duritate | BSG

Numele rubinului provine din latină, de la „ruber”, care înseamnă „roşu ca sângele, ca focul sau ca vinul”.

Rubinul este o varietate a oxidului de aluminiu, sau corindon. În vechime era considerat piatra dragostei pătimaşe, a vieţii, a puterii divine, vindeca boli şi dădea putere şi inteligenţă celor născuţi în luna iulie sau în zodia racului.

Cei ce plecau la război, purtau mereu cu ei un talisman cu rubin, în credinţa că îi va salva de la moarte pe câmpul de bătălie. Cunoscuţi pentru acest lucru au rămas în istorie ducii Burgundiei, Petru cel Mare şi Ginghis – Han.

Pe lângă duritatea foarte mare a rubinelor, care le fac să-şi menţină strălucirea şi frumuseţea mii de ani, la fel ca safirele, rubinele au o proprietate foarte interesantă, numită „asterism”. Dacă priveşti piatra prin transparenţă, se observă nişte steluţe luminoase, care se deplasează în timp ce rotiţi nestemata.

Secolul XX a adus rubinelor  o nouă îndeletnicire: crearea laserului. În mod normal, laserul se obţine prin tăierea unui cristal de rubin sintetic sub formă de bastonaş ce se argintează la capete. Asupra lui se proiectează un fascicol de lumină verde şi imediat unul de culoare roşie. Primul fascicol de lumină verde face ca atomii de crom să se deplaseze pe orbite instabile, iar lumina roşie  îi readuce brusc pe orbitele iniţiale. Astfel se obţine un fulger intens de lumină roşie, care întrece de un milion de ori intensitatea luminii emisă de o suprafaţă echivalentă din soare.

Laserii au astăzi nenumărare utilizări în medicină, radiofonie, telecomunicaţii, secţionarea metalelor şi mineralelor, radioastronomie etc. Viitorul le aparţine, vorbindu-se chiar de călătorii cosmice mai târziu, cu ajutorul laserilor.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Pe la mijlocul secolului al XVIII – lea, un prinţ german a încercat să topească câteva diamante. Le-a luat şi le-a pus într-un vas în care, de regulă, se topeau metale, şi le-a introdus într-un cuptor încins, la temperatură foarte înaltă. A făcut asta în speranţa că diamantele se vor topi şi se va forma un diamant foarte mare. Însă a rămas mut de uimire când, după câteva ore de înteţire a focului, fără să părăsească vasul cu privirea, când l-a scos din cuptor, în interiorul lui nu mai era absolut nimic.

Încercări de a topi diamante au mai fost, până când, la sfârşitul secolului al XVIII – lea, Lavoisier a dovedit ştiinţific că diamantul e un cărbune cristalin foarte pur, care arde în aer fără să scoată fum şi fără să lase cenuşă. De atunci, nu prea au mai fost încercări de a topi diamante.

Cu toată duritatea lui excepţională, chimic, diamantul nu etste altceva decât o rudă apropiată a grafitului din minele creioanelor cu care scriem.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

inel-logodna

Pietrele preţioase şi semipreţioase se zgârie destul de greu, dar, dacă sunt lovite puternic, se pot sparge cu uşurinţă.

Prin duritate (cea mai importantă calitate a pietrelor preţioase) se înţelege rezistenţa opusă de piatră atunci când e zgâriată cu un obiect ascuţit, dur. A nu se face însă confuzia între duritate şi tenacitate, prin tenacitate înţelegându-se rezistenţa la apăsare cu o suprafaţă plană, sau rezistenţa la lovire. Din cauza acestei confuzii, înţeleptul Pliniu cel Bătrân, verificând autenticitatea unor pietre preţioase, le-a distrus, spunând că, dacă nu au trecut proba lovirii cu ciocanul, nu sunt pietre autentice.

Cea de-a doua calitate importantă a gemelor, care impreionează pe oricine, este strălucirea, luciul sau sclipirea. Această însuşire face ca pietrele preţioase să fie atât de dorite, mai ales de femei.

Ce este, de fapt, această sclipire? Luciul tuturor mineralelor, în general, e dat de modul în care acesta lasă să treacă lumina şi o reflectă. Ceea ce influenţează strălucirea pietrelor preţioase e puterea de refracţie şi de absorbţie a luminii de către acea piatră, dar şi gradul de şlefuire a unei feţe, intensitatea şi natura luminii.

Cu cât o piatră preţioasă e mai dură, cu atât îşi păstrează strălucirea mai mult timp. Pietrele mai puţin dure îşi pierd repede luciul, şi trebuie şlefuite din noi, pentru a-l recăpăta.

Luciul mineralelor poate fi: adamantin (vine de la cuvântul adamas, cuvânt de la care provine denumirea diamantului, şi înseamnă „de neînvins, indistructibil”), luciu sticlos, metalic, gras, sidefos şi mătăsos.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Atât pietrele preţioase, cât şi metalele nobile îşi au originea legată (ca a tuturor mineralelor cunoscute în natură), de procese geologice complexe petrecute în scoarţa terestră cu zeci şi chiar sute de milioane de ani în urmă.

Mineralele preţioase se deosebesc de cele obişnuite prin greutatea specifică, în general mare. Una din principalele calităţi ale pietrelor preţioase este duritatea, prin ea înţelegându-se rezistenţa opusă la zgârierea lor cu un obiect dur, ascuţit.

După valoarea comercială se disting: pietre preţioase, pietre semipreţioase şi pietre nobile, folosite pentru statuete, bibelouri sau în scopuri ornamentale pentru interioare.

Valoarea comercială a pietrelor preţioase este dată de calităţile lor estetice, de greutate şi dimensiuni, precum şi de raritatea acestora.

Greutatea pietrelor preţioase se măsoară în carate, un carat fiind egal cu circa 200 miligrame de mineral (carat metric). Denumirea de „carat” provine de la faptul că, în Antichitate şi în Evul Mediu, la cântărirea pietrelor preţioase se foloseau seminţe de roşcov (Ceratonia siliqua), o sămânţă cântărind aproximativ 197 miligrame.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Numele provine din cuvântul arab zaragoon, care înseamnă stacojiu, sau de culoarea aurului. Zirconul incolor are o strălucire ca a diamantului, şi, deseori este folosit ca un înlocuitor al acestuia, deoarece foarte mulţi oameni nu-şi pot permite pietre preţioase veritabile. Însă, ceea ce îl trădează este duritatea, care este de 7,5 pe când la diamant este de 10.

Zirconul este cel mai vechi mineral cunoscut de om și cel mai frecvent mineral din scoarța pământului. El protejează nativii din zodia Săgetătorului, spunându-se, despre cei care poartă bijuterii cu zircon, că vor cunoaşte pacea interioară, înţelepciunea, onoarea, aducându-le noroc şi bogăţie. În Evul Mediu, zirconul era considerat a fi piatra înţelepciunii. De asemenea, se credea ca zirconul fereste oamenii de coşmaruri şi spirite rele.

Mineralul ia naștere ca produs primar în procesul de cristalizare în rocile magmatice, ca granit, și roci bazice ca pegmatit sau sienit.

În rocile sedimentare, zirconul, datorită durității mari, rezistă proceselor de eroziune și transport.

Sri Lanka a fost o sursă de zircon timp de 2000 de ani. Acum, pietrele mai sunt importate din Brazilia, Thailanda şi Australia. Zirconul poate fi incolor, gălbui, roz, roșu, brun, verde, albastru sau negru.

Există şi zircon radioactiv, unele exemplare conţinând atât de mult uraniu şi toriu, încât radioactivitatea le distruge structura cristalină, iar pietrele devin amorfe, adică necristaline.

Bibliografie: R.F. Symes, R.R. Harding, Cristale şi pietre preţioase, editura Enciclopedii vizuale,  2005.

 

 


Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate