Elena | BSG

Merele de aur apar în multe legende, poveşti şi mituri.

Dionis (sau Dionysos) era în mitologia greacă zeul vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității, denumit la romani și Bacchus sau Liber. El i-a dăruit Afroditei unul din merele de aur crescute în pomul lui.  De aceea, mărul de aur, la greci, simbolizează erotismul.

Merele de aur erau dătătoare de viaţă veşnică şi de tinereţe. Ele erau păzite de nimfele Hesperide, într-o grădină la capătul lumii. Unul dintre aceste mere a fost luat de  Eris, zeiţa discordiei. De ciudă că ea nu a fost invitată la nunta lui Peleu (regele din Tesalia) cu Thetys (zeiţa apelor), Erisi a aruncat un măr de aur (devenit mărul discordiei), pe care era scris „celei mai frumoase„.

Văzând mărul, Hera (zeița protectoare a căsniciei, a căminului și a femeilor măritate, precum și regina zeilor și a oamenilor), Atena (zeiţa înţelepciunii) și Afrodita (zeiţa frumuseţii) l-au revendicat, fiecare susținând că le întrece în frumusețe pe celelalte două. Văzând că nu pot ajunge la o înțelegere, Zeus a hotărât să ceară o opinie obiectivă şi l-a pus pe prinţul Troiei, Paris, să decidă cui îi revine mărul de aur.

Fiecare dintre zeiţe a încercat să-l câştige pe prinţ de partea ei. Hera i-a promis putere şi bogăţie, Atena – slavă războinică şi victorii militare, iar Afrodita i-a promis c-o va face pe  Elena, cea mai frumoasă dintre femei (şi soţia lui Meneleaus, regele Spartei) să se îndrăgostească de el. Paris i-a oferit mărul Afroditei, iar e a făcut ca inima Elenei să fie cucerită de Paris. Elena a fugit cu el în Troia. Ca să se răzbune, Meneleaus, împreună cu fratele său, Agamemnon, regele cetății Micene au pornit un război împotriva cetății troiene. Şi astfel a început războiul troian, care a durat zece ani.

Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea î.Hr. sau al XII-lea î.Hr. și că Troia se afla în vecinătatea strâmtorii Dardanele, în nord-vestul Turciei actuale. Până în Epoca modernă s-a crezut că atât războiul cât și orașul erau doar niște mituri, și nu au existat. Însă în 1870, arheologul german Heinrich Schliemann a săpat un sit arheologic, susţinând că ar fi chiar situl Troiei, lucru confirmat și de câțiva alți arheologi.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, autor fragment: Galina Lemignova, Chişinău, Editura Arc, 2004.

crucifix1Crucea este un simbol în formă de intersecţie a două sau mai multe linii, ce formează o zonă definită de reunire a patru regiuni, care simbolizează universul. Cele patru braţe ale crucii indicau cele patru puncte cardinale.
Simbolul poate reprezenta atât radierea prin braţe, cât şi unirea, prin centrul ei. Crucea este o construcţie arhetipală ce reglementează ordinea, fiind o unire a contrariilor.
Crucea este un simbol mai vechi decât perioada în care a fost adoptată de religia creştină şi a fost folosită împotriva forţelor diavolului, ea fiind semnul protector cel mai utilizat de popoarele creştine.
La creştini, aproape în toate casele există o cruce, al cărei semn se spune că este cunoscut şi respectat şi de către spiritele decăzute, deşi le înfurie peste măsură. De aceea, semnul crucii este folosit şi pentru apărarea individuală, precum şi în ceremoniile de exorcizări.
Se spune că, crucea în sine are mai multe utilizări, printre care: curăţă de energii negative şi malefice, protejează, activează lumina interioară, deschide drumuri şi influenţează benefic orice situaţie. Mulţi oameni poartă o cruce din aur la gât, ca pandantiv, pentru a-i feri de boli şi de spirite rele.
Creştinismul a făcut din cruce , care era un  instrument de tortură, aducător de moarte, un obiect sfânt, dătător de viaţă. Acum, crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, reprezentând patima, moartea şi învierea Domnului.
Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul crucii de pe Golgota (în anul 326), iar Constantin însuşi a adoptat crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce în anul 312, când îl înfruntase pe rivalul său Maxențiu, i s-a arătat semnul crucii pe cer, ca promisiune de biruinţă : „Întru acest semn vei învinge“. El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare (prototipul troiţelor de mai târziu).
Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care următoarele 3 sunt cele mai răspândite: Crucea Tau, în forma de T (litera greacă Tau), fiind forma cea mai veche, cu origini în Orientul păgân.
A doua este crucea latină/catolică (crux immissa), cu 4 brate inegale:  (stâlpul vertical mai lung). Este forma cea mai răspândită la ora actuală şi mai este crucea greacă/ortodoxă, cu 4 braţe egale: + Acesta este simbolul actual al Crucii Roşii.

Bibliografie: Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate