arta | BSG

belleepoque_bijuteriiBelle Epoque (tradus din franceză prin „Epoca Frumoasă”) se referă în special la mișcarea artistică și socială din Europa anilor 1870 – 1910, fiind precedenta Atrei Deco, despre care v-am vorbit într-un alt articol.

O altă denumire a acestei perioade este și „Noua artă”, caracterizată, în ceea ce privește bijuteriile, prin feminitate,împodobirea cu zorzoane, aur emailat cu desene cu dragoni și roze. Apar bijuterii cu Eva față în față cu șarpele în turcuază, Raiul fiind redat topaz, în fundal. Opalul, acvamarinul (pentru bijuteriile cu tematică acvatică) cristalul de stâncă și turmalina sunt cele mai iubite pietre din perioada artei noi.

Apar influențe ale artefactelor exotice din cultura persană, indiană, arabă și japoneză, încurajate de înalta societate care își permitea un lux exorbitant, căutau plăceri în combinațiile de culori , materiale și extravaganță în realizarea bijuteriilor.

Restaurantul „Maxim” din Paris era locu în care cei care își puteau permite (regi, prinți, milionari) veneau cu ultimele modele de bijuterii, alături de femei frumoase înfrumusețate de bijuterii deosebite și îmbrăcate în ținute opulente.

Exuberanța, erotismul și pasiunea defineau arta bijuteriilor în Belle Epoque, iar tematica venea din natură: animale și creaturi mitologice, păuni, lebede, rândunele, libelule, fluturi, cocoși, albine, lăcuste, lilieci și multe alte păsări apar pe bijuterii. Mai erau la mare căutare și bestiile mitologice precum grifonii (păzitorii aurului),  meduze și himere, care apăreau pe lănțișoarele de aur, la gâtul femeilor.

Liderul bijuteriilor artei noi a fost René Lalique, care și-a prezentat creațiile și în cadrul Expoziției Universale la Paris. Alți creatori celebrii de bijuterii au mai fost Louis Comfort Tiffany, Bucheron, Charles Ashbee sau, în Scoția, charles Rennie Mackintosh.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Universul Bijuteriilor, editura Enciclopedica, 2003.

sursa foto

arta_deco_marele_gatsbyArt décó este un stil în design, popular între anii 1910 și 1935, caracterizat, în special, prin contururi scoase în evidență, forme geometrice și zigzagate și întrebuințarea de noi materiale.

Stilul artei deco include ceramica, arhitectura, mobilierul și bijuteriile.

Bijuteriile artei deco sunt îndrăznețe și pline de culoare, caracterizându-se prin opulență , lux și o largă paletă de inovații.

Cele mai utilizate pietre prețioase care se montau în aur erau diamantele, rubinele, mineralele rare, onixul negru și perlele de cultură.

În acele vremuri, bărbații purtau haina militară, în timp ce femeile, care lucrau în fabrici, servicii și spitale, erau obligate să poarte anumite îmbrăcăminte, pentru că existau restricții. În materie de bijuterii, în schimb, nu erau restricții. Astfel, femeile încercau să suplinească frumusețea îmbrăcămintei cu frumusețea podoabelor.

Acum apar broșele sofisticate, pieptenii care strângeau părul, evantaie decorate, portofele, diademe elaborate, camee etc. Formele geometrice erau preponderente, bijuteriile având forme triunghiulare, rectangulare sau trapez.

Picasso și Matisse creează desene pentru bijuteriile deco. Acum apar și marii bijutieri cu case proprii: Luis Cartier, Chaumet, Arples și altele.

Coco Chanel creează costume cu bijuterii, nu întotdeauna acceptate.

Platina era, de asemenea, în centrul atenției. Casa Cartier a creat bijuterii în care diamantul era tăiat în toate formele posibile – prisme, pară, baghete, briolette etc. Safirele și smaraldele erau, de asemenea, la mare căutare. Ametistul, jadul citrinul, lapislazuli, turcoaza și coralul sunt folosite pentru a da culoare bijuteriilor din aur.

Acum iau naștere și imitațiile cu plastic, sticlă, aluminiu, crom etc.

Așadar, îndrăzneala este ceea ce caracterizează arta deco a bijuteriilor din acea perioadă.

În filmul „Marele Gatsby” puteți vedea astfel de bijuterii, care aparțin artei deco.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Universul Bijuteriilor, editura Enciclopedica, 2003.

icoana maica domnuluiArta iconografica rusă a împrumutat spiritul și semnificația creștinismului bizantin.

Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial roman, pe un substrat multietnic și multicultural, care a fost elenizat treptat și s-a dezvoltat apoi ca un imperiu creștin, încheindu-și istoria ca un stat greco-ortodox. Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476 până în anul 1453, caracteristicile acesteia fiind abordările simbolistice, duse către abstractizare, și nu imitarea realității, cum e la arta clasică.

Ca o continuare a tradiției bizantine, în icoanele rusești se folosea tehnica poleirii, a aplicării pe o suprafață respectivă a unei foițe subțiri de aur (suflat). Cu aceste foițe se poleia fondul icoanei, nimburile, iar câteodată și alte elemente (aripile îngerilor, straiele, detaliile arhitecturale). Foițele se aplicau pe grundul bine netezit, în concordanță cu conturul reprezentării, înainte de zugrăvirea acesteia în culori. Existau două tipuri esențiale de poleire: fără stratul de ocru rosu de la bază sau pe deasupra acestuia. În primul caz, grundul se acoperea cu un strat de ocru luminos, dizolvat în apă. După uscare, porțiunile respective se șlefuiau, se ungeau cu ulei de piele sau de pește, după care se aplicau foițele de aur, tăiate după dimensiuni. După terminarea acestui proces, suprafața metalului se netezea cu „dintele”, mai exact o bucată de cremene polizată, cu un dinte de urs sau de porc.

Din secolul al XVI-lea , poleirea a început să se aplice pe un strat de ocru. Acesta era alcătuit din argilă de ocru roșu, amestecată cu albuș de ou de găină și ceară de albine. Compoziția se întindea pe grundul de var, se lăsa la uscat,  după care se umezea din nou cu vin sau votcă și pe suprafața jilavă se lipeau foițe de aur suflat. O astfel de tehnică îi conferea aurului o strălucire metalică de efect, iar suprafeței poleite, o tentă lucioasă, sau deopotrivă, mată.

Poleirea cu aur suflat se aplica și pe grundurile cu modele în relief, după cum, uneori, suprafața aurită se împodobea cu desene cizelate. În veacul al XVII-lea au devenit populare frescele ornamentale și „glazurarea cu aur”. „Glazurarea” se obținea grație aplicării unor straturi extrem de subțiri, aproape transparente, de vopsea verde-strălucitoare, roșie, brună sau de chinovar roșu, straturi care mai apoi se scrijeleau până la suprafața aurită. În același timp, câștiga teren și zugrăveala cu vopsea neagră pe aur, ceea ce amintea de gravura cu aliaj negru pe metal. Adesea în tehnica aplicării pe cutele hainelor, pe aripile îngerilor, pe detaliile interioarelor, se trasau linii din aur suflat, denumite assist (cuvântul assist vine de la latinescul assisto – „a fi prezent” , și erau niște linii trasate cu aur, o soluție pregătită din zeamă de usturoi sau bere consistentă, care servea drept clei pentru a lipi foița de aur).

Ele se lipeau, după uscare, se îndepărtau părțile de metal de prisos,iar assist-ul se șlefuia până la strălucire. Uneori, assist-ul se trasa și cu aur preparat, o vopsea din pulbere de aur, frecată cu clei. Acest tip de aur apare în pictura de icoane rusă în sec XIV-lea. Se prepara manual, după multe ore de frecare a foiței de aur suflat cu miere sau glucoză, până la obținerea unei mase uniforme, după care amestecul se spăla pentru precipitarea metalului, se usca, se adăuga o soluție de rășină și se amesteca până la uniformizare. Cu aur preparat se făcea conturul cutelor de la odăjdii, al elementelor de peisaj, ornamentele. Detaliile fine erau schițate prin linii paralele, („sub forma de pana”), sau printr-o rețea de linii („sub forma de rogojină”). Întrucât porțiunile acoperite cu aur preparat nu străluceau după uscare, ele se lustruiau cu „dintele”.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2005, articol scris de Oksana Fais,  traducere din rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov.

 

Iată un tezaur care nu a fost descoperit din întâmplare, ca majoritatea tezaurelor de la noi. În localitatea Stânceşti, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, în anul 1965, au avut loc nişte săpături arheologice în locurile unde au fost descoperite cetăţi pe care strămoşii noştri, traco-geto-dacii, le-au ridicat pentru a se proteja de invaziile nomade. Aici, sub podeaua unei încăperi, într-un vas, au fost descoperite trei piese din aur, care au impresionat prin faptul că sunt puţin diferite faţă de celelalte obiecte. Trist este faptul că acum, pământul pe care au fost descoperite acele cetăţi (Stânceşti I şi Stânceşti II) aparţine locuitorilor localităţii, iar pe suprafaţa uneia se cultivă porumb, pe când a doua este împădurită. Nu numai că nu s-au mai făcut săpături, pentru a mai face descoperiri, dar nici măcar nu au fost conservate, spre a putea fi vizitate de turişti.

Cântărind 100 de grame, cea mai importantă piesă din tezaur, lungă de 47, 80 cm şi lată de 9,70 cm, este o sinteză a credinţei despre structura universului. Capul de mistreţ reprezenta pământul, corpul de peşte – apa, iar coada de pasăre, foarte frumos lucrată, semnifica aerul, văzduhul, spaţiul.

În vas mai erau doi idoli antropomorfi (cu formă de fiinţă umană), realizaţi din foiţe subţiri de aur. Ambii au formă de frunză şi pliuri orizontale paralele şi arcuite, având marginile în relief.

Piesele aparţin secolelor V – IV î. Hr. şi sunt unicate în arta geto – dacică.

Specialiştii susţin că toate cele trei piese erau destinate cultului, dar, fiind descoperite laolaltă cu alte obiecte de harnaşament (folosite la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului), se crede, de asemenea căpiesa cea mare  ar fi un frontal de cal, iar celelalte două – obrăzare în formă de ureche de cal. Unii spun că ar aparţine sciţilor, un popor nomad, fără un loc stabil, care, atras de aurul de aici, a încerct, de nenumărate ori, să supună Dacia, însă  a fost asimilat de către daci. Unor triburi de sciţi li se mai spunea agatârşi sau agatrişi. Unii presupun că piesele aparţin unei căpetenii a sciţilor care a murit într-o luptă cu daco – geţii.

Eu însă cred că este o asemănare izbitoare între piesa din tezaurul de la Stânceşti şi steagul dacilor, un cap de lup cu corp de şarpe, sau coadă de dragon. Forma este asemănătoaare, precum şi ideea combinării animalelor-simbol, rezultând animale fantastice. Aşadar, cred că obiectele au fost făurite de meşteri daci.

Piesele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

 

tezaur_MoigradPuţini români cunosc acest lucru, şi anume faptul că noi, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti avem dovada vie a faptului că strămoşii noştri au fost primii (după descoperirile de până acum) care au început să facă artă din prelucrarea aurului.

Este important de ştiut faptul că pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur datând chiar din mileniul V şi IV î. Hr.

Tezaurul descoperit la Moigrad, în judeţul Sălaj atestă aceste afirmaţii.

Ca mai toate tezaurele descoperite la noi, şi acesta s-a găsit din întâmplare, înainte de anul 1912. Mă întreb, oare dacă chiar s-ar pune puţin accentul pe descoperiri arheologice, efectuându-se săpături în zonele unde au fost descoperiri, ce s-ar putea găsi?

Tezaurul de la Moigrad este compus dintr-un idol – care este cel mai mare obiect neolitic descoperit până acum – şi încă trei idoli cu braţele în cruce. Doi dintre idoli reprezintă două femei şi celălalt o figurină masculină. Obiectul care reprezintă bărbatul este cea mai veche imagine stilizată din aur din câte se cunosc în lume.

Idolul mare, care cântăreşte peste 800 de grame reprezintă imaginea stilizată a zeiţei Pământului şi a fertilităţii.

Idolii feminini, având 20,2 g respectiv 17,4 g, au braţele şi picioarele terminate în câte două antene spiralice afrontate.

Idolul bărbat are 18,525 g este realizat printr-o şlefuire mai fină a feţei şi s-a păstrat mai bine, fiind mult mai îngrijit.

Ar trebui să fim mândri de strămoşii noştri şi să nu uităm că şi nouă ne curge prin vene acelaşi sânge, şi nu e prea târziu să ridicăm capul şi să ajungem din nou primii.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Civilizaţia Cretană s-a născut pe Insula Creta, fiind una dintre cele mai timpurii civilizaţii europene. Locul i-a fost luat mai apoi de cultura miceniană, despre care se spune că ar fi fost „bogată în aur”. Cei care vor vizita insula Creta, vor putea vedea la palatul Knossos cât de înfloritoare a fost civilizaţia minoică, încă din mileniul II, î. Hr.

Ca şi dacii, şi cretanii erau un popor liber, fiind în deplină comuniune cu natura. Şi ei aveau, încă din mileniul III, meşteşugari iscusiţi, giuvaergii şi aurauri, exportând numeroase bijuterii.  Corăbiile lor aduceau din Egipt fildeş şi vase scumpe, statuete, perle şi pietre dure, veşminte somptuase şi metale comune.

Cretanii au adus contribuţii originale în gliptică (arta de a sculpta sau grava figuri ornamentale pe pietre prețioase sau semiprețioase sau pe mulajele pentru monede și medalii). Ei sculptau imagini pe pietrele dure pentru sigilii confecţionate din agate, cornalină, ametist şi altele, ceea ce le-a adus un binemeritat renume. Aurul aici era mai preţuit, deoarece era mai rar.

La fel ca la geto – daci, taurul la cretani era simbolul bogăţiei şi al fertilităţii (vezi rhytonul de le Poroina).

Sir Arthur John Evans (1851 –  1941) a fost un arheolog englezcare a făcut o serie de expediții în Grecia și mai ales în Creta, descoperind, între 1900-1931 și restaurând palatului minoic din Knossos.

La noi, aproape toate tezaurele au fost descoperite din întâmplare, de către oameni simpli, de la ţară. De ce oare nu se fac săpături arheologice şi de ce nu se acordă mai multă importanţă trecutului şi istoriei noastre? Luând în considerare valoroasele obiecte din aur datând din mileniul V î.Hr. până înainte de cucerirea romanilor, suntem îndreptăţiţi să credem că pe aceste pământuri, strămoşii noştri au avut o cultură şi o civilizaţie mai mult decât înfloritoare.

în imagine este fresca „Prinţul cu crini” din palatul Knossos

Pe teritoriul actual al României au fost descoperite dovezi ale prelucrării aurului începând cu mileniul V î.d.C. Erau în general obiecte de podoabă și piese de ritual prelucrate prin ciocănire, din foiță de aur. Mai târziu, în mileniul II î.d.C. se remarcă foarte multe podoabe descoperite în tezaurele de la Perșinari, Poarta Albă, Hinova, Sacoșu Mare etc. Podoabele dacice descoperite au o valoare inestimabilă nu numai datorită aurului din compoziția lor ci mai ales datorită meșteșugului cu care au fost făurite. Dacii au ridicat prelucrarea aurului la nivel de artă, realizând poate cele mai frumoase podoabe descoperite în lumea antică. În poză este tezaurul de la Hinova, unde mie mi-au atras atenția spiralele cu forma coloanei infinitului a lui Brâncuși.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate