Comoara | BSG

tronul_păunuluiMogulul este o persoană care făcea parte din dinastia mongolă care a cucerit India. Mogulii erau renumiți pentru bogățiile lor uriașe .

Tronul Păunului este poate comoara cea mai faimoasă aOrientului care simbolizează cel mai bine avuțiile mogulilor. Acest tron valoros a asistat atât la ridicarea, cât și la decăderea ambelor imperii.

Uimitorul tron a fost făcut în secolul al XVI – lea, la comanda primului împărat și întemeietorul Imperiului Mogul, pe nume Babur, urmașul lui Tamerlan.

Abia în anul 1635, strănepotul lui Babur, Shan Jahan, al patrulea împărat mogul, s-a așezat pe acest tron. Shan Jahan este cel mai cunoscut mogul în Occident, în primul rând datorită construirii mausoleului Taj Mahal, din marmură albă, strălucitoare, pentru soția sa, Mumtaz Mahal. Taj Mahal este un monument în orașul Agra, India.

Confecționat din lemn acoperit cu plăcuțe de aur și argint, tronul era încrustat cu o cantitate enormă de pietre prețioase (aproximativ 26.733 de pietre).

Un renumit istoric al Indiei, Jadunath Sakar, afirmă că tronul era lung de 3, 25 yarzi (2,97 m), lat de 2,5 yarzi (2,28 m) și înalt de 5 yarzi (4,75 m).

Picioarele și barele sunt acoperite cu plăci de aur și încrustate cu multe diamante, smaralde, safire, perle și rubine. La mijlocul fiecărei bare era încrustat un rubin roșu-deschis, înconjurat de smaralde în formă de cruce. Partea inferioară a baldachinului e acoperită cu diamante și perle, cu ciucuri de perle de jur-împrejur.

Denumirea tronului vine de la păunul cu coada desfăcută, bătută cu safire albastre și alte pietre prețioase colorate, care se află deasupra baldachinului. Trupul păunului este din aur, încrustat cu nestemate, având un rubin mare pe piept. De rubin atârnă o perlă în formă de pară, de 50 de carate. De ambele părți ale păunului sunt două buchete de flori de aur bătute cu pietre prețioase.

Cele 12 coloane care sprijină baldachinul sunt înconjurate de șiruri de perle rotunde, cu reflexe, fiecare cântărind între 6 și 10 carate.

Pe partea laterală a tronului, aflată în fața curții palatului se află un diamant de 80 – 90 de carate, înconjurat de rubine și smaralde, iar când împăratul stătea pe tron, avea mereu bijuteria în față.

Tronul este inestimabil. Unii călători însă și-au dat cu părerea, estimându-i valoarea la 4.500.000 lire sterline.

Pietrele cu care a fost ornat au fost adunate de dinastia mogulilor de-a lungul a sute de ani.

Acum, tronul se află în Muzeul Trezoreriei din Teheran, Iran.

Bibliografie: Leo P. Kendall, Diamante faimoase și fatale, București, Editura Misterele Universului, 2003.

sareaSarea a fost și este o adevărată binecuvântare pentru om. Cu ajutorul sării, strămoșii noștri au putut să conserve mâncarea pentru a avea hrană în timpul iernii. De-a lungul istoriei s-au dus multe războaie pentru cucerirea unor teritorii bogate în sare.

În România, sarea este prezentă pretutindeni. Străbătând țara noastră de la Dunăre și până sub poalele Carpaților, e greu să nu dai de o localitate, munte, lac sau izvor care să nu amintească, prin numele său (Sărata, Sărățel, Ocna – Sibiului, Slatina, Ocna Șugătag etc.), de alimentul prezent pe orice masă – sarea.

Pe teritoriul țării noastre, sarea, o bogăție neprețuită, a început să fie exploatată în vechea Dacie, cu mult înainte de cucerirea romană. Aici, sciții făceau comerț cu sare și cu pește sărat, comerț care mai târziu a fost preluat de greci. Tracii transportau sarea de aici în Peninsula Balcanică.

Sarea a fost un factor economic foarte important în viața poporului nostru. Ea este amintită printre obligațiile pe care le aveam în cadrul tributului plătit imperiului otoman, dar și în tratate și schimburi comerciale. Sarea era foarte prețuită, cum era și aurul. Există multe scrieri care atestă acest fapt. Istoricul F.I.Sulzer , în secolul XVIII, vorbește despre salinele din Muntenia, despre „Râmnic, numit sărat”, Slănic, salina Ocna – Mare, Teleagasau salina părăsită de la Băicoi, spunând că „Muntenia încă nu trage nici un folos din toate aceste izvoare și munți de sare.”

„Drumurile sării”; astfel erau denumite traseele pe care se transporta sarea țării peste hotare. Însă populația, oamenii săraci trebuiau să-și procure puțina sare care le trebuia năvălind asupra ocnelor domnești, cu furci și topoare, deoarece drumurile sării nu mergeau spre bordeiele lor sărăcăcioase, și nici veniturile din comerțul cu sare nu mergea către populație, ci în buzunarele domnitorilor și ale comercianților.

Țara noastră este pardosită cu sare. Carpații formează, practic, un brâu de sare. În Transilvania, zăcămintele de sare, cunoscute și exploatate încă de pe vremea romanilor, marchează  o linie dreaptă la nord și la sud – Ocna Șugătag – Ocna- Dej, salinele de la Turda, Ocna-Mureș și Ocna-Sibiului, pentru ca în partea estică șă apară salinele de la Praid și Sovata.

Trecând munții, în zona subcarpatică avem salinele: Ocnele Mari, Slănic-Prahova, Târgu Ocna, și Cacica, unde se află un masiv de sare.

În alte țări, minerii lucrau din greu să sape un puț de sare. În Germania, au săpat la 225 m adâncime ca să dea de puțină sare. Însă au fost dezamăgiți, deoarece nu putea fi folosită în alimentație. Era doar un „noroi sărat”, folosit, mai apoi pe post de îngrășăminte minerale în agricultuă, sub denumirea de „îngrășăminte cu potasiu”.

Țara noastră are nenumărate și neprețuite bogății, de care trebuie să fim conștienți și să le valorificăm.

Bibliografie: Ana Pîrșcoveanu – Apostolide, Sarea, noua strălucire a unei bogății străvechi, București, editura Științifică, 1963.

comoara in apaCare dintre noi nu a visat în copilărie să găsească o comoară sau o corabie de pirați scufundată, plină de aur!? Într-adevăr, în adâncul mării sunt tăinuite comori colosale. Numai că puțini au avut norocul să le găsească.

Se găsesc, totuși, amatori care, acționând literalmente „la limita legii”, scot comori de pe fundul mării. Americanul Melvin Fisher și-a pierdut nora și fiul în căutarea galionului spaniol „Nuestra Senora de Atocha”, vas scufundat lângă țărmurile Floridei în 1622. În 1985 însă, norocul i-a surâs lui Fisher: el a găsit 90 kg de aur în lingouri, discuri și bucăți, 18 metri de lanțuri de aur, 67 monede de aur și multe alte obiecte prețioase.

Un alt exemplu este celebrul Titanic, care, scufundându-se, a luat cu el comori colosale, iar până acum, doar o mică parte au fost recuperate.

Căpitanul american Herbert Humpreys spunea căoperațiunea de căutare a comorilor scufundate este îndelungată, monotonă, scumpă și periculoasă. Totuși, aceasta este și una din cele mai uimitoare aventuri care îi sunt până acum accesibile omului. Sa te scufunzi și să găsești o armă, o monedă, o podoabă sau un obiect care a aparținut unei persoane ce a murit de multi ani, iată ceva care nu e la îndemâna tuturor. Eu mi-am văzut visul cu ochii”.

Humpreys a ridicat 15 lingouri de aur a câte o jumătate de kg, 10 bucăți de aur nativ și podoabe splendide de pe epava galionului „Nuestra Senora de las Maravillas”, scufundat în 1656, comandat de Mathias de Oriliano. Era vasul pavilion al flotei spaniole, care se îndrepta din Columbia spre patrie.

Velierul transporta o statuie a Madonei, turnată din 17 kg aur, și numeroase comori. Pe drum, flota a fost atacată de corsarii englezi și a fost avariată. Deși spărturile au fost reparate, în apropierea insulelor Bahamas, galionul, care își pierduse capacitatea de manevră, s-a ciocnit cu un alt galion, și s-a scufundat. Încercând sa recupereze bogățiile, spaniolii au trimis la locul naufragiului câteva expediții care au avut succes, dar o mare parte a încărcăturii a rămas pe fundul mării pentru încă trei secole.Spaniolii nu au fost în stare să aprecieze frumusețea și originalitatea artei indiene, transformând mii de obiecte în lingouri de aur, care au fost încărcate pe galioane pentru a fi trimise în Europa… sau pe fundul oceanului.

Pe recifele care înconjoară insula cubaneza Juventud (ea este și Pinos, și legendara insulă a comorilor), o alta expediție americană a descoperit carcasa unei corăbii de pirați, iar alături, o mulțime de monede și podoabe de argint. Barry Cliford a descoperit în Atlanticul de Nord rămășițele celebrei „Whydah”. La începutul secolului al XVIII – lea, sub comanda lui Samuel Bellamy, poreclit Sam cel Negreu, corabia băga groaza în „pașnicii” comercianți spanioli. Ce-i drept, pe fundul mării s-au găsit puține monede de aur și podoabe. Însă armele și obiectele de întrebuințare curentă erau atât de multe, încât întreprinzătorul american a hotărât să deschidă un muzeu al modului de viata pirateresc.

Totuși până acum 2 milioane de ducați (7 tone de aur), zac lângă Insulele Azore, împreună cu vasul portughez „Chagas”, scufundat în 1594, de corsarii englezi. Se consideră că din anul 1500, aproape a opta parte a întregii rezerve de aur a omenirii a ajuns pe fundul mării. Continuaăsa își aștepte ceasul, comorile piraților celebri de pe Insulele Juventud, Cocos, Zanzibar, Mauritius, Saipan, și multe altele, căci pâna acum nici una nu a fost descoperită.

Comorile sunt acolo, va așteaptă. Cine se încumetă? :)

Bibliografie: Aurul lumii, Frumuseți și celebrități,  Editura Arc, Chișinău, 2005, autor fragment: Galina Lemigova (traducere din rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov).

 

comoara troiaAcolo unde istoricii nu au mai putut găsi conexiuni între faptele care s-au petrecut în trecut, au fost ajutaţi de legende. Şi, în majoritatea legendelor, aurul, care nu este niciodată alterat de timp, este un element – cheie, şi, de multe ori a fost o dovadă că legendele conţin şi un sâmbure de adevăr.

Astfel s-a întâmplat şi când a fost descoperit situl oraşului legendar, Troia.

Iliada, renumita epopee scrisă de Homer, a fascinat şi încă fascinează pe mulţi. Homer a scris-o după ce a cules cântece din popor, legende ale Greciei antice şi multe motive din mituri vechi. Aici, Homer descrie războiul troian, care a fost un conflict militar din între ahei (greci) și orașul Troia din Asia Minor (Turcia de astăzi). Conform mitologiei grecești, acest război a izbucnit după ce Paris, prințul Troiei a răpit-o pe Elena, soția lui Menelaus, regele Spartei.

 Impresionat de eroii din Iliada, un copil din Germania, Heinrich Schilemann, care citise la şcoală poemele lui Homer, nu putea să creadă că toate astea sunt doar legende şi „poveşti” şi că oraşul Troia a dispărut fără să lase vreo urmă. Astfel, şi-a propus ca, atunci când va fi mare, să meargă în căutarea Troiei şi a tezaurului regelui Priam. Troia era renumită pentru bogățiile sale, obținute de pe urma comerțului maritim cu occidentul și orientul, pentru hainele luxoase, aur, pietre preţioase și zidurile defensive masive.

Acel copil devine arheolog şi, după ce învaţă limba greacă, porneşte, împreună cu soţia sa, în căutarea comorilor legendare. El merge în Grecia, face investigaţii, şi apoi merge în Anatolia unde pe colina Hissarlik, descoperă tezaurul Troiei, comoara lui Priam, un depozit din obiecte de aur și alte metale și pietre prețioase.

Astfel, legenda a fost firul de legătură care a dus la aflarea adevărului istoric, iar comorile inalterabile din aur sunt dovezile existenţei unei lumi demult apuse. În această comoară se găsesc obiecte şi bijuterii din aur filigranat, de o frumuseţe deosebită: cercei, coliere, broşe,  inele şi multe alte obiecte care vorbesc despre oamenii acelor timpuri.

În imaginea de mai sus este soţia arheologului german Heinrich Schilemann, purtând o parte din bijuteriile descoperite în comoară.

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

Cum spuneam în articolul trecut, sumerienii erau mari meşteşugari în arta confecţionării bijuteriilor din aur şi argint. Dovada acestui fapt este o comoară descoperită în oraşul Ur, care constă în colecţia de bijuterii a reginei Shubad, sau Puabi de Ur, care a trăit  în secolul XXIV î.Hr..

Minuţiozitatea şi măiestria bijuteriilor de atunci se observă aici, comoara  fiind compusă dintr-un colier de perle de aur şi mici cilindrii din pietre scumpe, semipretioase, roşii şi albastre, o diademă şi banderole pentru împodobirea părului, ace de păr, cercei de aur în formă de semilună, cu diametrul de 7 cm, scoici aurite,  pudriere din aur, nasturi, cocarde spirale (insigna sau panglica purtată la pălărie sau la piept), pandantive în forma de animale (leu si taur) şi brăţări. De o frumuseţe deosebită sunt acele de păr lungi, care ies din diademă, avand la capat flori mari de aur, cu pistilul din lazulit albastru.

Observaţi complexitatea acestor bijuterii, ştiind că cel mai simplu colier este alcătuiă din cilindrii mici de cornalină, lazulit şi aur, fiind format din 365 de piese. O parte din aceste bijuterii, găsite în cimitirul regal din Ur, se afllă la Muzeul Universitatii din Philadelphia, copiile acestora aflandu-se la British Museum si la Muzeul Irakian.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Bucureşti, Editura Ceres, 1993.

O veche legendă spunea că la Béziers, o doamnă bătrână a fost îngropată împreună cu comoara sa, lângă o pădurice de pini, însă nimeni nu cunoştea locul exact.

În 1943, întâmplarea a făcut ca acel sector, vecin cu instalaţiile feroviare ale germanilor din timpul Ocupaţiei,  să fie bombardat de Royal Air Force (nişte aparate de zbor). Şi iată că bombele, provocând cratere din loc în loc, au scos la lumină preţioasa comoară: o ladă lungă din lemn, acoperită cu fier, care era atât de grea, încât, pentru a o scoate, a fost nevoie să se aducă un fel de macara.

Municipalitatea, care a fost anunţată imediat, a trimis oameni la faţa locului pentru a deschide comoara, însă forţele de ocupaţie germane, alertate şi ele, au venit mai repede şi au preluat cazul, însuşindu-şi comoara, despre care deja aflaseră că a aparţinut familiei M. din Béziers, care a fost foarte bogată. Bătrâna lângă care a fost îngropată comoara era ultima din această familie şi se ştia că a fost îngropată cu tezaurul propriu.Dar despre ce tezaur era vorba oare?

Trebuie menţionat că Madeleine M. avea la Valras o fabrică unde se produceau bile de plumb, care se agăţau în mod normal la plasele de pescuit. Madeleine era foarte ataşată de această făbricuţă, aşa că, cei care au îngropat-o i-au respectat ultima dorinţă: au aşezat-o într-o ladă, peste mii de bile de plumb. Asta au găsit germanii când au deschis faimoasa sicriul: o comoară de plumb. :)

O comoară submarină e pierdută, din punct de vedere tehnic, dacă zace la peste 2oo de metri adâncime (cel puţin în starea actuală a posibilităţilor de recuperare), ne spune Robert Charroux.

În ciuda acestui lucru, englezii nu se lasă bătuţi, ci tot încearcă să aducă la suprafaţă epava titanicului.

Titanic, pachebotul gigantic de 60.000 de tone  a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare,  în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un iceberg și s-a scufundat, pierzându-şi viața 1517 persoane din 2223, în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie. Odată cu el s-au scufundat şi valorile pasagerilor: zeci mii de bijuterii din aur, argint şi pietre preţioase.

În iulie 1954, nava engleză Help a reperat epava, însă nu prea a avut şansa să aducă la suprafaţă comoara de pe Titanic.

S-au organizat multe expediţii de atunci, cu scopul de a recupera obiecte de valoare de pe Titanic.

Recuperatorii au adus la suprafaţă mii de obiecte, dintre cele mai variate, de la monede de aur la tacâmuri de argint, porţelanuri , felinare, un clopot de pe vas, bani de hartie, coliere, inele, butoni de manşete şi multe altele.

Au mai rămas  poate pentru totdeauna în adâncul oceanului, cam 80% din valori, printre care merită menţionate: o copie manuscrisă, încrustată cu peste o mie de pietre preţioase, a celebrei culegeri iraniene „Rubayatele”, obiecte de artă, un Renault, şi o sacoşă plină cu diamante, în valoare de 300 de milioane de dolari, ascunsă într-unul din miile de seifuri.

Bibliografie: Robert Charroux, Comorile lumii – îngropate, zidite, scufundate, Bucureşti, Editura Lucman, 2007.

 

Attila, regele hunilor (din 434-453) a cucerit întreaga Europă cu hoardele sale de călăreţi, fiind supranumit şi „biciul lui Dumnezeu”. Despre el s-au scris foarte multe, dar nici în ziua de azi nu s-au descoperit mormântul său şi uriaşa comoară de aur îngropată împreună cu el.

Capitala regelui hun, al cărei nume nu s-a păstrat, se afla în Ungaria, în apropierea oraşului Tokay, care este renumit pentru vinul său. De aici pornea armata sa de ostaşi viteji, călare pe cai mici şi rapizi, pentru a supune popoare şi a prăda ţări.

Până şi puternicul Imperiu Roman s-a clătinat sub loviturile sale. Se spune că împăratul roman Teodosiu al II-lea, care a domnit din 408 şi până la moartea sa, îi dădea în fiecare an 2100 livre de aur regelui Attila, astfel asigurându-şi liniştea.

Chiar şi Papa Leon I (440-461) i-a plătit multe care de aur regelui hunilor în anul 453, pentru a putea încheia pacea.

Attila,  despre care se spune că nu a fost rănit în nici o bătălie, deşi călărea în fruntea hoardelor sale, a murit în noaptea nunţii, în 453, d. Hr.

În cursul temutelor raiduri, hunii au prădat în secolul V d. Hr. mari cantităţi de aur, argint şi pietre preţioase. O mare parte din ele ae află şi astăzi ascunse, şi nimeni nu ştie unde.

Se spune că Attila a fost înmormântat în trei sicrie.  Sicriul interior e din aur, al doilea e din argint, iar al treilea din fier. Alături de Attila s-ar afla armele sale şi însemne regale, cele mai preţioase arme ale adversarilor săi, obiecte personale şi podoabe, precum şi aur, argint şi pietre preţioase cu lăzile. Se ştie doar poziţia aproximativă a mormântului: la sud-est de Budapesta, pe un deal înconjurat de o câmpie întinsă.

În Codul Civil german se spune că o comoară este un obiect care a stat atâta vreme ascuns, încât proprietarul lui nu mai poate fi stabilit. De aceea, o comoară se deosebeşte de un obiect găsit – al cărui proprietar încă mai poate fi stabilit – prin perioada de timp scursă până la descoperirea ei.

În multe state, jumătate din comoară aparţine descoperitorului şi jumătate proprietarului locului unde a fost ascunsă. De exemplu, dacă o comoară e descoperită într-o pădure ce aparţine statului şi jumătate va intra în patrimoniul ţării.

Comorile nu înseamnă neapărat aur, argint sau bijuterii cu pietre preţioase. Pentru un cercetător al Antichităţii, obiectele din fier sau din bronz sunt uneori mai preţioase decât orice altă comoară dacă ele contribuie la desluşirea trecutului nostru.

Aşadar, o comoară poate să fie o coroană de aur, un un cleşte de bronz de pe vremea vikingilor, un obiect de artă o monedă rară din bronz sau o casetă plină cu bijuterii.

Aurul, argintul, pietrele preţioase şi alte obiecte de valoare au fost ascunse în toate timpurile, dim tot felul de motive. Mulţi oameni şi-au îngropat averea în vremuri de restrişte. La fel şi unele biserici şi chiar unele state şi-au ascuns valorile în vremuri de război.

Oricum, foarte puţine comori sunt semnalate în formă scrisă, deoarece multe documente s-au pierdut de-a lungul timpului sau au fost distruse. Multe lucruri de valoare au rămas îngropate şi sunt găsite doar din întâmplare.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate