Cum Recunosti | BSG

imperial-topazAtunci când dorim să cumpărăm o bijuterie care are una sau mai multe pietre preţioase sau semipreţioase, e bine să şi ştim ce cumpărăm.

Topazul este una dintre cele mai frumoase şi mai apreciate pietre, aflându-se, pe scara durităţii (denumită şi “scara lui Mohs”) pe poziţia 8 – o poziţie înaltă. Este o gemă transparentă şi, de obicei, conţine incluziuni care pot fi cu două faze în formă de lacrimă (conţin o bulă de gaz şi lichid) sau cu trei faze (formate din gaze, lichid şi cristale mici la un loc).

Culorile topazului sunt deschise şi sunt date de impurităţi / agenţi coloranţi pe care le conţine. Cele mai des întâlnite culori sunt galben, maro – galben, maro – portocaliu, roz – maroniu, roşu deschis până la mediu, albastru şi incolor. Datorită faptului că topazul nu are o culoare foarte vie, la şlefuire se folosesc tăieturi în trepte sau în foarfece, pentru a evidenţia strălucirea puternică a pietrei.

Pentru a obţine culorile roz, albastru – deschis sau galben – maroniu, care sunt mai dorite pe piaţă, de multe ori, topazul este tratat termic. Topazul tratat termic (la 450 ° C) nu mai este la fel de scump ca şi cel natural. Se poate vedea dacă e natural sau nu după faptul că cel tratat tremic nu mai are incluziuni, iar culorile sunt mai intense, mai puternice. Topazul mai poate fi tratat prin iradiere, şi devine bleu (acesta e, adesea, confundat cu acvamarinul), albastru – gri închis sau albastru elveţian vibrant. Topazul tratat prin difuziune capătă culoarea verde-închis sau verde – albastru. În tratamentul prin difuziune, topazul se încălzeşte mai mult timp, în contact cu un agent chimic. În urma tratamentului, culoarea se modifică doar la suprafaţă, iar centrul îşi păstrează culoarea naturală.

Preţul topazelor roz şi imperiale (imperial e şi cel din imagine) sunt mai mari, iar topazul galben, maro-portocaliu, albastru şi incolor este mai ieftin, mai avantajos  şi mai accesibil.

Topazul e confundat adesea cu citrinul (cuarţ galben) şi cu cuarţul fumuriu. Topazul de culoarea vinului licoros şi cel imperial ar putea fi confundate cu zirconul, pentru că ambele pietre au o strălucire deosebită. Un mod de a verifica dacă piatra e autentică e să încercăm să o zgâriem cu un obiect ascuţit sau cu o altă piatră. Dacă e topaz, care are o duritate mare, nu se va zgâria.

Bibliografie:

Crowe, Judith, Ghidul pietrelor preţioase : cum să evaluăm şi să utilizăm pietrele preţioase, de la tăietură şi culoare, la formă şi montură, Bucureşti, editura Enciclopedia RAO, 2007.

Atunci când achiziţionăm o bijuterie care are pietre preţioase, mai ales dacă e vorba de diamant sau briliante, este bine să fim siguri că pietrele sunt autentice, nu false. Bineînţeles că expertiza unui bijutier este cea mai indicată, dar, în lipsa acestuia, mai putem verifica dacă piatra nu e falsă, prin câteva procedee care ne sunt mai la îndemână.

În mod normal, putem fi induşi în eroare cu uşurinţă atunci când cumpărăm un diamant sau briliant. Acesta poate fi înlocuit doar de zircon natural sau de safir alb. Mai sunt, de asemenea, strasuri din sticlă sau cristal pur, făcute, pentru prima dată, de chimistul J. Strauser. Dar acestea din urmă se folosesc, de obicei, pentru efecte scenice.

Cu o lupă, piatra trebuie examinată sub focarul ei. În ea trebuie să se zărească uneori urme de cărbune negru la grupa carbonului, cuprinzând culori precum: galben, albastru, verzui, verde brun, albastru pătat, dar şi alb şi negru.

După cum ştiţi, diamantul are cea mai mare duritate dintre toate pietrele preţioase. Duritatea lui este 10. Aşadar, pentru a recunoaşte un diamant, trebuie să zgâriem piatra cu un obiect ascuţit şi tăios. Dacă rămâne urmă, cu siguranţă nu este diamant sau briliant.

Briliantul, despre care mai puteţi citi şi aici, este diamantul care este tăiat într-un fel aparte. Dacă piatra chiar e briliant, se poate verifica tot cu o lupă. Briliantul nu poate fi şlefuit simetric întotdeauna, pentru a nu i se diminua diametrul, iar baza, sau spatele, va fi, de obicei,mult mai puţin şlefuit.

O altă probă ar fi introducerea briliantului în apă rece. Dacă e briliant veritabil, acesta îşi păstrează conturul. Dacă nu, imitaţia îşi va pierde conturul, şi refracţia nu va mai fi aceeaşi.

Un alt procedeu de verificare ar fi să încercaţi să tăiaţi cu diamantul o bucată mică de sticlă. Numai diamantul o poate tăia, celelalte pot, cel mult, să zgârie sticla.

Pe piarta perfect curăţată, lăsăm să cadă o picătură mică de apă.  Dacă este briliant, picătura rămâne perfect rotundă. Dacă nu, picătura se lăţeşte pe loc.

Aburul curat ne va ajuta, de asemenea, să deosebim un diamant de o imitaţie. După ce e apropiată de abur, piatra îşi revine imediat dacă e briliant. Dacă nu, va rămâne aburită mai mult timp.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate