a făurit, se pare că a fost nevoit să le ascundă înainte de a le finisa. Sunt arme de paradă, arme – emblemă.

Atât pumnalele, cât şi sabia, au câte o nervură centrală, care la sabie se desparte în mai multe fire, către mâner, şi au aripioare la bază. Sabia (fragmentul păstrat) nu are nici vârf, nici mâner, cântărind 1,4 kg, iar pumnalele au între 223 şi 505 g.

Tezaurul de la Perşinari, care, după ce a fost descoperit, a fost salvat de la topire, poate fi admirat azi la Muzeul Naţional de Istorie, în sala Tezaur.

„Tracii sunt cel mai numeros neam, după cel al inzilor”, afirmă Herodot, părintele istoriei.

Tracii și indienii mai aveau în comun iubirea pentru aur şi iscusinţa de a lucra cu acest metal nobil.

În India antică, mineritul a fost foarte dezvoltat, inzii antici clasându-se printre primele popoare care au exploatat minele de aur. În secolul V î.e.n., cea mai mare parte din aurul folosit în Imperiul Persan venea din India.

Încă de acum 3500 de ani, indienii exploatau mine de argint, cupru, plumb, zinc, fier sau cositor. Tot în India se făceau, în vechime, sculpturi din fildeş (elefant viu), statuete, picioare pentru paturi, scaune, mânere sau oglinzi.

La fel ca pe teritoriul nostru, şi la ei existau meşteşugari pricepuţi în prelucrarea aurului, ştiind să tragă foiţe extrem de subţiri, cunoşteau tehnica auritului, şi ştiau să facă dintr-un aliaj de mercur, perle artificiale.

Indienii exportau fildeş brut sau sculptat, perle de Ceylon (achiziţionate pe sume uriaşe plătite în aur), dar şi pietre preţioase, precum: diamante, smaralde, rubine, agate, beril, şi acvamarin.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Bucureşti, Editura Ceres, 1993.

coiful-de-aur-cotofenestiAcest coif princiar e un obiect din aur care, printre multe alte astfel de piese valoroase aflate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, se evidenţiază prin măreţie şi strălucire. În încăperea Sălii Tezaurelor, unde mii de obiecte din aur îşi spun parcă povestea, stă sufletul strămoşilor noştri, un suflet de aur, care constituie o bogăţie fără preţ a noastră, a românilor, bogăţie care, nu se ştie din ce cauză, se doreşte a fi pusă în umbră. În această încăpere stă istoria poporului nostru, nu doar nişte obiecte din aur, şi fiecare român ar trebui să meargă să o vadă.

Motive decorative din tradiţia traco-getă şi carpato-dunăreană sunt întâlnite şi pe coiful de aur descoperit la Poiana Coţofeneşti, judetul Prahova, datând din secolul IV î. Hr.

Descoperirea acestui obiect de preţ a avut loc în anul 1926, când un elev al şcolii satului, fiind la arat, l-a scos, din îtâmplare, cu cuţitul plugului. Coiful a fost lucrat din foaie de aur destul de groasă, bătut pe un calapod de lemn. Îi lipseşte doar vârful calotei, în rest e păstrat în stare foarte bună, fiind înalt de 25 cm şi având 770 gr.

Coiful de aur a fost adus la Muzeul National de Antichităţi din Bucureşti, stând aici până în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fiind unul dintre cele mai frumoase exponate.

Soarele, motiv des întâlnit pe multe dintre bijuteriile strămoşilor noştri, este în prim plan pe acest coif, alături de scene de sacrificare a animalelor şi animale fantastice. La nivelul frunţii sunt doi ochi care parcă te încremenesc şi te hipnotizează, cu nişte sprâncene groase, trăsătură caracteristică geto – dacilor.

Ar trebui să fim mândri de asemenea comori rămase de la strămoşii noştri, adevărate valori care sunt dovezile incontestabile a continuităţii dacilor pe aceste meleaguri.

rhytonul-de-la-PoroinaLa formarea bazei poporului nostru, cultura şi civilizaţia geto – dacă au fost elementul cel mai important. Spuneam şi în alte articole că dacii erau meşteri foarte pricepuţi, existând pe teritoriul Daciei numeroase ateliere de orfevrărie (prelucrare a aurului), şi argintari iscusiţi. Dovadă stau obiectele care au fost descoperite de-a lungul timpului pe aceste pământuri, prezentând chipuri de oameni, animale şi diferite motive, cum ar fi soarele, frânghia sau floarea vieţii, motive care încă dăinuiesc în arta populară, fiind prezente şi acum în anumite sate din România.

Printre cele mai importante obiecte descoperite la noi, care stau mărturie evoluţiei civilizaţiei dacice dinainte de cucerirea romanilor este alături de Tezaurul de la Perşinari, brăţările Dacice, Tezaurul de la Pietroasa, Coiful de aur de la Poiana Coţofenesti, Rhytonul  de la Poroina, din Mehedinţi.

Rhytonul de la Poroina, din judeţul Mehedinţi are o vechime estimată între 2300 şi 2500 de ani, aşadar datând din anii 500 – 300 î. Hr.

Denumirea de „rhyton” provine de la termenul antic grecesc rhein – a curge. Este un vas folosit în ritualuri, la început fiind un corn, iar mai târziu având formă zoomorfă (de animal). Un astfel de vas avea două orificii, unul larg prin care se turna lichidul şi unul îngust, prin care se bea şi care putea fi ţinut astupat cu degetul mare. Cel mai adesea, din rython se bea vin.

Rythonul de la Poroina este din argint, cu unele părţi aurite având 9 centimetri în diametru la buză, înălţimea de 28 de centimetri, iar greutatea de  aproximativ 350 de grame. Are forma unul cap de taur, însă fără coarne şi urechi, găvanele ochilorfiind goale (toate acestea existau iniţial).

Pe rhyton sînt reprezentate patru personaje îmbrăcate în chiton, cu braţele şi cu picioarele goale. Două sunt aşezate pe scaune fără spătar, ţinând în mână câte un rhyton.

În realizarea decoraţiei rhytonului se întîlnesc elemente tipice traco-getice.

Astăzi, Rhytonul de la Poroinaeste expus în sala Tezaur a Muzeului Naţional de Istorie a României, în Bucureşti.

 

Se spune despre noi, daco – romanii, că suntem „coloana vertebrală a istoriei lumii contemporane”. Aurul este cel care, de multe ori a scris istoria.

Pe pământul Daciei, care a fost unul dintre cele mai bogate în aur, au fost descoperite bijuterii din acest metal nobil, datând chiar din mileniul IV și V î. Hr. Inele,  brăţări, broşe, catarame, sau pandantive erau confecţionate cu măiestrie de către meşteşugarii pricepuţi care trăiau pe teritoriul ţării noastre în urmă cu mii de ani.

Credinţa monoteistă, într-un singur zeu, Zalmoxis, este cea mai apropiată de credinţa din zilele noastre. Numele de Zalmoxis, se presupune că ar veni de la „za”, cu pluralul „zale”, adică verigă, forma cel mai des întâlnită la bijuteriile descoperite pe acest teritoriu. Aşadar, cercul, ca şi spirala, simboluri ale infinitului, erau utilizate cel mai des în confecţionarea bijuteriilor.

Atelierele meşteşugarilor daci erau utilate cu mici ciocănaşe, nicovale, dălţi şi pile.

Orfevrăria – arta, meşteşugul confecţionării obiectelor fine, lucrate în aur şi argint, era practicată la noi încă din eneolitic (epoca de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, caracterizată prin întrebuinţarea uneltelor de aramă curată).

Eneoliticul este delimitat cronologic între anii 5.300/4.800 şi 3.500/3.050 î.Hr. în spaţiul carpato-dunărean-pontic. Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur care datează din mileniul V, î. Hr. Se remarcă între aceste piese pandantivul în formă antropomorfă (antropomorf – obiect de artă sau reprezentare decorativă cu formă de ființă omenească), descoperit în judeţul Neamţ, la Traian şi piesa în formă de coarne de la Gumelniţa, judeţul Călăraşi. Gândiţi-vă că aceste obiecte şi multe altele pe care le puteţi admira la Muzeul Naţional de Istorie, în Bucureşti, au fost lucrate cu măiestrie de meşteşugari pricepuţi, stămoşi de-ai noştri, în urmă cu mai bine de 7000 de ani, atunci când la alte civilizaţii abia începea metalurgia aramei, cu forme simple de turnare.

Cum spuneam în articolul trecut, sumerienii erau mari meşteşugari în arta confecţionării bijuteriilor din aur şi argint. Dovada acestui fapt este o comoară descoperită în oraşul Ur, care constă în colecţia de bijuterii a reginei Shubad, sau Puabi de Ur, care a trăit  în secolul XXIV î.Hr..

Minuţiozitatea şi măiestria bijuteriilor de atunci se observă aici, comoara  fiind compusă dintr-un colier de perle de aur şi mici cilindrii din pietre scumpe, semipretioase, roşii şi albastre, o diademă şi banderole pentru împodobirea părului, ace de păr, cercei de aur în formă de semilună, cu diametrul de 7 cm, scoici aurite,  pudriere din aur, nasturi, cocarde spirale (insigna sau panglica purtată la pălărie sau la piept), pandantive în forma de animale (leu si taur) şi brăţări. De o frumuseţe deosebită sunt acele de păr lungi, care ies din diademă, avand la capat flori mari de aur, cu pistilul din lazulit albastru.

Observaţi complexitatea acestor bijuterii, ştiind că cel mai simplu colier este alcătuiă din cilindrii mici de cornalină, lazulit şi aur, fiind format din 365 de piese. O parte din aceste bijuterii, găsite în cimitirul regal din Ur, se afllă la Muzeul Universitatii din Philadelphia, copiile acestora aflandu-se la British Museum si la Muzeul Irakian.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Bucureşti, Editura Ceres, 1993.

Bijuterii şi veşminte de preţ erau purtate şi de domnitorii şi voievozii Ţării Româneşti, în trecut, dar şi de soţiile acestora. Astfel, fresca de la mănăstirea Snagov îl înfăţişează pe Mircea al V – lea Ciobanul (1545 – 1552; 1553 – 1554; 1558 – 1559), care a fost căsătorit cu vestita doamnă Chiajna, fiica lui Petru Rareș şi nepoata lui Ştefan cel Mare. Mai apar şi cei trei fii ai lor, Petre, Radu şi Mircea, în întreaga lor strălucire domnească. Se numea „Ciobanul” probabil pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol.

Domniţa Chiajna moştenise de la tatăl ei, Petru Rareş, pe lângă inteligenţă, şi dragostea pentru fast. Ea era îmbrăcată mereu ca o împărăteasă bizantină, încărcată cu bijuterii, cu o coroană înaltă bătută cu pietre preţioase, cu pandelcouri lungi de aur pe lângă urechi. S -a căsătorit în anul 1545 cu Mircea, voievodul Munteniei, fiul lui Radu cel Mare, cu care a avut, pe lângă cei trei fii menţionaţi mai sus, şi patru fete.

Mergând în vizită la Constantinopol, aceasta a fost invidiată în haremul sultanului pentru şiragurile de perle de la gât şi pentru nestematele din biijuteriile pe care le purta.

După moartea lui Mircea Ciobanul, în 1559, se instituie ca tutore a fiului ei cel mai mare Petru cel Tânăr,  în vârstă de 13 ani, pentru care a obținut tronul. Îi întărește domnia fiului prin daruri preţioase pe care le trimitea la turci, de unde a cerut și doi tineri fanarioți pentru fiicele sale. Au fost propuși Stamatie Paleologu, tânăr și chipeș, și bătrânul Cantacuzen. Fiica ce trebuia să se căsătorească cu bătrânul a fugit cu tânărul boier român Radu Socol, pe care îl iubea. Ca să spele rușinea aruncată pe obrazul Porții otomane, Chiajna a trimis alte noi daruri mari. În același timp ca să se răzbune pe boieri, a dat ordin să fie omorâți mai mulți dintre ei. În 1574 și-a măritat o altă fiică cu sultanul Murad. După un an însă, a căzut în dizgrația turcilor, care au exilat-o la Alep, în Siria. Aici a trebuit să-și câștige existența cu negustoria și țesutul. A murit în 1588,  iar mormântul este la Galata.

Chiajna a rămas în istoria noastră ca una dintre marile doamne, prin inteligenţă, dârzenie, dorinţă de putere, fiind prima femeie care s-a pus în fruntea oastei, în bătălia de la Româneşti şi apoi la Şerbăneşti.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

sursa foto

Iată continuarea peripeţiilor celebrului diamant Regentul.

Cu toate măsurile de siguranţă care au fost luate, preţiosul briliant a fost furat din seiful tezeurului regal al Franţei, în 1792, împreună cu alte diamante, coroana, sceptrul regal şi o mulţime de alte obiecte din aur încrustate cu pietre preţioase. Au mai fost furate vesela de aur, cupe şi vase din cristal de stâncă de agat, împreună cu celebrul potir de onix – agat al abatelui Suger.

Hoţii  au escaladat o coloană şi s-au strecurat pe feresatră, intrând în palatul Tuileries, unde era tezaurul. În zadar a făcut poliţia anchete şi interogatorii, că nu au aflat nimic. După un timp a sosit o scrisoare anonimă în care scria că tezaurul furat se afla îngropat lângă Champs Elysées, în plin centrul Parisului, într-un şanţ din Aleea Văduvelor. Toată lumea credea că e o farsă, dar, totuşi, au mers să sape în locul respectiv, unde chiar era îngropat tezaurul. Nici acum nu s-a aflat motivul acestui furt şi al dezvăluirii ascunzătorii, furtul fiind considerat unul dintre cele mai mari din istoria modernă a bijuteriilor.

Celebritatea diamantului Regent se datorează, în mare parte faptului că, în anul 1804, în timpul festivităţilor de încoronare a lui Napoleon Bonaparte, el se găsea montat în spada acestuia.

După înfrângerea lui Napoleon se restaurează dinastia Burbonilor, sub Ludovic al XVIII – lea. Acesta ia diamantul cu el când se refugiază la Gand, atunci când Napoleon revine din exilul pe insula Elba şi îl readuce la Paris după ce Napoleon e înfrânt la Waterloo.

Carol al X – lea, care urmează la tron, în timpul revoluţiei din 1830 ia diamantul cu el atunci când e refugiază la Rambouillet. Dar o unitate a gărzii naţionale îl descoperă şi readuce Regentul la Paris.

Este purtat apoi de frumoasa soţie a lui Napoleon al III – lea, iar după capitularea acestuia, Regentul, alături de alte bijuterii preţioase este ascuns, ca să nu fie luat drept pradă de război, întâi în arsenalul portului Brest, apoi în escala unei nave.

În 1886, o mare parte din tezaurul Franţei s-a vândut, dar Regentul a fost păstrat în patrimoniul ţării, trecând cu bine şi peste cele două războaie mondiale.

Acum, el poate fi admirat în muzeul Luvrului. Puţină lume însă cunoaşte istoria zbuciumată a acestui diamant şi faptul că a asistat la o mare parte din istoria Franţei, trecând prin mâinile multor personalităţi istorice de renume mondial.

 Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

Regentul sau Pitt este unul dintre cele mai frumoase diamante din lume, numărându-se printre bijuteriile celebre din istorie.  A fost găsit într-o mină din Golconda, India, în anul 1701, de către un sclav, având 410 carate.

Sclavul a sperat că imensa piatră îi va aduce eliberarea. Aşa că, în loc să o predea, el şi-a făcut singur o rană adâncă la picior şi a ascuns diamantul sub bandaj şi a reuşit să evadeze. Ajungând într-un port, el a convins un marinar să-l ia pe corabia lui şi să-l ducă într-o ţară unde va fi liber. Însă, în largul oceanului, marinarul i-a furat preţioasa piatră şi l-a aruncat pe sclav peste bord.

Un an mai târziu, marinarul a vândut diamantul lui Thomas Pitt, guvernatorul provinciei Madras din India, de la care a rămas şi unul din numele pietrei.

Despre corăbierul hoţ şi criminal se ştie că, după ce a vândut diamantul pentru o sumă uriaşă, a risipit banii prin taverne, a devenit alcoolic, a ajuns apoi cerşetor şi, în final, s-a spânzurat.

Sir Thomas Pitt a dus diamantul brut în Europa, încercând să-l vândă întâi familiei regale engleze, dar regele George I nu a vrut să plătească preţul cerut.

În Franţa se afla pe tron Ludovic al XV – lea, care era copil, ţara fiind guvernată de către regentul Filip de Orléans. Problemele financiare ale Franţei erau date pe mâna bancherului scoţian John Law, care ocupa funcţia de controlor general al finanţelor. Acesta a insistat ca Franţa să cumpere diamantul, spunând că ar fi „un titlu de glorie pentru regenţă care va dura veşnic, indiferent de situaţia financiară”.

Astfel, Franţa achiziţionează piatra preţioasă în anul 1717, în schimbul sumei de două milioane de franci, plătiţi în rate, plus dobânda aferentă, Pitt urmân să primească şi fragmentele rămase după şlefuirea diamantului.

Şlefuirea s-a făcut la Amsterdam şi a durat doi ani. Diamantul a pierdut în urma prelucrării două treimi  din greutatea iniţială, briliantul având acum doar 137 de carate. El a primit denumirea Regentul, în cinstea lui Filip de Orléans.

Preţiosul diamant a fost purtat, succesiv, pe rochia de mireasă a Mariei Lecinska, soţia lui Ludovic al XV – lea, apoi în coroanele lui Ludovic al XV – lea şi al XVI – lea.

În timpul Revoluţiei feanceze, Regentul a fost dislocat din coroană şi depus în seiful tezaurului regal. El figura acum în inventarul diamantelor cu valoarea de 12 milioane de franci.

Dar istoria acestui celebru diamant nu se opreşte aici. Îl aşteaptă şi alte peripeţii pe care le veţi afla în următoarea parte.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

regina_mariaNu strică să ne reamintim puţin din istoria ţării noastre, mai ales că sunt evenimente atât de importante, pe care oricine ar trebui să le cunoască.

După moartea Regelui Carol I, în septembrie 1914, tronul României a fost moştenit de către Ferdinand (născut şi crescut în Germania), fiul fratelui mai mare al lui Carol I. Ferdinand,  în numai 13 ani de domnie, dintr-un „necunoscut”,  avea să devină un mare Rege, supranumit fie „Întregitorul”, fie „Loialul” pentru felul în care şi-a dedicat viaţa patriei sale.

Ferdinand s-a căsătorit, pe data de 10 ianuarie 1893, cu Maria de Edinborough, din Familia Regală a Angliei. Împreună au avut 6 copii, cel mai mare, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea.

Sarcina de a decide soarta României în primul război mondial i-a revenit tocmai Regelui Ferdinand. În timpul războilului mondial, Regele Ferdinand a luat o hotarare dramatică: intrarea României în război împotriva ţării sale natale, Germania.  Deşi familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu şi-a pierdut sperantele. Astfel, el a refuzat sa ratifice pacea separată intre Puterile Centrale şi Romania.

Regele Ferdinand, împreună cu Regina Maria, supranumită „Mama răniţilor” şi-au sacrificat liniştea, sănătatea şi confortul şi s-au pus întru totul în slujba ţării şi a poporului.

În cele din urmă, situaţia s-a schimbat în cursul anului 1918, când s-a născut  România Mare. Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale, trecând pe sub arcul de triumf, întâmpiant de populaţia entuziastă.

Printre obiectele de valoare legate de Regele Ferdinand şi Regina Maria pot fi menţionate: sceptrul Regelui, coroana Reginei Maria, o brăţară de aur şi o broşă din platină, tunica şi revolverul Regelui Ferdinand, costumul de soră de caritate purtat de regină pe front, casca de campanie şi tunica Ecaterinei Teodoroiu şi multe altele.

Coroana Reginei Maria a fost comandată de Parlamentul României pentru ceremonia încoronării de la Alba Iulia, din 15 octombrie 1922. Ea a fost realizată la Paris de către Casa de bijuterii Falize, fiind din aur masiv din Transilvania. Pe ea sunt montate pietre preţioase: rubine şi smaralde şi pietre semipreţioase: ametiste,  turcoaze şi opale.

Pe atunci, Regatul României era un stat respectat în Balcani şi în Europa. Monarhia şi deviza erau: „Nihil sine Deo:” adică: „Nimic fără Dumnezeu.”

Se poate trage o singură concluzie: cu conducători care au credinţă în Dumnezeu şi care îşi sacrifică totul pentru ţara şi poporul pe care îl slujesc, putem fi respectaţi din nou. Conducătorii sunt în slujba poporului, nu poporul îi slujeşte pe conducători.

De-a lungul timpului, multe  civilizaţii şi popoare au folosit puterea cristalelor, cu diverse scopuri.  Începând cu Atlantida, dar şi cu miticul continent Mu, avem informaţii despre pietrele preţioase, care erau utilizate în: medicină, iluminare, navigaţie,  controlul vremii, transmisii telepatice, stocare de informaţii şi chiar salturi în timp. Aceste secrete au fost îngropate apoi, fiind cunoscute doar de cei iniţiaţi, pentru a nu fi folosite necorespunzător.

Mai târziu reapar, de această dată ca informaţii scrise, preluate din Scriptură. Astfel, toiagul lui Moise, se pare că era o baghetă Atlantă, având calităţi deosebite: când îl îndrepta spre cer începea o ploaie cu tunete, când lovea cu el o stâncă ţâşnea apă etc.  Bagheta Atlantă era o ţeavă care avea la ambele capete amplasat câte un cristal şi care, având un capăt în centrul mâinii, amplifica forţa energetică a purtătorului şi putea transmite dorinţele sale.

Se spune că şi apostolii lui Isus purtau anumite cristale, care îi ajutau la realizarea unor minuni.

În timpul Evului Mediu, regele Arthur avea sabia sa, Excalibur, despre care se spune că avea montat un cristal pe mâner, care amplifica puterea celui ce o mânuia.

Legendarul magician Merlin se folosea de un cristal sferic pentru a putea citi viitorul, la fel ca şi Nostradamus.

În Orient, regii din India erau sfătuiţi să strângă cât mai multe pietre preţioase, deoarece acestea le asigurau protecţia.

Populaţiile amerindiene foloseau cristalele în scop curativ sau pentru vizualizări, meditaţie etc.

Deoarece în special cei aflaţi la putere reuşeau să achiziţioneze preţioasele pietre, acestea erau asociate cu sângele regal. Astfel, în trecutul îndepărtat, pietrele apar montate pe: coroane, săbii, tronuri, însemne ale puterii, semnificând forţa sau protecţia.

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate