Legende | BSG

Inel-cu-piatrlegenda-ametista-mare-mov-copy(1)Legenda acestei minunate pietre semiprețioase, ametistul, de culoare violet – rubinie, e foarte veche, și îl are ca protagodist pe însuși Bachus, zeul vinului.

Se știe că Bachus e unul dintre cei mai cunoscuți zei la romani, fiind pe jumătate om. El se simțea apropiat de oameni și de aceea le-a destăinuit secretul fabricării vinului.

În cinstea lui, oamenii dădeau petreceri mari, mai ales la începutul toamnei când, odată cu degustarea primului vin al anului, zeul Bachus se întorcea pe pământ, printre ei.

Legenda spune că, pentru ca zeul să coboare pe pământ, printre muritori, oamenii trebuiau să respecte cu sfințenie o dorință a sa – să bea vin doar din cupe de ametist. Asta pentru a-i reaminti lui să nu mai comită nicicând greșeala de a se îmbăta până la uitarea de sine.

Amethyste era o frumoasă nimfă de care Bachus s-a îndrăgostit nebunește. Nimfele, în mitologie, etau tinere fecioare, fermecătoare și seducătoare, care aveau numeroși iubiți, majoritatea zei. Însă nimfa Amethyste nu-l iubea pe Bachus, și l-a respins. Atunci zeul vinului, după ce băuse peste măsură, ca să se răzbune, a transformat-o pe nimfă într-o stâncă. După ce s-a trezit, Bachus a regretat enorm, însă, cu toată puterea lui, nu a mai putut-o preschimba la loc. Cuprins de furie și regrete, el a spart cupa de vin de stâncă și a jurat să nu mai bea nicicând până-și pierde complet luciditatea. Stânca de care Bachus a spart cupa de vin s-a transformat într-o stâncă de ametist, luând culoarea violet-rubinie a vinului. Orice piatră era atinsă de acea stâncă, se transforma și ea în ametist.

În greacă, cuvântul „amethystos” înseamnă „cel ce nu e beat”, iar de-a lungul timpului, chiar și în evul mediu, exista credința că cel ce bea din cupe tăiate în ametist nu se îmbată, ci rămâne lucid.

 Bibliografie: Mareș, Antonia, Magia pietrelor prețioase, Editura cartea de buzunar, București.

pestera_polovragiPeștera Polovragi sau peștera lui Zamolxe este situată în Oltenia, în județul Gorj, în Munții Parâng și Căpățânii, comuna Polovragi. Denumirea vine de la termenul „polis” care înseamnă cetate în greacă și „vragi”, adică cetatea vracilor, a vrăjitorilor.

În această peșteră se spune că s-au perindat strămoșii noștri, dacii, iar Zamolxis, unicul zeu al dacilor care a locuit aici,  ar fi folosit peștera pentru a putea ajunge la cetatea dacică Sarmizegetusa, prin niște tuneluri secrete, subterane. Speologii confirmă faptul că în urmă cu 2000 de ani, dacii au trecut prin aceste locuri.

Pustnicii daci, care trăiau aici, foloseau o plantă miraculoasă, denumită „polovraga” sau „polvraga”, găsită în această zonă, cu ajutorul căreia vindecau orice boli. De la această plantă se trage și denumirea acestor locuri de legendă. Aici, la peștera Polovraga, se spune că dacii au ascuns comori de aur neprețuite, pe care încă nu le-a descoperit nimeni.  Faptul că nu au fost găsite nu e întâmplător pentru că, spune legenda, Zamolxis ar fi rostit un blestem, denumit „blestemul aurului”, pentru toți lacomii care vor să-i fure comoara. Acest blestem spune că vor rămâne pe veci în întunericul peșterii cei ce vin cu gând rău și cei care vor să caute comoara. Și într-adevăr, au fost căutători de comori care au avut parte de morți neașteptate. Dar asta nu i-a oprit pe oamenii care vin zilnic aici în speranța de a găsi comoara ascunsă.

O altă legendă spune că în această peșteră există un portal care se deschide o singură dată pe an, și că portalul duce spre alta lumi, în noaptea de Înviere. Cei ce trec prin portal pot rămâne pe lumea cealaltă, pe vecie. Locul unde se află portalul este o prăpastie adâncă, peste care nu poți trece în mod normal, însă în noaptea de Paște, peste prăpastie se lasă un nor de ceață și fum și se formează o punte care duce în altă dimensiune.

Pe stalactitele din peșteră (stalactită – coloană calcaroasă de formă conică, fixată de tavanul peșterilor și al galeriilor subterane și formată prin scurgerea de apă cu conținut bogat de carbonat de calciu) se preling picături despre care legendele spun că sunt lacrimile lui Zamolxis, care și acum plânge pentru poporul dac, asupra căruia s-au abătut atâtea necazuri de la cuceririle romanilor încoace.

Peștera este caldă, având temperatura de 9°C și umedă (90% umiditate medie). Apa care curge prin peșteră își schimbă culoarea dinspre izvor spre vărsare, în funcție de impuritățile pe care le întâlnește în cale, diferite porțiuni căpătând anumite denumiri, în funcție de culoare: „Bolta însângerată”, „Camera Albă”, „Sala Divină”.

Poate fi văzut aici și cuptorul dacic, unde vracii și călugării preparau planta pentru leacuri, dar au fost descoperite și urme care dovedesc faptul că a fost prelucrat aur.

Se poate observa destul de clar și desenul înspăimântător fpcut de un călugăr cale a locuit aici – călugărul Pahomie, care a desenat „moartea cu coasa”, în urmă cu câteva sute de ani.

 Galeria se poate vizite pe o distanță de aproape 900 m (din 10,3 km cât are peștera), poarta turistică fiind avalul (aval – în josul apei; în direcția cursului; spre vărsare). În timpul acestei vizite, turiștii se încarcă cu energie datorită oxigenului eliminat de ape, iar în preajma „Scaunului lui Zamolze”, lucruri stranii se petrec, deoarece turiștii simt furnicături pe mâini, iar detectoarele de bio-curenți simt prezența unei ființe vii, chiar dacă nu e nimic vizibil. Unii susțin că Zamolxe ar mai trăi încă în acele locuri.

Oricum, este un loc care merită vizitat și care, dacă ar putea atrage foarte mulți turiști, dacă ar fi administrat cu dibăcie.

legenda_muntele_găinaCine nu a auzit de Muntele Găina din Țara moților, celebru pentru târgul de fete care are loc în fiecare an de Sfântul Ilie!?

Vânzarea fetelor de măritat vine de la obiceiul pe care dacii îl aveau, de a vinde fata fecioară celui care o dorea de soție.

Multe legende legate de acest munte s-au născut, de-a lungul timpului, legate de proveniența denumirii renumitului munte,

și în toate este prezentă găina care făcea ouă de aur.

Această găină a trăit demult, tare demult, pe când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, având cuibul în minunatul tărâm al moților, sus pe munte.

Moții o admirau și o ocroteau. Însă o puteau vedea doar o dată pe an, în ziua de Sfântul Ilie, cel care nu a murit, ci s-a înălțat la cer într-o căruță de foc, trasă de cai.

În această zi, toți moții se adunau pentru ca tinerii necăsătoriți să-și găsească soție. Fetele veneau cu lada de zestre de acasă. Găina atunci cobora din vârful muntelui și se transforma într-o zână. Aceasta venea la fetele sărace, dar cuminți, care nu aveau zestre, și le oferea un ou de aur, pentru a se putea mărita și ele, ca restul fetelor.


Apoi zâna se transforma iar în găină și se făcea nevăzută, urcând iar în cuibul ei de pe vârful muntelui.

Numai că oameni răi au existat și pe-atunci. Iar un neisprăvit a urmărit-o într-un an, vrând să-i fure ouăle și să se îmbogățească.

Iar când zâna a coborât să ofere ouă de aur fetelor sărace, acesta s-a furișat și i-a furat cuibul, cu tot cu ouă.

Când zâna a venit iar la cuibul ei, mare i-a fost supărarea când nu l-a mai găsit. Atunci s-a transformat iar în găină și a zburat în înaltul cerului, iar oamenii n-au mai văzut-o nicicând.

De atunci, în fiecare an de Sfântul Ilie, tinerii urcau pe munte, în speranța că o vor vedea, însă ea nu s-a mai arătat. Iar numele muntelui a rămas Muntele Găina.

Hoțul viclean nu s-a îmbogățit, ci a căzut într-o râpă, ouăle de aur rostogolindu-se și ajungând pe fundul râului Arieș, spărgându-se aici în mici firicele de aur. De atunci albia râului are nisipuri aurifere.

solomonDacă în articolul trecut v-am spus legenda inelului lui David, azi vă voi povesti despre Solomon. Numele i se traduce prin „Regele păcii”.

Se știe că regelui Solomon, stăpânitor al Israelului și al Regatului Iuda, îngerul Mihail i-a adus patru bijuterii: una cu care putea controla vânturile, a doua cu care stăpânea animalele și păsările, a treia cu care stăpânea pământul și apele, și a patra, care era un inel de aur, avea putere și control asupra diavolilor, sau djinnilor, și pe care era gravat numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest inel de aur avea o piatră pe care era gravat semnul stelei lui David.

Pe lângă bogății și slavă, Solomon a primit de la Dumnezeu și darul înțelepciunii.

Găsim în Biblie istorioara în care două femei se înfățișează în fața lui Solomon, cu un nou-născut. Fiecare femeie susținea că nou-născutul e al ei, pentru că cealaltă s-a întors în pat când dormea, și și-a sufocat copilul. Și se certau în fața regelui, trăgând amândouă de copil, susținând că nu e al celeilalte.

Atunci, Solomon a poruncit să i se aducă o sabie. Le-a spus femeilor:

 – Cu această sabie voi tăia copilul în două. Veți primi fiecare o jumătate.

 – Foarte bine! Tăiați-l, dacă nu-l pot avea numai eu! a zis prima femeie.

 – Opriți-vă! Nu tăiați copilul! Mai bine dați-l celeilalte femei, decât să-i faceți vreun rău.

Atunci, Solomon a luat bebelușul și l-a dat celei de-a doua femei. Doar o inimă de mamă poate să-și înstrăineze copilul, numai să știe că îi e bine. Cealaltă, care a fost de acord ca micuțul să fie tăiat în două, a fost aspru pedepsită.

inelul_lui_DavidDavid a fost, după cum spune Biblia și Coranul, al doilea rege al Israelului, tatăl lui Solomon și strămoșul lui Isus. El este cel care a învins în lupta cu uriașul Goliat, folosind o praștie.

Înainte de David, cel care a domnit asupra Israelului a fost Saul, cel dintâi rege al poporului lui Israel.

David a fost un rege drept și înțelept, foarte iubit de poporul său. Însă, ca toți oamenii, mai greșea uneori.

Există o povestioară care spune că într-o zi, el a cerut celui mai faimos bijutier din Israel să-i facă un inel la care, când se va uita, de va fi vesel, să devină trist, iar de va fi trist, să devină bucuros. I-a acordat bijutierului trei zile pentru a-i face acest inel special, iar dacă nu va reuși, i se va lua viața.

Bijutierul, care nu cunoștea farmece sau vrăji, a căzut într-o tristețe care ducea spre disperare, deoarece, oricâte pietre prețioase ar fi pus inelului, și oricât de pur ar fi fost aurul din care l-ar fi făurit, nu avea atâta putere, încât să schimbe radical starea de spirit a unui rege.

Trecuseră două zile, dar mintea bijutierului nu a putut scoate la capăt în nici un fel porunca regelui. Se plimba pierdut, deja văzându-și capul undei erau picioarele, atunci când Solomon, copil fiind, s-a apropiat de el.

 – De ce ești atât de abătut și îngândurat? l-a întrebat micul Solomon pe bijutierul regal.

 – Tatăl tău, regele, mi-a poruncit să-i făuresc un inel unic, iar atunci când va fi trist și se va uita la inel, să se înveselească, iar de va fi prea vesel, să se întristeze. Iar eu nu am puteri magice, să fac acea bijuterie. Mai am o singură zi la dispoziție, iar dacă nu îndeplinesc porunca, voi plăti cu viața. Sunt pierdut!

Solomon, a cărui înțelepciune radia încă de pe atunci, i-a șoptit bijutierului ceva la ureche. Iar bijutierul, nemaiștiind ce să facă de bucurie, a și fugit în atelier.

A doua zi, regele David a chemat la el bijutierul, care i-a dat inelul cerut. Regele era supărat în acea zi și fața îi era întunecată de griji.

A luat inelul, l-a studiat, după care, înseninându-se la față și râzând în același timp, a poruncit i se dea bijutierului doi saci de galbeni.

Pe inel erau inscripționate cuvintele: ȘI ASTA VA TRECE!

 Nu a fost nevoie de nici o vrajă, cuvintele au o putere mai mare decât orice. Iar regele, cu acel inel și cu cuvintele pline de înțelepciune, a reușit să ajungă la echilibrul de care avea nevoie.

Trebuie să ne bucurăm la maxim de momentele fericite, pentru că vor trece curând, iar tristețea nu trebuie să ne doboare, pentru că totul e trecător, chiar și necazurile.

templul ErechteionDacă vreodată veți merge să vizitați Atena, merită să vedeți și templul Erechteion, deoarece ascunde în spate legende și mituri grecești care fascinează pe oricine.

Vechiul templu amplasat în Acropole, în Atena, Grecia, a fost construit între anii 421 – 406, fiind dedicat în aceeași măsură zeiței Atena, zeița înțelepciunii, a curajului și a inspirației, și lui Poseidon, zeul oceanelor, al cutremurelor, al mărilor și al furtunii. A fost construit de arhitectul Mnesicles, în timpul domniei lui Pericle.

Multă lume, când merge să viziteze Grecia, dă întâietate Partheonului, însă Templul Erechteion se află pe primul plan în preferințele anticilor, precum și scriitorilor greci, ca Pausanias care a scris „Descrierea Eladei”.

Între coloanele subțiri și zvelte ale Erechtionului nu erau permise sacrificii animale, ci se admiteau numai prăjituri, aduse ca ofrande zeilor. Se spune că acolo se vedea urma lăsată de tridentul lui Poseidon, atunci când acesta s-a certat cu zeița Atena pentru stăpânirea cetății. Tot aici se afla și măslinul sacru, pe care grecii l-au ars atunci când perșii au incendiat sanctuarele Acropolei și care, a doua zi ar fi dat iarăși ramuri. Aici se afla și statuia zeiței Athena, sculptată în lemn de măslin, căreia tinerele fecioare (arefore sau Canefore) îi aduceau în fiecare an un peplos (era un articol de îmbrăcăminte purtat de femei, făcut dintr-o pânză lungă, tubulară, cu marginea superioară rabatată aproximativ până la jumătatea corpului) de lemn de in, țesut de ele, și pentru care erau făcute lămpi de aur, despre care se spune că ardeau un an de zile, tot timpul cât ele țeseau, zi și noapte, lămpile arzând fără să fie alimentate cu ulei.

Numele templului vine de la eroul și conducătorul Erechtionios, a cărui naștere a rămas legendară. Se spune că Atena, zeița virgină care detesta bărbații, l-a vizitat pe semi-zeul slut și olog Hefaistos, fierarul zeilor, pentru a-i făuri niște arme. Hefaistos a vrut să o seducă în atelierul său, însă, dezgustată, zeița fecioară a fugit. Hefaistos a fugit după ea, dorind să o prindă și să o violeze, dar Atena s-a luptat cu el. În timpul luptei, „sămânța” lui a căzut pe coapsa ei, și Athena, în dezgust, s-a șters cu o resturi de lână (ἔριον, Erion), și a aruncat-o pe pământ (χθών, Chthon). Erichthonios s-a născut, astfel, din sperma care a căzut pe pământ. Athena, care a dorit să crească copilul în secret, l-a pus într-o cutie mică. A dat cutia uneia dintre cele trei fiice ale regelui de pe atunci, Cecropos, spunându-i să nu o deschidă. Dar fiicele, Herse și Aglarus nu s-au putut abține, și au deschis cutia, văzând acolo un șarpe încolăcit peste un copil. Înnebunind, ele s-au aruncat de pe Acropole.

Erechtionius a crescut, și i-a învățat pe oameni cum să pună caii să tragă la car, inventând Quadriga, pentru că era olog de picioare (carul tras de patru cai, folosit apoi la jocurile Olimpice), cum să folosească plugul și să topească argint. El a devenit regele Atenei, și a fost răsplătit de Zeus, care, după ce a murit, l-a ridicat la ceruri, pentru a deveni constelația Vizitiu sau Auriga.

Conform mitului, șarpele sacru Athena a locuit acolo, fiind alimentat cu miere și prăjituri de Canephorae, preotesele din Athena Polias. Refuzul de șarpelui să mănânce prăjituri era considerat un semn rău.

Partea de est a clădirii a fost dedicată Athenei Polias, în timp ce partea de vest a servit cultul lui Poseidon-Erechtheus.

Erechtheionul a suferit reparații extinse de-a lungul timpului: pentru prima dată în secolul I î.Hr., după arderea acestuia, catastrofal, de către generalul roman Sulla. Clădirea a fost modificată decisiv mai apoi, la începutul perioadei bizantine, când a fost transformată într-o biserică dedicată Maicii Domnului . Cu această modificare s-au pierdut multe caracteristici arhitecturale ale construcției vechi. Apoi a devenit palat și reședință a comandantului turc, și harem în perioada otomană.

În 1801, una dintre cariatide (cariaridă înseamnă „fecioară din caria” și reprezintă o statuie care susține un acoperiș) și coloana de nord a pridvorului est, împreună cu secțiunea de deasupra au fost eliminate de către Lordul Elgin , în scopul de a decora vila lui scoțiană, iar mai târziu au fost vândute la British Museum (împreună cu de frontonul și friza luate din Parthenon). Legenda ateniană spune că pe timp de noapte, celor cinci Cariatide rămase li se putea auzi plânsul după sora lor pierdută. Elgin a încercat să elimine și a doua cariatidă,  și atunci când au apărut dificultăți tehnice, el a încercat să o taie în bucăți. Statuia a fost distrusă, iar fragmentele au fost lăsate în urmă. Mai târziu a fost reconstruit templul la întâmplare, cu ciment și bare de fier. În timpul războiului de independență al Greciei, a fost bombardat și grav avariat. În 1979, cele cinci Cariatide originale au fost mutate la Muzeul Acropole și înlocuite în sit, cu replici exacte.

 Erechtheum a trecut printr-o perioadă de restaurare între anii 1977-1988, și poate fi vizitat în capitala Greciei, în Acropole, colina sacră fortificată din centrul orașului.

Bibliografie:

1. Paler, Octavian, Calomnii mitologice, București: Adevărul Holding, 2010.

2. https://en.wikipedia.org/wiki/Erechtheion

midas_aurMidas, spune mitolgia greacă, era din Tracia, și a ajuns să fie rege în Frigia sau Phrygia (o țară din Asia Mică).

Legenda spune că Midas era fiul înfiat lui Gordius. Gordius, în trecut, era un simplu țăran, iar Frigia era măcinată de neînțelegeri și ură. Un oracol a prezis că liniștea va veni iar în Frigia numai când va reuși un om să ajungă cu carul său în Olymp, la Zeus. Iar Gordius a fost cel care a reușit, iar drept răsplată, a fost făcut rege al Frigiei. Midas l-a urmat, după ce a fost înfiat de Gordius, care nu putea avea copii.

Silenus, satirul (un fel de semizeu) zeului Dyonisus (zeul vinului și al viței de vie, denumit, la romani, Bacchus), s-a îmbătat și a rătăcit din cortegiul zeului care mergea din Tracia spre Frigia, ajungând să fie prins și legat de niște țărani care l-au dus și l-au predat lui Midas. Acesta s-a purtat bine cu el și l-a înapoiat zeului Dyonisus. Drept răsplată, Midas a cerut, când i s-a spus că i se va îndeplini o dorință, ca tot ce atinge el, să se transforme în aur pur.

Dyonisus i-a îndeplinit dorința, însă lăcomia regelui s-a întors asupra lui, pentru că și mâncarea care se atingea de e, se transforma, îndată, în aur. Atingându-și fiica, și aceasta s-a transformat în aur. Doborât de foame și sete, Midas i-a cerut atunci lui Dionysos să-l scape de darul său împovărător, deși acesta îl îmbogățea din ce în ce mai mult. Zeul Dionysos l-a îndemnat pe regele Midas să se scalde în apele Pactolului. Pactol era un zeu şi fluviu din Lydia (Asia Mică). Era considerat fiul lui Zeus şi al Leucotheiei. În timpul sărbătoririi misteriilor Aphroditei, el şi‑a dezvirginat fără să vrea sora, pe Demodike. Când şi‑a înţeles vina, s‑a aruncat în râul Chrysorrhoas (sau „râul de aur”, pentru că în apele lui se găseau grăunţe de aur): râul a primit atunci numele Pactol.  Midas ar fi făcut ca apele lui să fie și mai bogate în nisip aurifer atunci când, după ce s-a scăldat, cum îl sfătuise Dyonisus, a redevenit muritor de rând.

Merele de aur apar în multe legende, poveşti şi mituri.

Dionis (sau Dionysos) era în mitologia greacă zeul vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității, denumit la romani și Bacchus sau Liber. El i-a dăruit Afroditei unul din merele de aur crescute în pomul lui.  De aceea, mărul de aur, la greci, simbolizează erotismul.

Merele de aur erau dătătoare de viaţă veşnică şi de tinereţe. Ele erau păzite de nimfele Hesperide, într-o grădină la capătul lumii. Unul dintre aceste mere a fost luat de  Eris, zeiţa discordiei. De ciudă că ea nu a fost invitată la nunta lui Peleu (regele din Tesalia) cu Thetys (zeiţa apelor), Erisi a aruncat un măr de aur (devenit mărul discordiei), pe care era scris „celei mai frumoase„.

Văzând mărul, Hera (zeița protectoare a căsniciei, a căminului și a femeilor măritate, precum și regina zeilor și a oamenilor), Atena (zeiţa înţelepciunii) și Afrodita (zeiţa frumuseţii) l-au revendicat, fiecare susținând că le întrece în frumusețe pe celelalte două. Văzând că nu pot ajunge la o înțelegere, Zeus a hotărât să ceară o opinie obiectivă şi l-a pus pe prinţul Troiei, Paris, să decidă cui îi revine mărul de aur.

Fiecare dintre zeiţe a încercat să-l câştige pe prinţ de partea ei. Hera i-a promis putere şi bogăţie, Atena – slavă războinică şi victorii militare, iar Afrodita i-a promis c-o va face pe  Elena, cea mai frumoasă dintre femei (şi soţia lui Meneleaus, regele Spartei) să se îndrăgostească de el. Paris i-a oferit mărul Afroditei, iar e a făcut ca inima Elenei să fie cucerită de Paris. Elena a fugit cu el în Troia. Ca să se răzbune, Meneleaus, împreună cu fratele său, Agamemnon, regele cetății Micene au pornit un război împotriva cetății troiene. Şi astfel a început războiul troian, care a durat zece ani.

Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea î.Hr. sau al XII-lea î.Hr. și că Troia se afla în vecinătatea strâmtorii Dardanele, în nord-vestul Turciei actuale. Până în Epoca modernă s-a crezut că atât războiul cât și orașul erau doar niște mituri, și nu au existat. Însă în 1870, arheologul german Heinrich Schliemann a săpat un sit arheologic, susţinând că ar fi chiar situl Troiei, lucru confirmat și de câțiva alți arheologi.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, autor fragment: Galina Lemignova, Chişinău, Editura Arc, 2004.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate