Geți | BSG

getii_dacii_traciiSe știe că dacii, strămoșii noștri, s-au tras din marele neam al tracilor, traci care, după spusele istoricului Herodot, au fost ” după indieni, cea mai numeroasă națiune dintre toate națiunile lumii”. Mulți istorici susțin că dacii sunt din neamul tracilor veniți din Caucaz (regiunea cuprinsă între Marea Neagră și Marea Caspică).

Începând cu perioada neolitică și până în anii 1000 î. Hr., geții au emigrat în toate direcțiile, invadând o mare parte a Europei și ajungând până în Asia și Africa, după cum ne spune istoricul Vasile Pârvan în „Getica”.

Vechii greci le mai ziceau dacilor și geți, pe când romanii le ziceau daci, numele dacus și daca fiind de origine romană. Alți istorici fac o deosebire, numindu-i daci pe cei care stăpâneau ținuturile Tisei, ale Ardealului, Munteniei și Moldovei, până la Marea Neagră, și geți pe cei din partea vestică.

Alex. D. Xenopol susține că dacii și geții erau două ramuri ale aceluiași popor, căci Strabo afirma că „Geții și cu dacii vorbeau aceeași limbă”, iar Justin arată că „Dacii sunt sămânța geților”.

Dio Cassius cuprinde sub numele de daci popoarele care locuiau pe ambele maluri ale Istrului sau Dunării, arătând apoi că în special ar purta numele de daci aceia care locuiesc pe malul nordic al fluviului, fie că au fi fost geți sau traci.

Astfel, se poate ajunge la concluzia că ambele popoare poartă numele date și unuia și celuilalt dintre ele.

După ediția din 1929 a marelui dicționar Brockhaus, dacii ar face parte din rasa indo-germană a tracilor. Locuitorii Daciei s-au numit la început geți, și au luat denumirea de daci abia sub regele Filip V al Macedoniei.

Teritoriul ocupat de daci se întindea de la Nistru și Marea Neagră până dincolo de Ardeal.

Dacii se ocupau cu munca câmpului, dar și cu exploatarea minelor de aur din Ardeal și în special a celor din Munții Abrudului. Ei erau vestiți ca fiind cei mai bogați în obiecte de aur.

Atât solul cât și subsolul Daciei au fost și sunt, cu siguranță, cele mai bogate din Europa. Ardealul e cunoscut și râvnit din toate timpurile pentru cantitățile mari de aur, argint și alte minerale pe care la conține mai cu seamă teritoriul Munților Apuseni din lanțul Carpaților, care formează coloana vertebrală a pământului românesc.

Dacia exporta aurul până departe în Nord, la Scandinavi, nu numai ca material brut, ci și ca obiecte de podoabă, confecționate în Dacia și purtând pecetea stilului getic.

Bibliografie: Abrudeanu, Ion Rusu, Aurul românesc. Istoria luindin vechime până azi,  Iași, Editura Vasiliana_’98, 2009.

 

geto-daciDacilor nu le era frică de moarte. Pentru ei, moartea era o bucurie, o ușurare, o eliberare. Se bucurau de viață, dar stăteau demni în fața morții.

Iulian Apostatul, un împărat roman care a domnit între 361 – 363, spune despre împăratul Traian că a zis:

„…După ce am primit Imperiul, amorțit parcă și dezlânat de-a binelea din pricina tiraniei care îl încătușase multă vreme și de incursiunile geților, eu singur am cutezat să lovesc popoarele de dincolo de Dunăre și i-am nimicit pe geți, cei mai războinici ce-au fost vreodată, nu numai prin vlaga lor trupească, ci și datorită celor care i-a convins Zalmoxis, zeul venerat la ei. Convinși că nu mor niciodată, ci numai își schimbă lăcașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât dacă ar porni într-o călătorie…”

Geograful antic Pomponius Mela nota în lucrarea “Chorographia” următoarele despre strămoșii noștri:

„Deși locuiesc într-un singur neam, tracii se deosebesc între ei prin nume și moravuri. Unii sunt crânceni și gata de moarte – mai ales geții. Acest lucru vine din credințele lor deosebite. Unii cred că sufletele celor ce mor au să se întoarcă; alții cred că, deși ele nu se întorc, nu pier, ci trec într-o altă lume, mai fericită; alții, în sfârșit, cred că ele mor de-a binelea, dar e mai bine astfel, decât să trăiască. De aceea, la unii din ei se bocește la naștere și se jelește soarta celor nou-născuți; dimpotrivă, serbează îngropăciunile și le celebrează prin cântece și jocuri ca pe niște sărbători religioase. Femeile nu sunt nici ele mai slabe de înger. Dorința lor cea mai de seamă e să fie ucise deasupra corpurilor bărbaților lor morți și să fie îngropate împreună cu ei.”

Bibliografie: Busuioceanu, Alexandru, Zamolxis, București, editura Meridiane, 1985.

 


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate