Formare | BSG

aur_in_naturaÎn istoria geologică a Pământului au existat două episoade principale de formare a zăcămintelor de roci aurifere; primul episod acoperă etapele de început din evoluția Pământului, iar celălalt – ultimele câteva sute de milioane de ani.

Una din căile de formare a zăcămintelor aurifere este precipitarea (a precipita – separarea substanței solide într-un lichid, prin depunerea la fund) aurului din apele hidrotermale, pe porțiunile unde soluțiile de profunzime ating suprafața fundului. Dar înainte ca aurul sa apară în soluție, trebuie să existe condiții unice: în primul rând, este obligatorie prezența în apă a unor anumite combinații active. De pildă, aurul se dizolvă bine în prezența cianurii de potasiu sau de sodiu, și, de asemenea, în unii acizi organici. Arareori aurul este adus sub forma unor particule microscopice. Pentru depunerea particulelor ,este nevoie ca șuvoiul de apa termală să fie într-adevăr grandios – căci concentrația maximă de aur într-o soluție saturată nu atinge decât 0.014 la mie. Asemenea șuvoaie se revarsă sub forma de „fumegători negre” pe fundul oceanelor, de-a lungul giganticelor rupturi ale scoarței terestre, unde are loc deplasarea plăcilor litosferei.

Fumegători negre sau albe sunt numite izvoarele active hidrotermale. Culoarea depinde de compoziția particulelor care cad din aceste ape de salină în momentul contactului lor cu apele reci de la fund.

O mare concentrație de aur se observă și în zonele de activitate hidrotermală pe arcele insulare și pe continente. Aici, ea se manifestă sub formă de izvoare fierbinți, gheizere, vulcane de noroi (Valea Gheizelor din Kamcearca, Yellostone National Park în nordul SUA). În Noua Zeelandă, în conductele unei centrale electrice care funcționa cu ape termale naturale, a fost găsită o mare cantitate de aur. S-a constatat că în lacul termal din apropiere, Champaign Pool, aurul se depunea cu viteza de 4 kg pe an, și că, peste 50.000 de ani, aici va apărea un zăcământ important.

În zonele unde se ciocnesc plăcile oceanice și continentale, scoarța mai densă a plăcii oceanice se afundă și se împinge sub cea continentală. În acest caz, la suprafața Pământului apar lanțuri de vulcani, numiți arce insulare vulcanice (de exemplu, Japonia, Insulele Kurile). Gazele și soluțiile supraîncălzite, emanate din lavă, dizolva și mută aurul la suprafață. Ele intră în reacție cu apele freatice și cu rocile recipient, formând zăcăminte masive de aur și pirite.

Filoanele de cuarț care conțin aur se întâlnesc în multe din vechile masive muntoase. De regulă, aceste filoane tind spre vechile zone de ruptură. Aurul se găsește în ele împreună cu cuarțul, cu mineralele secundare de sulfați (de exemplu pirita), și adeseori cu carbonații. Zăcămintele sub forma de filoane sunt caracteristice pentru lanțurile vulcanice, formate acum mai bine de 3 miliarde de ani. Ele sunt răspândite pe străvechile platforme ale Canadei (Yellowknife și Timmins), Australiei (Kalgoorlie), Zimbabwe și Braziliei, și au apărut aproape în același timp în toată lumea. În zăcămintele de filoane, numeroasele vine de cuarț străpung grosimea rocilor-recipient, care sunt puternic modificate. Introducerea repetată a soluției în fisură se exprima prin umplerea dungată a ei cu minerale: „dungile” de cuart alb alternează cu „dungile”de sulfați si aur. De fiecare dată când se efectuează un ciclu de deschidere a unui filon și de introducere a unei noi porții de soluție, bioxidul de carbon se agită ca într-o sticlă desfundată de apă minerală. În dizolvant se modifică brusc echilibrul chimic și are loc depunerea aurului. Se poate ca aceste procese să se activeze în zonele de ruptură în timpul cutremurelor de pământ.

În alte zăcăminte, aurul se găsește sub formă difuză. Totuși, legile comune rămân aceleași: solutțile ce poartă aurul pătrund în rocile recipient prin spărturi și fisuri. Așa a apărut unul din cele mai mari zăcăminte de aur: Muruntau, pe Tian-San (Uzbekistan). Extragerea aurului în Muruntau nu se oprește nici noaptea. Rezervele de aur de aici sunt apreciate ca fiind de 4,5 mii tone. Rezervoarele de magmă, aflate la adâncime conțin uneori, și ele, mari cantități de aur și cupru. La mare adâncime, din soluțiile emanate de magma ce se răcește, se formează roci cu un conținut mare de molibden, cupru și aur. Când, în urma eroziunii, aceste roci ajung la suprafață, ele sunt folosite pentru obținerea cuprului și molibdenului, iar aurul, a cărui concentrație este, de regulă, redusă, se extrage doar în paralel.

Conținutul mediu de aur pe Pământ (G/T)

Apele marilor………………….0.00002

Scoarța terestră…………..0.003-0.007

Conglomerați………………………..0.03

Cărbuni………………………..până la 2.0

Nucleul Pământului………….0.4 – 2.5

Minereu tipic aurifer……….1.0 – 10.0

Bibliografie: Aurul Lumii, Frumuseti si Celebritati, Mihail Leibnov,traducere din limba rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov

Arc, Chișinau, 2005.

Printre celelalte procese în urma cărora iau naştere pietrele preţioase şi semipreţioase, despre care v-am vorbit în articolul trecut, se află şi procesul de sedimentare. În urma acestui proces apare grupa rocilor sedimentare. Dintre pietrele semipreţioase născute asfel, cele mai renumite sunt: opalul, chihlimbarul şi gagatul, iar dintre cele ornamentale, argonitul, gipsul-albastru şi jaspurile. În aluviunile de pe malurile râurilor se întâlneşte toată gama de pietre preţioase şi semipreţioase, de la cele mai puţin scumpe la cele mai scumpe.

De asemenea, pietre pietre scumpe şi de podoabă provin chiar şi din lumea vieţuitoarelor, cum ar fi scheletele de corali sau perlele şi sideful, care sunt produse de secreţie organică din scoici.

Formarea unei perle, în mod natural, este o pură  întâmplare. Perlele se nasc in corpul unor moluşte-scoici sau melci. Acestea au un corp moale, acoperit de un pliu al pielii numit manta, care secreta cochilia protectoare. Atunci când între cochilie şi manta se bagă un grăunte de nisip sau un parazit, mantaua este iritată şi secretă sidef. Ea depune în jurul acelui corp străin straturi concentrice de material. O perlă se formează în 10, 20 de ani.

Cele mai importante scoici care produc perle sunt strisiile.  Cele mai valoroase perle naturale provin din zona Bahrain si Golful Persic.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

O parte din „florile de piatră” se găsesc la suprafaţa scoarţei terestre, dar cele mai importante pietre preţioase se află în ceea ce noi numim subsol.

Scoarţa terestră este învelişul superficial al Pământului, care se compune din partea inferioară a atmosferei, hidrosferă şi partea superioară a litosferei.

În unele exploatări aurifere şi diamantifere au fost atinse, în unele foraje, adâncimi de 8000 şi chiar 15000 de metri. În urma procesiunilor de eroziune şi cutare a stratelor, au fost scoase la suprafaţă roci care în trecut se aflau la 20 – 30 km adâncime.

1. Formarea rocilor eruptive este legată de procesele magmatice din străfundurile pământului, care determină apariţia de topituri, „vetre de foc” sau magme, ascensiunea lor spre suprafaţă şi consolidarea lor. Rocile eruptive sunt formate din minerale cristalizate, în care atomii sunt dispuşi după anumite reguli geometrice. În zonele mai adânci, magma se solidifică încet, iar mineralele care se formează acolo au dimensiuni mai mici. De această etapă este legată şi formarea şi apariţia diamantului.

2. În zonele marginale ale acestor cuptoare magmatice se formează cristale mari cu forme geometrice deosebit de frumoase, printre care şi pietrele preţioase. Acum se formează rocile numite pegmatite (roci magmatice în care mineralele sunt bine cristalizate și cu structură specifică), în care se găsesc cele mai multe pierte preţioase şi semipreţioase, cum ar fi: smaraldul, topazul, acvamarinul, turmalina,  zirconul roz, alexandritul, berilul şi altele.

3. Când rocile eruptive au contact cu rocile sedimentare ( cele care  se formează prin procesele de eroziune, transport și depunerea aluviunilor aduse de apele curgătoare), se formează „skarne”, adică roci în care mineralele au dimensiuni mari şi sunt frumos cristalizate. De aici face parte rubinul şi safirul (coridonul), spinelul, andaluzitul şi granatul.

4. Din magmele ajunse înspre suprafaţă, pornesc, prin crăpăturile din rocile vecine, soluţiile hidrotermale, încărcate cu gaze, de unde rezultă filoanele metalifere, de care sunt legate florile de mină. Alături de filoanele metalifere se mai găsesc şi mineralele de gangă, care dau florile de mină. Multe dintre aceste minerale de gangă se numără printre pietrele semipreţioase, precum: ametistul, cristalul de stâncă, agatul, calcedonia, sardonia sau opalul.

 

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

De mici am fost învăţaţi că Dumnezeu a creat Pământul. Ştiinţa însă ne spune altceva. Noi putem să luăm ambele variante ca fiind valabile.

Oamenii de ştiinţă spun că planeta noastră s-a format în urmă cu 4,6 miliarde de ani, dintr-un nor de praf care s-a tot comprimat. Apoi, orbitând în jurul Soarelui, s-a încălzit, transformându-se într-o minge de foc. Astfel, substanţele din interior s-au divizat, după greutate. Fierul greu, lichid, s-a scufundat, formând miezul planetei. Celelalte substanţe mai uşoare, precum oxigenul, siliciul, aluminiul etc. erau, de asemenea, lichide. Acestea pluteau la suprafaţă, formând mantaua Pământului.

Cu timpul, această minge de foc s-a răcit la suprafaţă, iar rocile lichide, numite de noi „magme” au început să se cristalizeze, devenind solide. Astfel s-au format primele minerale şi roci, care formau scoarţa pământului. Însă, nefiind stabile, întărindu-se, au devenit mai grele, s-au scufundat iar în interior şi s-au topit iar. Temperatura miezului Pământului atinge şi azi 6000 de grade Celsius, cam aceeaşi temperatură cu cea de la suprafaţa Soarelui. Următorul strat, după miez, se numeşte manta, şi cel de-al treilea e scoarţa terestră, care e extrem de subţire faţă de celelalte două straturi. Dacă am săpa câţiva kilometri, am da de materie fierbinte.

După ce temperatura pământului a scăzut sub 100 de grade, apa, care până atunci învăluise Pământul doar sub formă de abur, a început să precipite, umplând golurile formate.

Bibliografie: Prof. dr. Werner Buggisch, Christian Buggisch, Minerale şi roci, Editura RAO, 2004.

formare-aurAurul se acumulează în magmele granitice, în filioane fierbinţi de cuarţ, şi împreună cu alte combinaţii sulfuroase, în special a fierului, arsenicului, zincului, plumbului şi argintului, se cristalizează la temperaturi relativ joase, de circa 150-200 de grade.

Aşa se formează marile depozite aurifere. Prin dezagregarea granitelor şi a filioanelor de cuarţ, aurul ajunge în zăcămintele aluvionare şi, graţie stabilităţii şi greutăţii sale specifice, se adună în strate inferioare de nisip. Soluţiile apoase care circulă prin straturile scoarţei pământesti aproape că nu-l influenţează.

în zăcăminte, aurul se găseşte sub formă nativă (metal liber), şi rareori sub formă de combinaţii cu telurul (un element chimic, un semi-metal ce poate fi găsit în minereurile de aur ale Transilvaniei, unde este găsit în compuși ca telururi de aur, argint, mercur, nichel, cupru, bismut, platină, etc.); îl găsim într-o varietate impresionantă de forme ce încântă ochii căutătorilor de aur, creând o pasiune pentru descoperirea lui, greu de descris .

Se găseşte în cuiburi şi vinişoare de aur, sub formă de foiţe, firişoare, plăci, cristale octaedrice, graunţi mici până la 3-4 mm, impregnaţii în cuarţ (aur bătut), grăunţi disiminaţi în rocă, agregate de cristale (care uneori iau forma crenguţelor de brad), granule asociate cu pirita, blenda, galena, cuarţul, calcite şi rodocrozitul.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate