Cupru | BSG

poleire cu aurTehnica „poleirii de foc”, cum mai este denumită,  este un procedeu complex şi minuţios, fiind cunoscută încă din Roma Antică. O cunoşteau şi artiştii Bizanţului,  pătrunzând, mai apoi,  şi în Rusia.

Secretul poleirii cu aur, cu ajutorul focului cuprinde următoarele etape: pe suprafaţa unor lamele de cupru roşu încălzite, se aplică un strat de lac special. Lamelele, pregatite astfel, se înnegresc la flacără, pentru a căpăta o suprafaţă netedă, de un negru intens. Apoi, cu un instrument ascuţit, se schiţează pe ele un model care se răzuieşte, îndepărtând lacul de cupru. Drept rezultat, se obţin contururi sau suprafeţe strălucitoare în întregul lor. Aurulş se dizolvă în mercur şi  se pune într-un săculet din piele de antilopă şi se freacă cu el lamelele încalzite puternic. Mercurul se evaporă , iar aurul, în acele locuri iîn care lacul a fost îndepărtat, aderă straâns la cupru, formându-se desenul de aur dorit,  pe fondul de lac negru.

Această tehnică de mare complexitate, dar şi durabilă, le permite artiştilor să creeze compoziţii, modificând cu uşurinţă raportul dintre linii, forme si suprafaţa fondului.

Nina Budanova, Aurul Lumii,  editura Arc, Chişinău, 2005.

Metalul, putem spune că este o parte din viaţa noastră cotidiană. Ne folosim de metale o mare parte din timpul unei zile: când folosim robinetul, când mâncăm (tacâmurile sunt făcute din metal), când mergem cu maşina, autobusul sau bicicleta; purtăm bijuterii din metal, dormim pe saltele care conţin arcuri metalice şi multe altele.

Astăzi, lumea nu ar putea fi imaginată fără materiale metalice. Dacă se va ajunge să se exploreze alte lumi, acest lucru va putea fi realizabil tot cu ajutorul rachetelor şi navelor în construcţia cărora metalul joacă un rol esenţial.

Omenirea foloseşte din ce în ce mai mult metal. Dacă stăm să ne gândim, nu cu mult timp în urmă, producţia şi consumul de metal erau foarte mici. În mai puţin de două sute de ani, industria metalurgică s-a dezvoltat enorm şi rapid.

Originea obţinerii şi folosirii metalelor este atribuită, după unele date Egiptului, iar după altele, Chinei. Chinezii foloseau, în vremuri foarte îndepărtate cuprul, fierul, plumbul şi unele aliaje, în special bronzul. Zincul este cunoscut sub numele de metal chinezesc (sin – chinez). În Mesopotamia se cunoaşte extragerea fierului, a cuprului, a argintului şi a plumbului cu 3000 de ani î.e.n.

Pe teritoriul ţării noastre, prin descoperirile făcute în Dobrogea, Muntenia, Moldova şi Transilvania, este atestată prelucrarea aurului, a cuprului, argintului şi fierului încă din secolele XIII –  IX  î.e.n.

Oricum, metalele sunt acum indispensabile omului. Am putea face un exerciţiu de imaginaţie şi să ne gândim cum ar putea fi viaţa noastră fără metale. Pe mine mă duce cu gândul la „sapă de lemn sau de cauciuc”. :)

Bibliografie: Ionescu, Sorin; Drimer, Dolphi, Aventura metalelor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986

aurDin minereuri, aurul se extrage prin amalgamarea nisipurilor sau rocilor măcinate.  Din noroiul de minereu, particulele metalice sunt extrase cu ajutorul mercurului, obţinându-se aur brut.

O altă metodă este cianurarea, prin care minereul se dizolvă în soluții de cianuri alcaline, din care aurul se precipită (a precipita, cu sensul de a provoca, cu ajutorul unei reacții chimice, depunerea unei substanțe dizolvate într-un lichid), apoi cu agenți de precipitare.

Aurul aluvionar se obține printr-o spălare specială a nisipului.

Asociat cu argintul, aurul are o culoare portocalie și devine roșcat când aliajul conține cupru.

Singura substanță chimică ce posedă însușirea de a ataca aurul este amestecul de acid azotic cu acid clorhidric.

Încă de acum 5000 de ani, oamenii, cunoscând calitatea aurului de a nu se altera, l-au tezaurizat neîncetat.

Aliat cu tantalul, aurul este folosit în dentistică. Aliat cu platina și cu argintul, el se utilizează la fabricarea contactelor electrice pentru utilaje telefonice.

Pentru bijuterii, aurul se aliază cu argintul și cuprul, zincul sau nichelul, care-l fac mai tare.

Arama este denumirea populară a cuprului. Este un metal de culoare roșiatică, extrem de maleabil, de ductil și foarte bun conductor electric.

Omul a început să folosească metalele native în aşa-numita epocă a metalelor, în mileniul IV, î. e.n. Aproape în acelaşi timp, în diferite locuri din Asia, nord – estul Africii şi Europa, omul începe să cunoască şi să folosească aurul, cuprul, argintul şi cositorul. Primele obiecte au fost prelucrate de om din cupru nativ.

Numele de „cyprium” a fost dat de romani cuprului, el derivând de la numele insulei Cipru, deoarece în timpul romanilor, zăcămintele de aramă din Cipru erau renumite pentru puritate minereului şi a metalului obţinut din el.

Istoria spune că omenirea a trecut întâi prin „epoca de aramă” şi apoi prin „epoca de bronz”. Şi pe teritoriul ţării noastre, metalurgia cuprului şi a bronzului era cunoscută, fapt dovedit de numeroase obiecte găsite de arheologi. Zăcământul de la Baia de Aramă este menţionat în date sigure ca fiind exploatat din timpul domnitorului Mircea cel Bătrân (1386 – 1418).

Dar de la ce vine proverbul românesc „A-şi da arama pe faţă”?

Cum vă spuneam şi în alte articole, primele monede erau făcute din aur şi argint. Falsificatorii de monede le faceau din aramă şi le acopereau numai cu un strat foarte subţire de metal preţios. După un timp de folosire, când se rodea suprafaţa de aur sau argint, apărea de dedesubt arama monedelor false.

Prin analogie, acestă locuţiune se aplică persoanelor care, la fel ca monedele contrafăcute de pe vremuri, işi arată deodata pe faţă năravurile şi caracterul care până atunci stăteau ascunse sub un zâmbet prefăcut sau sub vorbe dulci. Cunoaşteţi astfel de persoane?

Se spune că, la fel ca alchimiștii, care tot încercau să fabrice aur în laborator, tot aurul a fost cel care l-a călăuzit pe Cristofor Columb în călătoriile sale. Astfel, în cea de-a treia călătorie a sa, acesta debarcă pe pământul american, la gurile fluviului Orinoc, acolo unde, după vreo 40 de ani, în anul 1538, se naște legenda lui „El Dorado”.

Cel care a născocit această poveste este locotenentul Orellana. Acesta spunea că a descoperit, dincolo de gurile fluviului Orinoc, un adevărat imperiu, numit Marele Moxo, imperiu întemeiat de Gasear, fiul lui Antabalippa, ultimul rege din Peru. Acest locotenent povestea despre capitala acestui imperiu, Manoa, că ar fi fost plină de palate învelite în aur. Mai spunea despre rege că zilnic își acoperea tot corpul cu praf de aur, iar seara îl îndepărta, spălându-se într-un lac.

În urma povestirii locotenentului Orellana, o mulțime de oameni au plecat în expediții, visând la acel aur, însă neavând nici o indicație precisă.

Cartea „El Dorado” a fost scrisă de Walter Raleigh, un aventurier englez care, ca mulți alții, a plecat în căutarea faimosului oraș de aur. Despre Raleigh se spune că „prețuia aurul mai mult decât conștiința lui”. El pleacă din Anglia cu cinci corăbii și caută aur la gurile fluviului Orinoc, dar ce găsește el va fi doar cupru, și ăla în cantitate mică.  Întors acasă, el publică întâi cartea „Descoperirea bogatului și întinsului imperiu al Guyanei și al marelui oraș de aur Manoa”, după care e închis, fiind acuzat de complot împotriva regelui. Aici, în închisoare scrie cartea „El Dorado”, care îl încântă pe rege. Regele îl eliberează și îl trimite în altă expediție, cu o caravană de 12 vase și 3000 de marinari, pentru a cuceri „El Dorado”.

Acesta a jefuit tot ce i-a ieşit în cale, a debarcat la vărsarea fluviului Orinoc, apoi a urcat pe fluviul Amazon dar tot nu a găsit oraşul de aur. Pe rând, era părăsit de marinari, care nu mai voiau să atace, plecându-i apoi, una câte una, şi corăbiile.

Constrâns de echipaj să se întoarcă în Anglia, acesta a fost în cele din urmă condamnat la moarte şi decapitat în anul 1618.

S-a ajuns la concluzia că „El Dorado” nu există, însă şi acum unii mai cred şi mai caută „ţara aurului”.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate