Dacia | BSG

getii_dacii_traciiSe știe că dacii, strămoșii noștri, s-au tras din marele neam al tracilor, traci care, după spusele istoricului Herodot, au fost ” după indieni, cea mai numeroasă națiune dintre toate națiunile lumii”. Mulți istorici susțin că dacii sunt din neamul tracilor veniți din Caucaz (regiunea cuprinsă între Marea Neagră și Marea Caspică).

Începând cu perioada neolitică și până în anii 1000 î. Hr., geții au emigrat în toate direcțiile, invadând o mare parte a Europei și ajungând până în Asia și Africa, după cum ne spune istoricul Vasile Pârvan în „Getica”.

Vechii greci le mai ziceau dacilor și geți, pe când romanii le ziceau daci, numele dacus și daca fiind de origine romană. Alți istorici fac o deosebire, numindu-i daci pe cei care stăpâneau ținuturile Tisei, ale Ardealului, Munteniei și Moldovei, până la Marea Neagră, și geți pe cei din partea vestică.

Alex. D. Xenopol susține că dacii și geții erau două ramuri ale aceluiași popor, căci Strabo afirma că „Geții și cu dacii vorbeau aceeași limbă”, iar Justin arată că „Dacii sunt sămânța geților”.

Dio Cassius cuprinde sub numele de daci popoarele care locuiau pe ambele maluri ale Istrului sau Dunării, arătând apoi că în special ar purta numele de daci aceia care locuiesc pe malul nordic al fluviului, fie că au fi fost geți sau traci.

Astfel, se poate ajunge la concluzia că ambele popoare poartă numele date și unuia și celuilalt dintre ele.

După ediția din 1929 a marelui dicționar Brockhaus, dacii ar face parte din rasa indo-germană a tracilor. Locuitorii Daciei s-au numit la început geți, și au luat denumirea de daci abia sub regele Filip V al Macedoniei.

Teritoriul ocupat de daci se întindea de la Nistru și Marea Neagră până dincolo de Ardeal.

Dacii se ocupau cu munca câmpului, dar și cu exploatarea minelor de aur din Ardeal și în special a celor din Munții Abrudului. Ei erau vestiți ca fiind cei mai bogați în obiecte de aur.

Atât solul cât și subsolul Daciei au fost și sunt, cu siguranță, cele mai bogate din Europa. Ardealul e cunoscut și râvnit din toate timpurile pentru cantitățile mari de aur, argint și alte minerale pe care la conține mai cu seamă teritoriul Munților Apuseni din lanțul Carpaților, care formează coloana vertebrală a pământului românesc.

Dacia exporta aurul până departe în Nord, la Scandinavi, nu numai ca material brut, ci și ca obiecte de podoabă, confecționate în Dacia și purtând pecetea stilului getic.

Bibliografie: Abrudeanu, Ion Rusu, Aurul românesc. Istoria luindin vechime până azi,  Iași, Editura Vasiliana_’98, 2009.

 

ler-colinde-GaleriusCelebrul „Ler” din colinde e învăluit în mister, însă orice mister se poate dezlega.

Există legende în țara noastră, mai cu seamă în zona Olteniei, în care apare Ler Împărat. Acest Ler, după unii, e Împăratul Aurelian, nume care nu s-a șters atât de ușor din amintirea locuitorilor Daciei rămași în spațiile nord-dunărene după retragerea trupelor romane din Dacia Romană, în anul 271.

Alți istorici spun că numele de Ler îi era atribuit, de fapt, Împăratului Galerius, care a văzut lumina zilei mai întâi pe pământurile dacice, sub cerul dac, și a cărui mamă era din neamul strămoșilor noștri, și se numea Romula, tatăl său fiind trac. El este dovada faptului că oricine poate avea șansa să devină un nume. S-a născut undeva la țară, sub conducerea lui Aurelian și Probus. A urcat încet în scara ierarhiilor militare, fiind victorios în lupte. În anul 293, a fost desemnat drept Cezar de către Dioclețian. A divorțat de prima soție, căsătorindu-se cu Valeria, fiica împăratului roman Dioclețian.

După spusele scriitorului Lactantius, împăratul Galerius ( 250 –  311) și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, și a propus ca imperiul să se numească  Imperiul Dac, nu Imperiul Roman, ridicând toți senatorii romani împotriva lui. Imediat ce a avut funcția de împărat, el și-a arătat sentimentele nu tocmai plăcute pentru romani, tratându-i pe aceștia cu aceeași cruzime cu care cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași comportament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.

Bibliografie:

1. Andrieș, Mihai Gheorghe, Destinul comorilor celebre, București, editura Vestala și editura SAECULUM I.O., 2000.

2. Wikipedia

 

 

aur-tara-noastraLa fel ca și acum, și pe vremea strămoșilor noștri, dacii, aurul și argintul nostru a atras multe popoare lacome. Unul dintre aceste popoare, romanii, după cum știți, în anul 106, după un greu război, a și reușit să pună mâna pe o bună parte din el. Însă nu pe tot. Țara noastră mai are foarte mult aur și argint la care râvnesc mulți, și pe care vor să ni-l ia, de data asta fără război, dacă noi tot nu-l folosim, nu-l exploatăm și ne plângem de criză.

Când au cucerit cu greu Dacia, tezaurul Imperiului Roman era aproape sleit. Romanii erau la fundul sacului. S-a format o comisie de notabili pentru  stabilirea unor măsuri economice drastice. Însă după ce au luat aurul de pe teritoriul țării noastre, nu numai că romanii au fost scutiți de dări, ci a primit, fiecare familie de romani, 650 de dinari, pentru a se simți părtași la victorie, ceea ce era mai mult decât ar fi visat ei.

Ioannes Lydus, istoric din secolul VI, spune că romanii au luat din Dacia 5.000.000 livre de aur, o livră având 453 g, și de două ori atâta argint. Cu această bogăție imensă, romanii au construit apeducte, temple, forul lui Traian, statui din bronz poleit cu aur. Poate autorul a exagerat, deoarece mai târziu, autorul și renumitul istoric francez Jérôme Carcopino (1881 – 1970) spune că, de fapt a fost vorba de numai 165.000 kg de aur și 330.000 kg de argint, ceea ce, oricum, este enorm.

„Acestea din avuția dacilor învinși au fost făcute”, era inscripționat în piatră, pe multe din cele construite.

Trofeul lui Traian, Templul închinat lui lui Mars ultor, adică Marte răzbunătorul au fost construite tot atunci, la Dunărea de Jos.

În Roma, șaptesprezece săptămâni în șir au durat jocurile în arene, 10.000 de gladiatori înfruntându-se cu arma în mână.

Oare de ce nu ne putem folosi noi de bogăția lăsată pe pământul nostru de Dumnezeu? De ce minele stau închise, și aurul nu e exploatat? Așteptăm, din nou, să vină alții să o facă?

sursa foto

Bibliografie:Andrieș, Mihai Gheorghe, Destinul comorilor celebre, București, editura Vestala și editura SAECULUM I.O., 2000.

urmași ai dacilorGrecii îi numeau barbari pe toți cei care se aflau dincolo de civilizația lor. În istorie se spune că romanii au venit în Dacia și, după ce au cucerit-o cu greu, au civilizat-o. Așa să fie?

Roma, atunci când a cucerit Dacia, era în pragul falimentului. Iar aurul dacilor, de la Sarmizegetusa, Munții Apuseni, Roșia Montană etc. i-a ajutat pe romani să depășească momentul de criză, și să trăiască încă 100 de ani în belșug.

În Roma, la Colosseum, cel mai mare amfiteatru (un teatru de formă circulară lipsit de acoperiș) antic, romanii au sărbătorit victoria împotriva Daciei, timp de mai bine e o jumătate de an. I s-a dat mulțimii ce voia, „pâine și circ”. Sărbătoreau victoria prin masacre, iar cei care scoteau cadavrele afară, pentru a se putea începe o nouă luptă în arenă, împungeau corpurile cu o furcă, pentru a se asigura că sunt neînsuflețite. Iar pe cei care simulau moartea, îi omorau. Foarte puțini dintre romani se îngrozeau la vederea oamenilor care mureau în chinuri pentru a ferici publicul. Tacit, istoricul și omul politic roman, spunea că sângele gladiatorilor nu avea nici o valoare. Plinius, prieten cu Tacit și apropiat al împăratului Traian, spunea că vederea acelor masacre îi ajută pe spectatori să se obișnuiască cu disprețul stoic (stoicism –  curent filozofic conform căruia omul trebuie să se conducă după rațiune și să înfrunte cu fermitate și curaj toate vicisitudinile vieții) față de viață. Singurul care s-a îngrozit la vederea chinurilor din arenele romane a fost Seneca, sfetnicul împăratului Nero.

Roma, după ce-și umpluse visteriile cu aurul dacilor, nu mai avea alte preocupări, decât să bea, să mănânce și să se distreze la vederea sângelui. Tribunele Colosseumului erau pline, zilnic, iar romanii erau în culmea fericirii când animalele sălbatice erau puse să lupte între ele, până la moarte. Lei cu tigri, leoparzi cu lupi etc. Iar poeții, în tot acest timp, vorbeau despre măreția Romei. Aveau o plăcere deosebită pentru jocuri și teatru. Iar piesa una din piesele preferate de teatru, care s-a jucat 200 de ani, cu mare succes, a fost o dramă neagră în care un tâlhar murea, la final, în chinuri groaznice, crucificat. Ei bine, la fiecare spectacol, un condamnat la moarte juca „rolul” acestui tâlhar, fiind, realmente, crucificat.

În schimb, la daci nu exista sclavagismul. Existau trei clase sociale: nobilimea, preoțimea și oamenii de rând. Pământurile nu erau numai ale regelui sau ale nobililor, ci și ale oamenilor de rând. Exista, așadar, proprietatea privată.Ei se ocupau cu agricultura, metalurgia (exploatau aurul și argintul, știau să obțină bronzul, prelucrau fierul  și făceau arme, unelte și podoabe deosebite), olăritul (meșterii daci au folosit roata olarului începând cu secolul V î. Hr.), aveau armată care se instruia mereu.

Dacă veți merge la Muzeul Național de Istorie, secția tezaur, veți vedea podoabe din aur făurite de strămoșii noștri, în urmă cu șapte mii de ani. Ei aveau o credință monoteistă, credeau într-un singur zeu, Zalmoxis, cu mult înaintea apariției creștinismului, în timp ce alte neamuri aveau mulți zei la care se închinau și pentru care făceau sacrificii, chiar umane (inclusiv romanii).

Romanii au ocupat numai aproximativ un sfert din Dacia, exact de unde puteau extrage aur și minereuri. Au ocupat Banatul, o parte din Oltenia, Munţii Orăştiei şi Munţii Apuseni. Dacii liberi au rămas în Maramureş, Banatul de Severin, Bihor, Crasna, Zărand, Solnocul Interior și Țara Chioarului, în Tisa, Bucovina de Nord, Moldova până la Nistru -Bug şi Muntenia. Aceștia depindeau de Imperiul Roman, însă nu au avut contacte directe cu romanii stabiliți în Dacia cucerită, Dacia provincie Romană. Iar romanii au ocupat această parte din Dacia (un sfert) numai timp de 170 de ani, din anul 105,  până în anul 275, când trupele romane s-au retras, sub conducerea împăratului Aurelian. Oricum, numărul maxim de soldați romani care staționau în Dacia a fost de șapte legiuni, adică nu mai mulți de 7000.  Aurelian a retras atât armata, cât și administrația de pe teritoriul fostei Dacii.

Traian, al cărui nume vine de la toponimul „trahianus”, adică din Tracia, spune, atunci când merge să cucerească Dacia: „Mă întorc în țara străbunilor mei.” Și știm cu toții că dacii se trag din traci. Limba daco-geților era înrudită cu latina, iar Traian vorbea cu dacii fără a avea nevoie de vreun translator.

Se spune în istorie că limba latină a fost învățată de către daci (inclusiv cei liberi, care nu aveau contact direct cu Dacia, provincie romană), în 170 de ani. Romanii au cucerit și ocupat și alte țări ale lumii, timp de mult mai mulți ani. Au fost ocupați de romani pentru 200,  400 sau chiar 800 de ani, popoare precum galii, grecii, francii, ibericii, egiptenii și alții, dar nici unul dintre aceste state nu și-au pierdut identitatea, cum se spune despre daci, că și-au abandonat limba și tradițiile. Am fost sub ocupația Imperiului Otoman, austro-ungarii au ocupat, de asemenea teritoriul țării noastre timp de secole, dar românii nu vorbesc nici turca, nici maghiara, nici germana, și nici nu și-au uitat limba. Se poate, oare ca în 170 de ani, nu numai acel sfert din Dacia, ocupat de romani, ci și peste două milioane de daci, să fi învățat latina de la 7000 de romani, sau ei o cunoșteau deja, înainte de venirea romană, limba dacă fiind o limbă puternic înrudită cu latina?

Bibliografie:

1. Paler, Octavian, Calomnii mitologice, București: Adevărul Holding, 2010.

2. Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, editura Dacica, 2009.

3. Nicolae Minulescu, Dacia – țara zeilor, editura Zamolxis, Cluj Napoca, 2009.

4. https://www.youtube.com/watch?v=duj_84hnc58

koson monedaBogăția în aur a Daciei a fost celebră în antichitate. Ioannes Lydus (istoric din secolul al IV – lea) – dupa Criton – afirma că Traian ar fi dus din Dacia, ca pradă de război, 1. 650. 000 kg de aur. Probabil cifra este exagerată, însă chiar reducând această valoare de zece ori, volumul de aur rămâne impresionant. Se spune că, cu ajutorul aurului din Dacia, romanii ar fi trăit 100 de ani.

Kosonii sunt monede de aur care au fost utilizate numai pe teritoriul Daciei. Nu s-au mai descoperit astfel de monede niciunde, în afară de teritoriul țării noastre. Greutatea unei monede este de 8, 40 g, în medie. Monedele nu se băteau la rece, cum făceau grecii sau alte popoare, ci la cald, precum romanii. Iată una dintre dovezile care neagă teoriile și vocile care spun că dacii au fost niște primitivi, și că numai după venirea romanilor au cunoscut civilizația.

Aversul kosonilor reprezintă un vultur care stă pe un sceptru, și ține într-o gheară o cunună de lauri. Vulturul mai apare și pe denarul roman de argint. Pe revers apare o altă imagine, trei bărbați, mergând în partea dreaptă, cei din margine purtând niște mănunchiuri pe umeri. Dedesubt apare legenda în limba greacă: KOΣΩN.

Monedele, spun specialiștii că au fost bătute în Dacia, chiar de regele dac Cotiso, al cărui nume a apărut pe monede. Suetonius  a fost unul dintre cei mai importanți istorici romani. Acesta vorbea despre regele get Coson, nu despre Cotiso.

Astfel de monede au fost găsite, începând cu secolul al XV – lea, la  Grădiştea Muncelului, Sarmizegetusa, Guşteriţa – Haţeg, Orăştie, Vîrtoape, toate acestea în judeţul Hunedoara, Axente Sever şi Nochrich în judeţul Sibiu, Craiova, Brezoi pe Valea Oltului, Cozma în judeţul Mureş, Timişoara şi Vizejdia în judeţul Timiş, precum şi la Vîrşeţ în Banatul sîrbesc.

În timpul Imperiului Roman, din cauza faptului că vechile mine erau aproape epuizate, goana după aur a provocat multe războaie. Printre ele se numără şi cel cu strămoşii noştri, dacii. Aurul şi bogăţiile Daciei au fost principalele motive pentru care romanii doreau să cucerească Dacia.

În acele vremuri, aurul era singurul etalon de valoare, întrecând cu mult valoarea argintului sau a cuprului.

Se spune că Decebal a ascuns tezaurul dacilor după ce a abătut cursul râului Sargeţia, din apropierea capitalei Sarmizegetusa. Acolo a săpat o groapă, cu ajutorul unor prizonieri, şi  ascuns o comoară imensă din aur şi argint, cântărind, după unii istorici, aproximativ 150.000 kg. Cursul râul a fost apoi stabilit cum fusese înainte, după ce groapa a fost acoperită cu pietre şi pământ. Prizonierii au fost ucişi, dar, cum se întâmplă de obicei în istorie, există un trădător. Istoricul Dio Cassius spune că trădătorul se numea Bicilis şi era un nobil din anturajul lui Decebal. Când Bicilis a fost luat prizonier de către romani, i-a dus pe aceştia la locul unde se afla comoara. Se presupune că râul despre care era vorba este actualul râu Strei, al cărui nume a fost schimbat între timp.

Economia Imperiului Roman a fost restabilită, trăind bine o bună bucată de vreme, din aurul Daciei.

Se presupune că ceea ce au găsit atunci romanii a fost doar o parte din aurul agonisit de daci, şi că mai sunt zeci de comori ascunse în râuri sau în preajma Munţilor Orăştiei sau a Sarmizegetusei. Dovadă sunt brăţările dacice, descoperite nu demult la Sarmisegetusa Regia.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Se spune despre noi, daco – romanii, că suntem „coloana vertebrală a istoriei lumii contemporane”. Aurul este cel care, de multe ori a scris istoria.

Pe pământul Daciei, care a fost unul dintre cele mai bogate în aur, au fost descoperite bijuterii din acest metal nobil, datând chiar din mileniul IV și V î. Hr. Inele,  brăţări, broşe, catarame, sau pandantive erau confecţionate cu măiestrie de către meşteşugarii pricepuţi care trăiau pe teritoriul ţării noastre în urmă cu mii de ani.

Credinţa monoteistă, într-un singur zeu, Zalmoxis, este cea mai apropiată de credinţa din zilele noastre. Numele de Zalmoxis, se presupune că ar veni de la „za”, cu pluralul „zale”, adică verigă, forma cel mai des întâlnită la bijuteriile descoperite pe acest teritoriu. Aşadar, cercul, ca şi spirala, simboluri ale infinitului, erau utilizate cel mai des în confecţionarea bijuteriilor.

Atelierele meşteşugarilor daci erau utilate cu mici ciocănaşe, nicovale, dălţi şi pile.

Orfevrăria – arta, meşteşugul confecţionării obiectelor fine, lucrate în aur şi argint, era practicată la noi încă din eneolitic (epoca de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, caracterizată prin întrebuinţarea uneltelor de aramă curată).

Eneoliticul este delimitat cronologic între anii 5.300/4.800 şi 3.500/3.050 î.Hr. în spaţiul carpato-dunărean-pontic. Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur care datează din mileniul V, î. Hr. Se remarcă între aceste piese pandantivul în formă antropomorfă (antropomorf – obiect de artă sau reprezentare decorativă cu formă de ființă omenească), descoperit în judeţul Neamţ, la Traian şi piesa în formă de coarne de la Gumelniţa, judeţul Călăraşi. Gândiţi-vă că aceste obiecte şi multe altele pe care le puteţi admira la Muzeul Naţional de Istorie, în Bucureşti, au fost lucrate cu măiestrie de meşteşugari pricepuţi, stămoşi de-ai noştri, în urmă cu mai bine de 7000 de ani, atunci când la alte civilizaţii abia începea metalurgia aramei, cu forme simple de turnare.

În urmă cu 2300 de ani, Alexandru Macedon, în marşul său legendar, a pus stăpânire pe bogăţiile regilor persani, în aur şi argint. Cam din acea perioadă, aurul a devenit întruchiparea valorii lucrurilor.

Istoricul Herodot a scris despre lupta din anul 514 î. Hr., dintre Darius, regele perşilor şi agatirşii, în apropierea râului Maris (Mureşul de azi). După spusele istoricului, agatirşii, un trib din neamul tracilor, aveau multe podoabe din aur.

O altă atestare cu privire la aur aparţine geografului grec Strabon, care povestea despre argonauţii care căutau „lâna de aur” în Colchida, din cuprinsul actualei Georgia, pe râul Rioni. Astăzi, mlăştinoasa vale a acestui râu nu mai conţine aur.

La începutul erei noastre, Pliniu cel Bătrân, un mare învăţat şi înţelept roman, a descris proprietăţile fizice ale aurului şi a indicat o metodă de aurire a cuprului. O sută de ani mai târziu, împăratul roman, Traian, războindu-se cu Decebal, a cucerit şi a supus Dacia. În timpul celor 160 de ani de ocupaţie romană, extracţia aurului s-a extins şi s-a dezvoltat în Transilvania. Dovadă sunt uneltele şi urmele vechilor lucrări din acele vremuri, găsite în Munţii Apuseni şi mai ales în Roşia Montană, unde munţii sunt găuriţi în toate părţile, formând un adevărat labirint.  În tot acest timp, aşadar, romanii au trăit şi s-au dezvoltat cu aurul de pe teritoriul ţării noastre. Însă romanii aveau mijloace de extracţie reduse, iar dintr-un zăcământ extrăgeau doar porţiunile bogate. Astfel, în Munţii Apuseni, lucrările de abataj (operatie de excavație, cu unelte manuale, cu mașini, cu explozivi sau prin dizolvare cu apă, în vederea extragerii minereurilor sau a săpării unei lucrări miniere) au fost foarte neregulate.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate