Fals | BSG

Pe o scară a valorilor privind pietrele preţioase, smaraldul ar fi, alături de safir, pe locul doi, după briliant (briliantul este diamant prelucrat).

În primul rând, putem recunoaşte un smarald după culoare. Smaraldul e o piatră diafană, de culoare verde-cristalin, verde-albăstrui sau verde închis.

Ca substanţă, smaraldul e o varietate de beril, un silicat de aluminiu, şi cuprinde beriliu, oxid de fier şi crom. Este cel mai fin cristal din familia beriliului. Pe scara durităţii, are poziţia 7,5.

Mulţi numesc această piatră „smaragd”, cuvânt care are la bază  grecescul smaragdos, ce vine din latinescul smaragdus.  Acesta din urmă e o variantă a cuvantului maragdos, de origine semitică, ce corespunde, la rândul lui, cuvântului de origine ebraică bareqet, care înseamna „strălucire”.

Aşadar, o a doua condiţie ca o piatră de culoare verde să fie un smarald autentic, şi nu un fals, este strălucirea acesteia. Strălucirea este, de fapt, proprietatea de a reflecta lumina. Smaraldul reflectă lumina ca nişte steluţe care uneori apar ca raze colorate (denumite în limbaj de bijutier schiller).

Smaraldul poate prezenta câteodată un defect numit givrură, având aspect de punct îngheţat în interior. Dacă este în lateralul pietrei, acesta poate fi eliminat prin şlefuire, însă se pierde din dimensiune.

Mai există şi smaraldul oriental, care nu este un silicat de aluminiu, ca şi smaraldul veritabil, ci este, ca şi safirul, o varietate transparentă de coridon.

Bijutierii, cu ajutorul unui aparat, cleştele de turmalină, pot să măsoare fenomenul de refracţie, birefrigenţa (dublarea prin refracție a unei raze de lumină la pătrunderea în anumite medii) sau monorefrigenţa (proprietate a unei substanțe de a emite o singură rază refractată pentru fiecare rază incidentă), şi pot stabili exact ce piatră este şi ce valoare are.

Un alt mod de a verifica dacă piatra e autentică e să încercăm să o zgâriem cu un obiect ascuţit sau cu o altă piatră. Dacă e smarald, care are o duritate destul de mare, nu se va zgâria.

O metodă de a falsifica pietrele preţioase constă în a le dubla prin lipirea unei pojghiţe deasupra pietrei, care dă sclipire, şi dedesubt o sticlă colorată. Este uşor de observat că e un fals, deoarece piatra de deasupra poate fi zgâriată foarte greu, în timp ce sticla de dedesubt se zgârie uşor.  Falsul se mai poate observa şi la microscop, sau cu lupa.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Atunci când achiziţionăm o bijuterie care are pietre preţioase, mai ales dacă e vorba de diamant sau briliante, este bine să fim siguri că pietrele sunt autentice, nu false. Bineînţeles că expertiza unui bijutier este cea mai indicată, dar, în lipsa acestuia, mai putem verifica dacă piatra nu e falsă, prin câteva procedee care ne sunt mai la îndemână.

În mod normal, putem fi induşi în eroare cu uşurinţă atunci când cumpărăm un diamant sau briliant. Acesta poate fi înlocuit doar de zircon natural sau de safir alb. Mai sunt, de asemenea, strasuri din sticlă sau cristal pur, făcute, pentru prima dată, de chimistul J. Strauser. Dar acestea din urmă se folosesc, de obicei, pentru efecte scenice.

Cu o lupă, piatra trebuie examinată sub focarul ei. În ea trebuie să se zărească uneori urme de cărbune negru la grupa carbonului, cuprinzând culori precum: galben, albastru, verzui, verde brun, albastru pătat, dar şi alb şi negru.

După cum ştiţi, diamantul are cea mai mare duritate dintre toate pietrele preţioase. Duritatea lui este 10. Aşadar, pentru a recunoaşte un diamant, trebuie să zgâriem piatra cu un obiect ascuţit şi tăios. Dacă rămâne urmă, cu siguranţă nu este diamant sau briliant.

Briliantul, despre care mai puteţi citi şi aici, este diamantul care este tăiat într-un fel aparte. Dacă piatra chiar e briliant, se poate verifica tot cu o lupă. Briliantul nu poate fi şlefuit simetric întotdeauna, pentru a nu i se diminua diametrul, iar baza, sau spatele, va fi, de obicei,mult mai puţin şlefuit.

O altă probă ar fi introducerea briliantului în apă rece. Dacă e briliant veritabil, acesta îşi păstrează conturul. Dacă nu, imitaţia îşi va pierde conturul, şi refracţia nu va mai fi aceeaşi.

Un alt procedeu de verificare ar fi să încercaţi să tăiaţi cu diamantul o bucată mică de sticlă. Numai diamantul o poate tăia, celelalte pot, cel mult, să zgârie sticla.

Pe piarta perfect curăţată, lăsăm să cadă o picătură mică de apă.  Dacă este briliant, picătura rămâne perfect rotundă. Dacă nu, picătura se lăţeşte pe loc.

Aburul curat ne va ajuta, de asemenea, să deosebim un diamant de o imitaţie. După ce e apropiată de abur, piatra îşi revine imediat dacă e briliant. Dacă nu, va rămâne aburită mai mult timp.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate