galerii | BSG

galerie-romana-Rosia-MontanaLa Roșia Montană se văd cel mai bine urmele exploatărilor miniere lăsate de romani. Aici, împăratul Traian a trimis cei mai buni lucrători minieri din acele vremuri, aducându-i din Dalmația și Epir, denumiți piruști, pentru a exploata cu succes minele de aur de pe teritoriul Daciei.

La început, romanii au luat exemplul dacilor în ceea ce privește exploatarea aurului, scoțând aurul prin spălare a nisipurilor văilor și râurilor, dar apoi au apelat și la alte metode și procedee tehnice. Ei au început să spargă minereul aurifer din stâncile subsolului, să-l macine și astfel să obțină metalul nobil. Apoi au folosit mijloace de natură mecanică prin specialiști recunoscuți. Urmele se văd foarte bine la Cetatea Mare, Cetatea Mică și Cârnicul Mare.

Romanii săpau galerii mari și cu arcuri boltite, aproape arhitectonice. Deoarece nu cunoșteau pulberea explozivă (descoperită abia peste o mie de ani), și cu atât mai puțin dinamita, romanii făceau aceste galerii zdrobind stanele mari de piatră prin încălzire cu ajutorul focului, peste ele turnând oțet cu apă, sfărâmându-se, astfel, mai ușor.

Pentru scobirea minelor, romanii foloseau și un fel de dălți, numite „arrugia”.

Aceste galerii și mine romane sunt printre cele mai frumoase monumente lăsate de romani pe teritoriul nostru.

Vechiul scriitor grec Diodor scrie despre procedeul de exploatare, spunând:

„Băieți încă nedezvoltați în vârstă sunt siliți să râcâie prin băi în săpăturile făcute în stâncă, să culeagă cu sârguință micile bucăți de piatră și să le aducă afară din baie. După aceștia, bărbați trecuți de 30 de ani iau o anumită cantitate de pietre, le sfarmă cu ciocane de fier până ce piatra e redusă la mărimea boabelor de mazăre. Adusă în starea asta, femeie și bătrânii iau piatra și o duc la piuă (șteampă). Pășesc apoi 2 sau 3 la sul (fus) și învârtesc până ce au măcinat măsura primită și au făcut-o ca făina de grâu.  În fine oameni pricepuți iau piatra măcinată spre a o supune ultimei operațiuni. O freacă pe o scândură lată și ceva înclinată, în timp ce varsă pe ea apă. Pământul se descompune în apă și plutește peste scăndura plecată. Aurul însă, din cauza greutății, rămâne îndărăt. Făcând aceasta de repetate ori, ei freacă aurul ușor cu mâinile, apoi însă încetinel cu bureți (spongi), care iau ceea ce este mai moale și mai țărânos, până ce în fine rămâne bucata de aur curată”.

Procedeul s-a modificat puțin în timp, sulul sau fusul șteampurilor nemaifiind împins de oameni, ci de apă, care cade în cupele unei roți ca de moară.

Romanii nu cunoșteau folosirea mercurului pentru a obține aur.

Cu acest procedeu, romanii reușeau să trimită de aici la Roma în fiecare an peste 5 tone de aur.

Din aurul și argintul de la Roșia Montană, Bucium și alte centre miniere din Munții Apuseni, împărații romani băteau monede de aur și argint. În numeroase locuri din Ardeal au fost găsite astfel de monede, de pe vremea împăraților Hadrianus, Septimius Severus și alții.

Bibliografie: Abrudeanu, Ion Rusu, Aurul românesc. Istoria luindin vechime până azi,  Iași, Editura Vasiliana_’98, 2009.

 

RosiaMontanaDupă ce am vizitat Muzeul aurului din Brad, următoarea staţie a fost Roşia Montană, denumită şi Alburnus Maior de către romani, unde am putut vedea minele romane. Însă mineritul în zonă este dovedit că exista încă cu mult înaintea apariţiei lui Traian si a romanilor, încă din perioada târzie a epocii de piatră. La sosirea romanilor, Roşia Montană era deja o localitate unde se practica mineritul, dar prima atestare oficială este din 6 Febr 131 A.D. ( după Hristos), pe o tăbliţă cerată romană.

Cu ajutorul unui ghid care ne-a povestit istoria locurilor de la început, de când au apărut primele triburi rătăcitoare ale sciţilor care au ocupat părți din Dacia, până prin secolul II î.Hr. Au fost printre primii care au exploatat aurul din Muntii Metaliferi. Apoi am putut avea acces şi in minele romane, o mică parte din galeriile ce însumează aproximativ 150 km, amenajate special pentru vizitatori.

A fost o experienţă unică în momentul când s-a deschis uşa galeriei, s-au aprins luminile , iar în faţa ochilor a apărut un culoar lung, pavat cu piatră, care cobora parcă în inima muntelui, pe sute de trepte, echivalenult unui bloc cu 10 etaje. Am intrat pe una din intrările galeriilor, doar o intrare fiind deschisă pentru public,  special amenajată pentru vizitele turiştilor. Sunt peste 30 de intări în mină, care formează un labirint imens, pe zeci de nivele. Am coborât aproximativ 30 de metri şi am intrat în inima muntelui, ajungând la 100 de metri sub vârful muntelui, unde am descoperit adevărata mină, săpată cu dalta şi ciocanul în stâncă. Fiecare tunel urma firul aurului ( filonul de aur) în munte, şi astfel s-a ajuns la un sistem de galerii care duc în toate direcţiile .

La început se extrăgea minereul la suprafaţă, iar pe măsura evoluţiei tehnicii, iar omul şi-a făurit unelte mai performante, au început să avanseze spre miezul muntelui.

Odată cu venirea romanilor, a ajuns şi multă forţă de muncă, prizonieri luati din războaie, sclavi, puşcăriaşi (pe vremuri, raufăcătorii erau duşi sa lucreze în mine), dar şi tehnologie mai avansată, dălti din fier călit, oameni cu experientă în minerit. Şi cum treceau anii şi avansa tehnologia, omul a exploatat tot mai mult natura şi extrăgea tot mai mult minereu fieros şi metale preţioase. În tot acest timp, mulţi oameni şi-au găsit sfârşitul în aceste mine romane, lucrând până la epuizare, fara condiţii de trai, si de cele mai multe ori fără să mai vadă lumina zilei niciodată.

În momentul În care nici Imperiul Roman nu mai ducea atâtea războaie de cucerire, nu mai existau suficienţi sclavi şi prizonieri de război, iar mortalitatea în mine era foarte mare şi nu se mai putea acoperi necesarul de forţă de lucru, atunci a sosit vremea pentru cei plătiţi să lucreze în mine; a început o altă etapă în istoria mineritului, dar odată cu apunerea Imperiului Roman, s-au sistat multe lucrări în zonă, şi în decurs de aproape 1000 de ani, exploatarea minieră s-a redus considerabil.

În anumite perioade era implicată toată familia în procesul de extragere a aurului, barbaţii extrageau rociile din mină, băieţii le cărau până afară, iar femeile duceau călare rocile aurifere până într-un punct comun de colectare, această muncă fiind o necesitate în acei ani, deoarece nivelul de trai era foarte scăzut.

Următoarea perioadă “de glorie” a fost odată cu venirea Imperiului Habsburgic, care, fiind atras de bogăţiile naturale ale patriei noastre, la fel ca şi romanii, au reînceput exploatarea minieră.

Galeriile s-au extins, mineritul era tot mai eficient, astfel încât se putea extrage tot mai mult minereu, rocă ce conţinea pulberea pretioasa. Uneori, într-o tonă de minereu extras se găseau câteva grame de aur, iar alteori  piatra se arăta darnica: vârful homarului deschide vreo ăaoace în care aurul s-a cuibărit, pur, sub forma unei flori, lucrată parcă în filigran, a unui grăunte de lumină potolită, a unei coji crescute ca un muşchi pe o piatră.

Acesta este mineritul, primul pas cu care se aduce aurul la suprafaţă. Alţi oameni îl zdrobesc şi produc concentratul aurifer, care va intra la rafinare pentru a alege aurul adevarat, care se topeste in lingouri de 24 de karate.  Deşi acest lucru nu era aşa simplu la început, minereul extras era măcinat cu ajutorul unor steampuri care funcționau asemănător morilor de apă, iar în perioada anului când pe valea Roșiei debitul apei era insuficient pentru steampuri, se deschidea stăvilarul unui tău (lac) artificial. Acele steampuri erau niste mori uriase, ce miscau în plan vertical niste braţe foarte mari de lemn,  prevăzute la capete cu bucăţi de granit (cea mai dură rocă aflată în stare naturală) care sfărmau minereul aurifer.

La Roşia Montană se pot vedea şi aceste steampuri, împreună cu alte utilaje folosite de-a lungul timpului în măcinarea minereului aurifer, în ordine cronologică, după cum au evoluat şi ele, odată cu tehnica.

S-ar putea vorbi foarte mult vizavi de acest subiect, şi ar mai fi multe de povestit din cele văzute şi auzite la Roşia Montană de la ghidul nostru, un inginer minier, care în timpul liber face această munca mai mult ca voluntariat decât contra cost, deoarece , din păcate, momentan în ţara noastră multe lucruri nu sunt apreciate, sunt delăsate până ajung sa se autodistrugă.

Este emoţionant să vezi galerii întregi aproape de perfecţiune,  săpate doar cu dalta de miile de oameni care au exploatat aceşti munţi în decursul a peste 2000 de ani, fie ei sclavi, fie oameni liberi care erau plătiţi.

Există un proiect prin care situl istoric de la Roşia Montană sa fie inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, dar proiectul minier propus la Roşia Montană de către Roşia Montană Gold Corporation presupune realizarea unei exploatări miniere care nu poate exista decât prin distrugerea vestigiilor şi peisajului cultural unic al Roşiei Montane.

Nu se ştie ce se va întampla la Roşia Montană, dar un lucru este sigur: merită să mergeti să vizitati aceste locuri unice în lume şi se mai pot vizita doar din bunăvoinţa unor oameni care pun suflet în ceea ce fac şi în timpul lor liber prezintă aceste locuri minunate celor doritori să vadă ce înseamnă cu adevărat aurul.

Astăzi locul e pustiu, dar parcă ne cheamă pe noi, ca să ne spună poveşti demult apuse, despre comori care au fost găsite şi multe care încă aşteaptă să le descoperim, să ne facă cunostinţă cu personajele care au trăit acolo, care s-au sacrificat de bunavoie sau nu, pentru un trai mai bun, pentru ei şi pentru generatiile care aveau să vină, şi parcă locul ne îndeamnă pe noi să ne bucurăm de fiecare resursă ce ne-o oferă natura şi să ştim să preţuim cu adevărat bogăţia ţării noastre.

Preţul unui bilet este infim, pentru cele aproximativ 90 de minute petrecute în minele romane, în micul muzeu al aurului din Mina Roşia Montană şi în imprejurimi alături de un ghid deosebit care va poate arăta şi traduce în engleză sau franceză tot ce înseamnă aur şi Roşia Montană, o moşteire istorică.

Au mai contribuit la acest articol: Sautiut Alexandra, Munteanu Alina şi Forverszki Orsolya


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate