Herodot | BSG

daciHerodot, părintele istoriei, spune despre daci și geți, cele mai impotrante dintre triburile tracice. El spune despre țara geților astfel: „Există și o altă împărțire a țării, o împărțire mai veche, astfel că unii se numesc daci, alții geți. Geți se numesc cei de la Răsărit, care sunt la Mare, iar numele de daci se dă celor de la Apus, celor care trăiesc lângă germani…  Dacii vorbesc absolut aceeași limbă ca și geții…”

Despre credința acestora, Herodot ne spune că geții se credeau nemuritori și că se închinau zeului Zamolxis.  Mai spune că grecii vorbesc despre Zamolxis astfel: „…acest Zamolxis fiind om, a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; în urmă, câștigându-și libertatea, se spune că ar fi strâns avere mare și îmbogățindu-se, s-a întors în patria sa.” Zamolxis i-a învățat pe traci și pe geți că nici el, nici ei, nici cei ce se vor naște dintr-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune. Le-a transmis multă înțelepciune. După ce i-a învățat toate acestea, Zamolxis, spun grecii că și-ar fi  săpat o locuință subterană și după ce-a terminat-o, s-ar fi făcut nevăzut pentru traci. El a rămas acolo trei ani, în timp ce tracii îl plângeau ca pe un mort, și îl regretau. Și mai spuneau grecii că în al patrulea an a ieșit, confirmându-se astfel spusele lui.

„În ce mă privește – spune Herodot – părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Și cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele de Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geților.”

Înțelepciunea lui Zalmoxis e transmisă mai departe, ajungând chiar în Atena, unde Platon îi învață pe greci despre Zamolxis. El le spune grecilor într-un discurs că a auzit în armată, de la unul din medicii lui Zamolxis că: „…după cum ochii nu se pot vindeca fără capul întreg, și nici capul fără corpul întreg, astfel nici corpul nu se poate vindeca fără suflet, dar acesta e motivul pentru care cei mai mulți din medicii greci se înșeală în privința multor boli, fiindcă nu cunosc întregul pe care ar trebui să-l vindece…”

Bibliografie: Busuioceanu, Alexandru, Zamolxis, București, editura Meridiane, 1985.

În urmă cu 2300 de ani, Alexandru Macedon, în marşul său legendar, a pus stăpânire pe bogăţiile regilor persani, în aur şi argint. Cam din acea perioadă, aurul a devenit întruchiparea valorii lucrurilor.

Istoricul Herodot a scris despre lupta din anul 514 î. Hr., dintre Darius, regele perşilor şi agatirşii, în apropierea râului Maris (Mureşul de azi). După spusele istoricului, agatirşii, un trib din neamul tracilor, aveau multe podoabe din aur.

O altă atestare cu privire la aur aparţine geografului grec Strabon, care povestea despre argonauţii care căutau „lâna de aur” în Colchida, din cuprinsul actualei Georgia, pe râul Rioni. Astăzi, mlăştinoasa vale a acestui râu nu mai conţine aur.

La începutul erei noastre, Pliniu cel Bătrân, un mare învăţat şi înţelept roman, a descris proprietăţile fizice ale aurului şi a indicat o metodă de aurire a cuprului. O sută de ani mai târziu, împăratul roman, Traian, războindu-se cu Decebal, a cucerit şi a supus Dacia. În timpul celor 160 de ani de ocupaţie romană, extracţia aurului s-a extins şi s-a dezvoltat în Transilvania. Dovadă sunt uneltele şi urmele vechilor lucrări din acele vremuri, găsite în Munţii Apuseni şi mai ales în Roşia Montană, unde munţii sunt găuriţi în toate părţile, formând un adevărat labirint.  În tot acest timp, aşadar, romanii au trăit şi s-au dezvoltat cu aurul de pe teritoriul ţării noastre. Însă romanii aveau mijloace de extracţie reduse, iar dintr-un zăcământ extrăgeau doar porţiunile bogate. Astfel, în Munţii Apuseni, lucrările de abataj (operatie de excavație, cu unelte manuale, cu mașini, cu explozivi sau prin dizolvare cu apă, în vederea extragerii minereurilor sau a săpării unei lucrări miniere) au fost foarte neregulate.

Se spune că un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții.

Cea mai veche atestare scrisă cu privire la locuitorii țării noastre apare tocmai la „părintele istoriei”, Herodot, care spune despre agatirşii (popor protolatin din centrul Daciei) de pe malurile râului Maris (Mureș) care „purtau mereu podoabe de aur”.

Tot Herodot descrie expediția din anul 514 î.Hr. a regelui perșilor, Darius Histaspes, care a trecut Dunărea, războindu-se cu sciții, fiind în căutare de aur. Apoi, când la nord de Dunăre s-a întemeiat statul dacilor, puterea regilor daci s-a sprijinit în mare parte pe aurul extras din apele și pământul de pe teritoriul țării lor. Despre asta au lăsat mărturii scrise istoricii greci, care spun despre Dromichetes și Burebista (secolele III – I î.Hr.) că erau suverani puternici și bogați deoarece „posedau mult aur”.

Cei mai vechi aurari de pe teritoriul țării noastre au cules aurul din apele curgătoare, din nisipul de pe malurile lor și, când au văzut fărâme sclipitoare în crăpăturile stâncilor, s-au apucat să sfărâme rocile dure ca să scoată din ele metalul strălucitor.

Apoi, impresionați de frumusețea aurului, au început să-și făurească din el podoabe, convinși fiind că, cu ajutorul acestui metal ei atrag spiritele bune de partea lor și le alungă pe cele rele.

Atât în acele timpuri, cât și în zilele noastre, aurul ocupă atât funcția de material pentru diferite podoabe, în special bijuterii, cât și cea de material pentru obiecte de cult, precum obiectele liturgice din lăcașurile de rugăciune ale zilelor noastre.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate