Elvetia | BSG

În cartea „Vraja diamantelor”, Radu Nor ne povesteşte despre utilizarea diamantului de-a lungul timpului.

S-a afirmat că acum 4000 sau chiar 6000 de ani, vechii egipteni tăiau din stânci blocurile gigantice necesare piramidelor cu ajutorul unor dispozitive prevăzute cu diamante.

Vorbind despre „tăierea” cu ajutorul diamantelor, merită amintit de dantura reginei Spaniei, Maria Luiza care, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a avut năstruşnica idee de a-şi înlocui dinţii din faţă, care-i căzuseră, cu două cristale de diamant. Astfel, bătrâna regină, a cărei urâţenie a imortalizat-o pictorul Goya, a dobândit, pe de o parte un zâmbet sclipitor, iar pe de altă parte, o dantură cu care putea sparge şi pietre.

Primele date certe despre întrebuinţarea în tehnică a diamantelor le avem din anul 1847, când, cu ajutorul lor, se gravau peplăcile de piatră texte destinate multiplicării prin litografiere. În 1863, un ceasornicar elveţian, George Lechaud, a propus forarea cu ajutorul diamantelor, a unor canale cilindrice în roca dură, în vederea introducerii explozibilului şi înlăturării rapide a stâncii. Metoda preconizată de el a fost aplicată la construcţia tunelului Simplon – între Elveţia şi Italia – şi la numeroase lucrări de anvergură. Prima „coroană” de foraj de acest fel avea implantate câteva diamante la capătul unei ţevi de oţel dur.

Aşadar, în trecut, diamantul servea aproape în exclusivitate ca podoabă şi doar rareori căpăta o întrebuinţare practică. Astăzi, 85% din producţia mondială reprezintă diamante tehnice; din peste 4000 de kg, câte se extrag anual, doar 600 kg pot deveni pietre ornamentale.

Mai trainic, mai precis, mai mic, mai uşor – sunt preceptele de bază ale tehnicii contemporane, precepte care au deschis drumul diamantelor spre halele fabricilor şi uzinelor, spre strunguri, raboteze, spre cronometre şi alte sute de obiecte de precizie.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate