blestem | BSG

Unul dintre cele mai vestite diamante este Koh-i-Noor,  poate fi admirat în Turnul Londrei, după ce soţia lui George al V-lea, Mary, a renunţat să-l mai poarte, din cauza legendei care circulă în jurul diamantului, chiar dacă se spune că numai bărbaţii care îl poartă vor pieri.

Povestea diamantului vestit începe în secolul al XIV-lea, când mai mulţi seniori au găsit piatra superbă în râul indian Godavari. Spre deosebire de alte pietre, Koh-i-Noor nu a fost niciodată vândut, ci a ajuns în posesia numeroşilor proprietari în urma unor crime, jafuri sau cuceriri.

Denumirea diamantului vine din limba persană, Koh-i-Noor însemnând “muntele de lumină”.

În anul 1526, Baber, un sultan fondator al dinastiei mongole, a furat faimosul diamant. El şi succesorii săi au avut un sfârşit tragic, după care, în anul 1739, diamantul blestemat a devenit proprietatea lui Nadir Şah, care, după ce a jefuit oraşul Delhi, l-a dus în Persia. Diamantul şi-a îndeplinit încă o dată blestemul, şi sultanul şi-a găsit sfârşitul tragic.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Koh-i-Noor a ajuns în mâna englezilor. În acea perioadă crimele, asasinatele, jafurile şi înşelătoriile s-au ţinut lanţ, întărindu-se ideea că cine intră în posesia lui era lovit de destin. În acest fel, diamantul cel mai frumos şi râvnit din lume se transformase în cel mai mare blestem pe care cineva îl putea înfrunta. Nici un suveran englez nu a îndrăznit să-l poarte; toţi îl admirau, dar nu îndrăzneau să-l atingă.
Regina Victoria a dorit să-l monteze într-o broşă, dar a renunţat, iar astfel a ajuns în posesia reginei Mary. Aceasta l-a purtat pentru o perioadă foarte scurtă de timp, după care a renunţat la el. Blestemul nu s-a manifestat în cazul reginei Mary, poate pentru că l-a dobândit pe o cale onestă, dar cu toate acestea, misterioasa piatră poartă o adevărată încărcătură energetică ce se manifestă sub forma unui blestem când posesorul său devine violent.
El a fost montat şi pe coroana Reginei Elisabeta, care a fost ultima persoană care a purtat faimoasa piatră.

blestem-faraoniSe spune că blestemul faraonilor i-a atins pe toţi cei care au contribuit la profanarea mormintelor acestora. Unii spun că au fost doar coincidenţe, însă, totuşi, par a fi prea mari să fie numai nişte simple coincidenţe, mai ales că se ştie că egiptenii practicau magia neagră.

Totul a început în anul 1922, cu căutarea și descoperirea mormântului Faraonului Tutankhamon,  găsit în Egipt, în Valea Regilor

Descoperirea a avut loc  sub conducerea arheologului egiptolog Howard Carter, susţinut financiar de nobilul englez, Lordul Carnarvon, lord care, la câteva luni de la descoperire, a murit înţepat de o muscă. A urmat apoi o pană de electricitate, rămasă neexplicată, care a cufundat întregul oraş Cairo într-un întuneric total. Fratele lordului Carnavon şi infirmiera acestuia au fost cei care au avut parte de o moarte brutală după aceea, urmaţi de lady Carnavon şi de secretarul ei.

Mai târziu, în 1967, cu ocazia expunerii la Grand Palais a mumiei lui Tutankhamon şi a tezaurului său,  izbucnit o furtună violentă, în timpul căreia ministrul egiptean al culturii a căzut în plină stradă şi a fost călcat de un camion. În cursul primei nopţi, seria a continuat cu paznicul de la Grand Palais, care a murit în urma unei parailzii fulgerătoare. Aproape în acelaşi timp, la Cairo, Mohamed Medhi, şeful Serviciului de Antichităţi Egiptene, a murit în urma unei hemoragii cerebrale (el a fost cel care a dat acordul pentru această expoziţie la Paris). Alt acord, pentru expunerea expoziţiei la British Museum a fost dat de Kamel Marhez, diplomatul care a fost răpus tot de o hemoragie cerebrală.

Ce ziceţi, sunt doar coincidenţe, având în vedere şi inscripţia de pe mormântul faraonului: „Moartea îl va secera cu a ei coasă pe cel ce va tulbura liniştea faraonului”?

 Bibliografie: Richard Bessiere, Comorile pierdute ale omenirii, Bucureşti, Editura Litera, 2010.

Un nume care este strâns legat de istoria modernă a diamantelor este Jean – Baptiste Tavernier. Acesta era un bijutierul şi negustor francez de pietre preţioase. El a obţinut permisiunea oficială de a vizita minele de diamante din India. Astfel, în secolul XVII, el vizitat de patru ori minele de diamante din Golconda şi din apropierea acesteia, care erau faimoase pentru pietrele preţioase găsite acolo, încât numele a ajuns să fie sinonim cu „bogăţie”.

Conştient de valoarea mărturiilor din jurnalele sale, Tavernier s-a definit cu legitimă mândrie drept “primul în Europa care a deschis francezilor calea spre acele mine, singurul loc de pe pământ unde se găsesc diamante“.

În timpul călătoriilor sale  în India, Tavernier a fost suspectat că ar fi furat un remarcabil diamant albastru, care fusese un ochi al statuii zeului hindus Rama – Sita. Se spune că atunci zeul s-a înfuriat, punând un blestem în piatră. Curând, blestemul şi-a făcut efectul. La scurt timp după ce Tavernier a vândut diamantul regelui Louis al XIV – lea, el a murit în sărăcie şi în circumstanţe tragice.  Regele a purtat diamantul o singură dată, după care a murit de variolă.

Piatra albastră a fost furată din comoara regală la scurt timp după moartea regelui. A apărut din nou în Londra, în 1830.

Bancherul Henry Thomas Hope (de aici şi numele actual al diamantului) l-a cumpărat în schimbul unei sume uriaşe. Toţi cei din familia Hope au murit apoi în decursul a câţiva ani după cumpărare.

Piatra a fost dăruită de ţara lor unui prinţ din Europa de Est. Prinţul a făcut cadou diamantul dansatoarei lui preferate. La câteva ore după ce i-a făcut cadoul, prinţului i-a fost întunecată judecata de gelozie şi a împuşcat dansatoarea.

Un comerciant de diamante grec a cumpărat diamantul şi l-a vândut din nou. La scurt timp, acesta a dat cu maşina într-o stâncă, murind el, soţia şi copilul lor.

Cel care a cumpărat diamantul a fost sultanul turc Abdul – Hamid al II – lea. El a avut diamantul doar câteva luni, după care a fost detronat de o lovitură de stat a unui ofiţer.

Diamantul a fost apoi cumpărat, în 1911 de un magnat media american, pe nume Edward McLean. Un an mai târziu, acesta a murit la bordul Titanicului.  Fiica acestuia a murit apoi de o supradoză de somnifere.

Ultimul posesor al diamantului Hope a fost un bijutier american, Harry Winston. După ce a auzit ce păţiseră ceilalţi proprietari, acesta a hotărât să-l expună pentru public. Astfel, el l-a dus la Institutul Smithsonian în Washington, unde celebra piatră de 45,52 de carate se află şi astăzi.

Bibligrafie: Verena Pagel-Theisen, Diamond Granding ABC, 2001.


Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate