Diamante | BSG

coroana-Ludovic VEste bine de știut că Ludovic al XV – lea (1710 – 1774), a fost rege al Franței și Navarei din 1715 până în 1774.

Viața lui a fost extrem de interesantă. La vârsta de doar 5 ani a devenit rege. Ducele de Orleans era regent al regelui – copil și a condus până când micul rege devenea major.

Curtea regelui care a domnit înainte, regele Ludovic al XIV – lea, se evidenția prin opulență și strălucire. Regele prefera diamantele mari. Iar când Ducele de Orleans a ajuns la putere (în 1720), a interzis purtatul pietrelor prețioase, al diamantelor și perlelor, încercând astfel să oprească scurgerile de fonduri exagerate și să restaureze finanțele de stat pe temelie solidă. Însă încercarea lui a eșuat.

Când Ludovic XV a împlinit vârsta majoratului, în 1722, s-a poruncit să se facă o coroană din aur cu pietre prețioase, pe care tânărul rege să o poarte după încoronare. A fost „cea mai splendidă coroană existentă vreodată”, spune Twining.

Tânărul rege iubea bijuteriile, mai cu seamă diamantele.

Pentru a vă face o imagine despre somptuozitatea coroanei, e de ajuns să se precizeze faptul că are în componență 8 dintre diamantele cardinalului Mazarin. Cardinalul Jules Mazarin era un diplomat și politician italian, care a fost prim ministru al Franței din 1642 până la moartea sa. El era mare iubitor și colecționar de artă și bijuterii, mai ales diamante, pe care i le-a lăsat prin testament regelui Ludovic al XIV-lea. Despre cardinalul Mazarin se spune că a inventat tăietura cunoscută sub denumirea de briliant.

În coroană mai era montat și diamantul Regentul, de 140,5 carate, dar și celebrul diamant Sancy, de 55 carate, cu 15 diamante montate în spate și unite prin mici ornamente care să se potrivească diamantului Sancy. Regele purtase ambele diamante și înainte de încoronare, la diferite ocazii.

 Ludovic al XV – lea s-a căsătorit cu Maria Leszczyńska, fiica lui Stanisław Leszczyński, regele detronat al Poloniei. Aceasta, la rândul ei, adora bijuteriile și diamantele. La căsătoria cu regele, în 1725, i-a fost făurită o coroană cu 138 de diamante, 40 de rubine, safire, topaza și smaralde, și multe perle minunate. Ei îi plăcea enorm diamantul Sancy, pe care îl purta adesea ca pandantiv.

Regele nu a fost tocmai exspresia fidelității. Ba dimpotrivă, era cunoscut pentru calitățile sale de amant. Iubitelor sale le oferea giuvaeruri în dar, bijuterii pe care acestea le etalau adesea. Cele mai cunoscute dintre amantele sale sunt marchiza de Pompadour și doamna Du Barry, cea din urmă fiind de-a dreptul obsedată de bijuterii. Ea a acumulat o cantitate enormă de bijuterii, cerându-i din ce în ce mai mult regelui. Ea a devenit astfel ținta hoților, care i-au furat o mare parte din ceea ce adunase. Paguba ei a fost estimată la 140 de diamante mari și 700 de diamante mai mici, 300 de perle mari, 7 smaralde și alte pietre prețioase. Toate acestea erau proprietate de stat. Iar poporul a fost într-atît de supărat încât, chiar și după 19 ani de la moartea regelui, episodul a figurat în hotărârea Tribunalului Revoluționar, care a condamnat-o la moarte prin ghilotinare.

Ludovic al XVI – lea, care a urmat pe tron, nu a avut o domnie la fel de prestigioasă ca și predecesorii săi, el nefiind un mare iubitor de lux. Însă Maria Antoaneta, soția sa, era mare iubitoare de nestemate. Ea a făcut și moda bijuteriilor acelor vremuri, preferând monturile ușoare, făcute pentru a cuprinde pietre prețioase mari, în special diamantele, pentru care avea o slăbiciune.

Bibliografie: Leo P. Kendall, Diamante faimoase și fatale, București, Editura Misterele Universului, 2003.

sursa foto

diamante_zăcămintePână în anul 1867, când s-au descoperit pentru prima oară în Africa de Sud, diamantele se extrăgeau doar din nisipul râurilor din India și Brazilia.

Cel care a descoperit în acel an diamante se spune că e un învățător pe nume Baker care, în schimbul lecțiilor de gramatică pe care le făcea cu copiii fermierilor din zonă, a primit o bucată de pământ. În timp ce săpa pământul, învățătorul și-a proptit sapa într-o piatră care strălucea. Era un diamant de 80 de carate.

La scurt timp, pe fundul fluviului Orange (cel mai lung fluviu din sudul Africii), nu departe de ferma lui Baker, un copil a găsit un al doilea diamant, mare cât un ou. Această descoperire a făcut ca Africa de Sud să devină principala producătoare de diamante din lume, deoarece de atunci au început exploatările.

Geologii sunt de părere că „pietrele invincibile” cum li s-a mai spus diamantelor, s-au format din magmă, în timpul erupțiilor vulcanice, și s-au consolidat în adâncuri. În timpul mișcărilor de ridicare ale scoarței, ea a fost împinsă la suprafață. Această magmă a luat numele orașului Kymberley din Republica Sud Africană, oraș fondat de căutătorii de diamante care, după ce s-a răspândit vestea descoperirii lor, au năvălit în această regiune.

Mai apoi, geologii sovietici au găsit zăcăminte de diamant în pământul înghețat al Siberiei orientale, zăcăminte cantonate tot în roci kimberlitice.

Bibliografie: Lecca, Aurel, Uzina Terra, București, Editura Ion Creangă, 1973.

claritate - diamantEste foarte important ca, atunci când achiziţionaţi un diamant, inel sau altă bijuterie cu diamant, să verificaţi şi claritatea acestei pietre, pentru că valoarea depinde şi de acest aspect.

Observarea aspectului interior al diamantelor din punct de vedere al comercializării lor a început în prima parte a secolului XX în Paris, care, în acea vreme era cel mai important centru comercial pentru diamante. Până atunci, nu se punea mare accent pe verificarea interiorului diamantelor. Incluziunile mai negre, sau întunecate erau denumite „carbon”, iar cele luminoase, „gheaţă” sau „zăpadă”.

Pentru a se face diferenţa între diamantele pure, curate şi marea cantitate de diamante cu incluziuni (incluziune – impuritate în masa unui corp solid), diamantele au fost împărţite în două categorii: „pure”, adică diamante curate, şi „piqué” pentru cele cu impurităţi sau incluziuni vizibile.

Cele mai scumpe diamante sunt cele absolut clare, fără imperfecţiuni. Însă multe diamante au incluziuni care pot lua din frumusețea diamantului.

Claritatea unui diamant se stabileşte şi se determină folosind lupa care măreste de 10 ori, sub lumină controlată. Scara de gradare a GIA – Gemological Institute of America a fost stabilită la începutul anilor 1920,  pentru a stabili gradul de claritate al unui diamant. Astfel, există 11 grade de claritate, împărţite în două:

Primele denumiri ale clarităţii sunt următoarele:

  1. flawless  (fl) – fără incluziuni interne
  2. very-very slightly imperfect  (VVSI)  – există incluziuni foarte-foarte mici
  3. very slightly imperfect  (VSI) – incluziuni foarte mici
  4. slightly imperfect (SI) incluziuni apriaoe vizibile
  5. imperfect (I ) – incluziuni vizibile

În 1963 s-a făcut o modificare la sistem, dar ultima modificare a sistemului de clasificare claritate a avut loc în anul 1999, atunci când termenul „imperfect” a fost schimbat la „inclusion”.

Scara de evaluare GIA este împărţită în şase categorii şi unsprezece grade. Acestea sunt:

  1. perfecte (FL – flawless)  – diamantele nu au incluziuni sau pete vizibile în mărire de 10 ori cu lupa, sub lumină controlată
  2. perfecte în interior (FI)  –  nu au incluziuni vizibile cu lupa când sunt mărite de 10 ori, doar pete mici pe suprafaţa diamantului
  3. foarte, foarte puţine incluziuni (VVS)  – diamantele au incluziuni mici, greu de observat mărind de 10 ori. Această categorie e  împărțită în două clase: VVS1 –  un grad mai mare de claritate, şi VVS2 – incluziuni de mărimea unor ace
  4. foarte puţine incluziuni (VS) –  diamantele au incluziuni minore, care sunt dificil de văzut de către un specialist când sunt privite sub lupă, mărite de  de 10 ori. Categoria VS este împărțită în două clase: VS1  – denotă un grad claritate mai mare decât VS2.
  5. puţine incluziuni (SI)  – diamantele au incluziuni vizibile, uşor de văzut de către un specialist când sunt privite sub lupă şi mărite de 10 ori. Categoria SI este împărțită în două subcategorii:  SI1  – denotă un grad mai mare de claritate, şi  SI2, cu un grad de claritate mai mic.
  6. Incluziuni (I)  – diamantele au incluziuni vizibile în mod clar, fără mărire sau au incluziuni care ameninţă durabilitatea pietrei.Categoria I este împărțită în trei clase: I1, sau  Piqué 1 – , I2, sau Piqué 2, şi I3 sau Piqué 3.  Incluziunile din diamantele încadrate la categoria I1 pot fi adesea văzute cu ochiul liber. Cele din I2  sunt uşor de văzut, în timp ce diamantele din I3 au incluziuni mari şi extrem de uşor de văzut.

Această scară a GIA este folosită şi astăzi.

Bibligrafie: Verena Pagel-Theisen, Diamond Granding ABC, 2001.

sursa foto

O parte din „florile de piatră” se găsesc la suprafaţa scoarţei terestre, dar cele mai importante pietre preţioase se află în ceea ce noi numim subsol.

Scoarţa terestră este învelişul superficial al Pământului, care se compune din partea inferioară a atmosferei, hidrosferă şi partea superioară a litosferei.

În unele exploatări aurifere şi diamantifere au fost atinse, în unele foraje, adâncimi de 8000 şi chiar 15000 de metri. În urma procesiunilor de eroziune şi cutare a stratelor, au fost scoase la suprafaţă roci care în trecut se aflau la 20 – 30 km adâncime.

1. Formarea rocilor eruptive este legată de procesele magmatice din străfundurile pământului, care determină apariţia de topituri, „vetre de foc” sau magme, ascensiunea lor spre suprafaţă şi consolidarea lor. Rocile eruptive sunt formate din minerale cristalizate, în care atomii sunt dispuşi după anumite reguli geometrice. În zonele mai adânci, magma se solidifică încet, iar mineralele care se formează acolo au dimensiuni mai mici. De această etapă este legată şi formarea şi apariţia diamantului.

2. În zonele marginale ale acestor cuptoare magmatice se formează cristale mari cu forme geometrice deosebit de frumoase, printre care şi pietrele preţioase. Acum se formează rocile numite pegmatite (roci magmatice în care mineralele sunt bine cristalizate și cu structură specifică), în care se găsesc cele mai multe pierte preţioase şi semipreţioase, cum ar fi: smaraldul, topazul, acvamarinul, turmalina,  zirconul roz, alexandritul, berilul şi altele.

3. Când rocile eruptive au contact cu rocile sedimentare ( cele care  se formează prin procesele de eroziune, transport și depunerea aluviunilor aduse de apele curgătoare), se formează „skarne”, adică roci în care mineralele au dimensiuni mari şi sunt frumos cristalizate. De aici face parte rubinul şi safirul (coridonul), spinelul, andaluzitul şi granatul.

4. Din magmele ajunse înspre suprafaţă, pornesc, prin crăpăturile din rocile vecine, soluţiile hidrotermale, încărcate cu gaze, de unde rezultă filoanele metalifere, de care sunt legate florile de mină. Alături de filoanele metalifere se mai găsesc şi mineralele de gangă, care dau florile de mină. Multe dintre aceste minerale de gangă se numără printre pietrele semipreţioase, precum: ametistul, cristalul de stâncă, agatul, calcedonia, sardonia sau opalul.

 

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Dacă pe vremea dacilor, pe aceste meleaguri aveam meşteşugari foarte pricepuţi, iată că, începând cu epoca modernă, când cantitatea era mai presus decât calitatea, cei mai renumiţi creatori de bijuterii se aflau îndeosebi la Paris.

În ţările române, mai ales după revoluţia de la 1848, creaţia în aur este delimitată de cea europeană. Nu doar obiectele personale ale marilor domnitori, dar şi însemnele de putere sunt executate de bijutierii din Berlin, Paris sau Viena.

Însuşi fondatorul României moderne, Alexandru Ioan Cuza îşi comandă sau primeşte obiecte lucrate la Paris, de la Stern sau chiar Cartier. Obiectele obişnuiau a fi împodobite cu multe briliante.  Diamantele şi briliantele erau  faţetate după cele mai moderne modele şi tehnici create de către şlefuitorii din Amsterdam şi Anwerpen. În acele vremuri, Africa de Sud devine principalul furnizor de „lacrimile zeilor” din lume.

Cu toate că arta aurului era circumscrisă curentelor artistice europene, la noi s-a păstrat încă spiritul tradiţionalist, reflectat în anumite elemente aflate pe obiectele din aur ale acelor vremuri. Acestea se pot observa, de exemplu, pe medalionul de aur şi pietre preţioase dăruit de către locuitorii districtului Tecuci lui Alexandru Ioan Cuza. Lucrarea a fost realizată de Stern.

Tot Alexandru Ioan Cuza aduce la curtea din Bucureşti, bijutieri mari şi renumiţi. El le comandă opere de valoare, însă le cere să se înscrie tradiţiilor artei noastre. Astfel, el reuşeşte să menţină aceste pământuri printre primele în lume în ceea ce priveşte arta bijuteriilor.

Multe dintre obiectele valoroase din aur le puteţi admira la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Trufele se mai numesc si „diamante negre” datorită preţului extrem de ridicat şi modului foarte costisitor de recoltare. Un kilogram de trufe se vinde în medie cu 500 până la 1000 de dolari.

Trufa se dezvoltă în sol, la adâncimea de 3-15 cm, şi are forma unui tubercul de cartof, rotundă sau ovoidă, cu protuberanţe sau circumvolutţuni mari, de formă poligonală. Diametrul este de circa 4-12 cm, iar greutatea între 100-200 g.  Învelişul exterior este gros, de culoare închisă, neagră-albastruie, neagră-brună, violacee sau albă. O dată recoltate, acestea trebuie ambalate şi congelate, pentru că altfel acestea se alterează în mai puţin de 4 zile.

Recoltarea lor este foarte dificilă, deoarece aceste ciuperci nu se văd cu ochiul liber, de aceea în trecut căutătorii foloseau porci care identificau locul şi sapau după trufă. Însă în cele mai multe cazuri trufele nu ajungeau în mâna căutatoriilor, deoarece porcii le mâncau pe loc, odată găsite. De aceea, acum se folosesc câinii special dresati pentru a căuta trufe. Un asemenea exemplar canin costă între 5000 si 7000 de euro. Dar  câinele  trebuie să fie însoţit şi de un bun cunoscător al locurilor unde cresc aceste ciuperci.

Există şi în ţara noastră acest soi de ciuperci, numai că foarte puţini dintre români ştiu acest lucru. Căutarea trufelor este  liberă în România, nefiind restricţionată de nici o lege, încă.

Aceasta este una dintre marile comori care se  găsesc pe teritoriul României, să sperăm că va fi exploatată într-un mod bun, şi nu abuziv de către unii… Şi cât de curând să se bucure şi românii de aceste bunătăţi ale naturii.

În restaurantele occidentale se foloseşte frecvent această ciupercă, fiind considerată una dintre cele mai scumpe delicatese, datorită gustului extrem de puternic şi de rafinat, bucătarii făcând o adevarată artă din prepararea lor. Cele mai vestite bucătării care prepară această delicatesă se găsesc în Franţa şi Italia.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate