Istorie | BSG

coroana-Ludovic VEste bine de știut că Ludovic al XV – lea (1710 – 1774), a fost rege al Franței și Navarei din 1715 până în 1774.

Viața lui a fost extrem de interesantă. La vârsta de doar 5 ani a devenit rege. Ducele de Orleans era regent al regelui – copil și a condus până când micul rege devenea major.

Curtea regelui care a domnit înainte, regele Ludovic al XIV – lea, se evidenția prin opulență și strălucire. Regele prefera diamantele mari. Iar când Ducele de Orleans a ajuns la putere (în 1720), a interzis purtatul pietrelor prețioase, al diamantelor și perlelor, încercând astfel să oprească scurgerile de fonduri exagerate și să restaureze finanțele de stat pe temelie solidă. Însă încercarea lui a eșuat.

Când Ludovic XV a împlinit vârsta majoratului, în 1722, s-a poruncit să se facă o coroană din aur cu pietre prețioase, pe care tânărul rege să o poarte după încoronare. A fost „cea mai splendidă coroană existentă vreodată”, spune Twining.

Tânărul rege iubea bijuteriile, mai cu seamă diamantele.

Pentru a vă face o imagine despre somptuozitatea coroanei, e de ajuns să se precizeze faptul că are în componență 8 dintre diamantele cardinalului Mazarin. Cardinalul Jules Mazarin era un diplomat și politician italian, care a fost prim ministru al Franței din 1642 până la moartea sa. El era mare iubitor și colecționar de artă și bijuterii, mai ales diamante, pe care i le-a lăsat prin testament regelui Ludovic al XIV-lea. Despre cardinalul Mazarin se spune că a inventat tăietura cunoscută sub denumirea de briliant.

În coroană mai era montat și diamantul Regentul, de 140,5 carate, dar și celebrul diamant Sancy, de 55 carate, cu 15 diamante montate în spate și unite prin mici ornamente care să se potrivească diamantului Sancy. Regele purtase ambele diamante și înainte de încoronare, la diferite ocazii.

 Ludovic al XV – lea s-a căsătorit cu Maria Leszczyńska, fiica lui Stanisław Leszczyński, regele detronat al Poloniei. Aceasta, la rândul ei, adora bijuteriile și diamantele. La căsătoria cu regele, în 1725, i-a fost făurită o coroană cu 138 de diamante, 40 de rubine, safire, topaza și smaralde, și multe perle minunate. Ei îi plăcea enorm diamantul Sancy, pe care îl purta adesea ca pandantiv.

Regele nu a fost tocmai exspresia fidelității. Ba dimpotrivă, era cunoscut pentru calitățile sale de amant. Iubitelor sale le oferea giuvaeruri în dar, bijuterii pe care acestea le etalau adesea. Cele mai cunoscute dintre amantele sale sunt marchiza de Pompadour și doamna Du Barry, cea din urmă fiind de-a dreptul obsedată de bijuterii. Ea a acumulat o cantitate enormă de bijuterii, cerându-i din ce în ce mai mult regelui. Ea a devenit astfel ținta hoților, care i-au furat o mare parte din ceea ce adunase. Paguba ei a fost estimată la 140 de diamante mari și 700 de diamante mai mici, 300 de perle mari, 7 smaralde și alte pietre prețioase. Toate acestea erau proprietate de stat. Iar poporul a fost într-atît de supărat încât, chiar și după 19 ani de la moartea regelui, episodul a figurat în hotărârea Tribunalului Revoluționar, care a condamnat-o la moarte prin ghilotinare.

Ludovic al XVI – lea, care a urmat pe tron, nu a avut o domnie la fel de prestigioasă ca și predecesorii săi, el nefiind un mare iubitor de lux. Însă Maria Antoaneta, soția sa, era mare iubitoare de nestemate. Ea a făcut și moda bijuteriilor acelor vremuri, preferând monturile ușoare, făcute pentru a cuprinde pietre prețioase mari, în special diamantele, pentru care avea o slăbiciune.

Bibliografie: Leo P. Kendall, Diamante faimoase și fatale, București, Editura Misterele Universului, 2003.

sursa foto

getii_dacii_traciiSe știe că dacii, strămoșii noștri, s-au tras din marele neam al tracilor, traci care, după spusele istoricului Herodot, au fost ” după indieni, cea mai numeroasă națiune dintre toate națiunile lumii”. Mulți istorici susțin că dacii sunt din neamul tracilor veniți din Caucaz (regiunea cuprinsă între Marea Neagră și Marea Caspică).

Începând cu perioada neolitică și până în anii 1000 î. Hr., geții au emigrat în toate direcțiile, invadând o mare parte a Europei și ajungând până în Asia și Africa, după cum ne spune istoricul Vasile Pârvan în „Getica”.

Vechii greci le mai ziceau dacilor și geți, pe când romanii le ziceau daci, numele dacus și daca fiind de origine romană. Alți istorici fac o deosebire, numindu-i daci pe cei care stăpâneau ținuturile Tisei, ale Ardealului, Munteniei și Moldovei, până la Marea Neagră, și geți pe cei din partea vestică.

Alex. D. Xenopol susține că dacii și geții erau două ramuri ale aceluiași popor, căci Strabo afirma că „Geții și cu dacii vorbeau aceeași limbă”, iar Justin arată că „Dacii sunt sămânța geților”.

Dio Cassius cuprinde sub numele de daci popoarele care locuiau pe ambele maluri ale Istrului sau Dunării, arătând apoi că în special ar purta numele de daci aceia care locuiesc pe malul nordic al fluviului, fie că au fi fost geți sau traci.

Astfel, se poate ajunge la concluzia că ambele popoare poartă numele date și unuia și celuilalt dintre ele.

După ediția din 1929 a marelui dicționar Brockhaus, dacii ar face parte din rasa indo-germană a tracilor. Locuitorii Daciei s-au numit la început geți, și au luat denumirea de daci abia sub regele Filip V al Macedoniei.

Teritoriul ocupat de daci se întindea de la Nistru și Marea Neagră până dincolo de Ardeal.

Dacii se ocupau cu munca câmpului, dar și cu exploatarea minelor de aur din Ardeal și în special a celor din Munții Abrudului. Ei erau vestiți ca fiind cei mai bogați în obiecte de aur.

Atât solul cât și subsolul Daciei au fost și sunt, cu siguranță, cele mai bogate din Europa. Ardealul e cunoscut și râvnit din toate timpurile pentru cantitățile mari de aur, argint și alte minerale pe care la conține mai cu seamă teritoriul Munților Apuseni din lanțul Carpaților, care formează coloana vertebrală a pământului românesc.

Dacia exporta aurul până departe în Nord, la Scandinavi, nu numai ca material brut, ci și ca obiecte de podoabă, confecționate în Dacia și purtând pecetea stilului getic.

Bibliografie: Abrudeanu, Ion Rusu, Aurul românesc. Istoria luindin vechime până azi,  Iași, Editura Vasiliana_’98, 2009.

 

mitridatesNu mulți știu despre cuvântul folosit în medicină și toxicologie – mitridatizare, și de unde vine acest cuvânt. Mitridatizare înseamnă imunitate la o anumită otravă datorită ingerării ei în cantități progresive.

Termenul vine tocmai de la regele Mitridate al IV – lea Eupator, suveran al regatului Pontului din Asia Mică, vestit pentru cruzimea, dar și pentru bogățiile lui. El devenise stăpân, la începutul secolului I î. Hr., peste o serie de regate din Asia Mică, luându-le tezaurele pentru el.

La un festin, o parte din supușii lui mai apropiați au complotat împotriva lui, încercând să-l omoare, punându-i o mare cantitate de otravă în mâncare și în băutură. Însă Mitridate, care de tânăr avea cei mai buni medici și ingerase cantități foarte mici de otrăvuri din plante, pentru ca organismul să devină imun, mâncase și băuse tot, fără a păți nimuc. Uimirea de pe chipul celor care i-au pus otrava i-a dat de gol. Atunci Mitridate i-a forțat să recunoască și să spună tot ce-au făcut. Nu sunt informații care să ne relateze cum i-a pedepsit pe cei care i-au dorit moartea, însă e foarte posibil ca ei să fi plătit cu viața.

De atunci există și expresia „am gustat din otrăvurile lui Mitridate” pentru cei care au trecut prin greutățile și încercările vieții, și acum  sunt imuni la necazuri. Mai este, de asemenea și vorba: „Ce nu te omoară, te face mai puternic”.

Mitridatea fost ultimul rege din Pont care a luptat împotriva ocupației Romane în Asia.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, Cartea aurului, de la mit la istorie, București, editura Humanitas, 2005.

 

Amasis_faraonPărintele istoriei, Herodot, vorbește despre Amasis, care a trăit în secolul IV î. Hr. Trupele egiptene și libiene luptau împotriva coloniei grecești Cirene din Libia, ai cărei locuitori s-au răsculat împotriva faraonului Apries. Faraonul l-a delegat pe tânărul militar Amasis să lupte împotriva răsculaților, dar Amasis s-a alăturat lor și l-au înlăturat pe Apries, urcând el însuși pe tron și aducând pace în țara măcinată de războiul civil.

Însă supușii nu puteau uita originile lui Amasis, deoarece a fost doar un simplu soldat, neavând rădăcini nobile.

Atunci Amasis, care era foarte bogat, a vrut să le dea o lecție supușilor. A dat la retopit un cazan de aur în care invitații și chiar el însuși se spălau pe picioare. A făcut din aurul respectiv o statuie a unui zeu și a așezat-o într-un loc public în oraș.

Egiptenii, uimiți de frumusețea statuii, i se închinau cu miile și îi aduceau ofrande. Amasis a ieșit atunci în public și le-a spus:

 – Statuia de aur a zeului la care vă închinați a fost făcută dintr-un vas în care în trecut oamenii au urinat în el, vărsau în el sau își spălau picioarele. Toate acestea nu mai contează, pentru că iată ce frumusețe de statuie a ieșit din același aur, iar oamenii i se închină cu smerenie. La fel sunt și eu – m-am născut într-o familie modestă, dar acest lucru nu mai contează. contează omul care am devenit.

De atunci, supușii l-au tratat cu considerație, înțelegând că nu originile contează, ci calitatea omului. Amasis a domnit 45 de ani, în armonie și prosperitate.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, Cartea aurului, de la mit la istorie, București, edotura Humanitas, 2005.

daciHerodot, părintele istoriei, spune despre daci și geți, cele mai impotrante dintre triburile tracice. El spune despre țara geților astfel: „Există și o altă împărțire a țării, o împărțire mai veche, astfel că unii se numesc daci, alții geți. Geți se numesc cei de la Răsărit, care sunt la Mare, iar numele de daci se dă celor de la Apus, celor care trăiesc lângă germani…  Dacii vorbesc absolut aceeași limbă ca și geții…”

Despre credința acestora, Herodot ne spune că geții se credeau nemuritori și că se închinau zeului Zamolxis.  Mai spune că grecii vorbesc despre Zamolxis astfel: „…acest Zamolxis fiind om, a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; în urmă, câștigându-și libertatea, se spune că ar fi strâns avere mare și îmbogățindu-se, s-a întors în patria sa.” Zamolxis i-a învățat pe traci și pe geți că nici el, nici ei, nici cei ce se vor naște dintr-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune. Le-a transmis multă înțelepciune. După ce i-a învățat toate acestea, Zamolxis, spun grecii că și-ar fi  săpat o locuință subterană și după ce-a terminat-o, s-ar fi făcut nevăzut pentru traci. El a rămas acolo trei ani, în timp ce tracii îl plângeau ca pe un mort, și îl regretau. Și mai spuneau grecii că în al patrulea an a ieșit, confirmându-se astfel spusele lui.

„În ce mă privește – spune Herodot – părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Și cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele de Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geților.”

Înțelepciunea lui Zalmoxis e transmisă mai departe, ajungând chiar în Atena, unde Platon îi învață pe greci despre Zamolxis. El le spune grecilor într-un discurs că a auzit în armată, de la unul din medicii lui Zamolxis că: „…după cum ochii nu se pot vindeca fără capul întreg, și nici capul fără corpul întreg, astfel nici corpul nu se poate vindeca fără suflet, dar acesta e motivul pentru care cei mai mulți din medicii greci se înșeală în privința multor boli, fiindcă nu cunosc întregul pe care ar trebui să-l vindece…”

Bibliografie: Busuioceanu, Alexandru, Zamolxis, București, editura Meridiane, 1985.

geto-daciDacilor nu le era frică de moarte. Pentru ei, moartea era o bucurie, o ușurare, o eliberare. Se bucurau de viață, dar stăteau demni în fața morții.

Iulian Apostatul, un împărat roman care a domnit între 361 – 363, spune despre împăratul Traian că a zis:

„…După ce am primit Imperiul, amorțit parcă și dezlânat de-a binelea din pricina tiraniei care îl încătușase multă vreme și de incursiunile geților, eu singur am cutezat să lovesc popoarele de dincolo de Dunăre și i-am nimicit pe geți, cei mai războinici ce-au fost vreodată, nu numai prin vlaga lor trupească, ci și datorită celor care i-a convins Zalmoxis, zeul venerat la ei. Convinși că nu mor niciodată, ci numai își schimbă lăcașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât dacă ar porni într-o călătorie…”

Geograful antic Pomponius Mela nota în lucrarea “Chorographia” următoarele despre strămoșii noștri:

„Deși locuiesc într-un singur neam, tracii se deosebesc între ei prin nume și moravuri. Unii sunt crânceni și gata de moarte – mai ales geții. Acest lucru vine din credințele lor deosebite. Unii cred că sufletele celor ce mor au să se întoarcă; alții cred că, deși ele nu se întorc, nu pier, ci trec într-o altă lume, mai fericită; alții, în sfârșit, cred că ele mor de-a binelea, dar e mai bine astfel, decât să trăiască. De aceea, la unii din ei se bocește la naștere și se jelește soarta celor nou-născuți; dimpotrivă, serbează îngropăciunile și le celebrează prin cântece și jocuri ca pe niște sărbători religioase. Femeile nu sunt nici ele mai slabe de înger. Dorința lor cea mai de seamă e să fie ucise deasupra corpurilor bărbaților lor morți și să fie îngropate împreună cu ei.”

Bibliografie: Busuioceanu, Alexandru, Zamolxis, București, editura Meridiane, 1985.

 

ZargedavaDacă veți merge vreodată în județul Bacău, să știți că acolo se află cele mai importante situri arheologice din Moldova: Tamasidava și Zagerdava, unde strămoșii noștri geto-dacii au trăit cândva. Fac parte din comorile cele mai de preț pentru noi, românii.

În județul Bacău, în preajma râului Siret, s-au descoperit la Tamasidava, localitate dacică, pe teritoriul satului Răcătău, două tezaure formate din monede din aur masiv.

Tamasidava și Zargedava au fost semnalate de către alexandrinul Ptolemeu în lucrarea Geographia, ca fiind localități dacice, alături de Piroboridava. Însă nu demult, după mulți ani de săpături și explorări, o echipă de arheologi formată din Vasile Ursachi, Viorel Căpitanu și Constantin Buzdugan, a reușit să le determine coordonatele reale.

Zargedava sau Zargidava, localitate veche de mai bine de 6000 de ani, descoperită arheologic de prof. dr. Vasile Ursachi în 1962, a fost reședința căpeteniei gete, Dicomes, situându-se  la hotarul localității Brad, comuna Negri. Dicomes a domnit după Burebista, în a doua jumătate a secolului I î. Hr., stăpânind  câmpia Munteniei, sud-estul Transilvaniei și o parte a Moldovei.

Aici, la Zargedava, au fost descoperite aproximativ 200.000 de obiecte (unelte, vase și alte piese ceramice, podoabe, arme obiecte de uz casnic și multe altele). Acropola, care până acum este considerată a fi primul oraș dacic, era dotată  cu piață centrală, un sanctuar, un palat al căpeteniei militare și o construcție deosebită privind fortificația.

Râul Siret era o adevărată cale de negoț și arteră de circulație. Se efectuau schimburi de bunuri nu numai între membrii formațiilor tribale, ci și între geto-daci și Imperiul roman. Astfel se explică prezența monedelor republicane  de aur bătute la Roma, descoperite la Tamasidava.

A fost explorat numai o parte din întinderea cetății Zargidava. Acum, situl arheologic e administrat de asociația Daco-Geții, urmând ca cercetările să fie extinse, iar situl să fie protejat într-o arie care va fi muzeu în aer liber.

sursa foto

Bibliografie:

1. Andrieș, Mihai Gheorghe, Destinul comorilor celebre, București, editura Vestala și editura SAECULUM I.O., 2000.

2. Daniel Roxin – blog

 

ler-colinde-GaleriusCelebrul „Ler” din colinde e învăluit în mister, însă orice mister se poate dezlega.

Există legende în țara noastră, mai cu seamă în zona Olteniei, în care apare Ler Împărat. Acest Ler, după unii, e Împăratul Aurelian, nume care nu s-a șters atât de ușor din amintirea locuitorilor Daciei rămași în spațiile nord-dunărene după retragerea trupelor romane din Dacia Romană, în anul 271.

Alți istorici spun că numele de Ler îi era atribuit, de fapt, Împăratului Galerius, care a văzut lumina zilei mai întâi pe pământurile dacice, sub cerul dac, și a cărui mamă era din neamul strămoșilor noștri, și se numea Romula, tatăl său fiind trac. El este dovada faptului că oricine poate avea șansa să devină un nume. S-a născut undeva la țară, sub conducerea lui Aurelian și Probus. A urcat încet în scara ierarhiilor militare, fiind victorios în lupte. În anul 293, a fost desemnat drept Cezar de către Dioclețian. A divorțat de prima soție, căsătorindu-se cu Valeria, fiica împăratului roman Dioclețian.

După spusele scriitorului Lactantius, împăratul Galerius ( 250 –  311) și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, și a propus ca imperiul să se numească  Imperiul Dac, nu Imperiul Roman, ridicând toți senatorii romani împotriva lui. Imediat ce a avut funcția de împărat, el și-a arătat sentimentele nu tocmai plăcute pentru romani, tratându-i pe aceștia cu aceeași cruzime cu care cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași comportament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.

Bibliografie:

1. Andrieș, Mihai Gheorghe, Destinul comorilor celebre, București, editura Vestala și editura SAECULUM I.O., 2000.

2. Wikipedia

 

 

aur-tara-noastraLa fel ca și acum, și pe vremea strămoșilor noștri, dacii, aurul și argintul nostru a atras multe popoare lacome. Unul dintre aceste popoare, romanii, după cum știți, în anul 106, după un greu război, a și reușit să pună mâna pe o bună parte din el. Însă nu pe tot. Țara noastră mai are foarte mult aur și argint la care râvnesc mulți, și pe care vor să ni-l ia, de data asta fără război, dacă noi tot nu-l folosim, nu-l exploatăm și ne plângem de criză.

Când au cucerit cu greu Dacia, tezaurul Imperiului Roman era aproape sleit. Romanii erau la fundul sacului. S-a format o comisie de notabili pentru  stabilirea unor măsuri economice drastice. Însă după ce au luat aurul de pe teritoriul țării noastre, nu numai că romanii au fost scutiți de dări, ci a primit, fiecare familie de romani, 650 de dinari, pentru a se simți părtași la victorie, ceea ce era mai mult decât ar fi visat ei.

Ioannes Lydus, istoric din secolul VI, spune că romanii au luat din Dacia 5.000.000 livre de aur, o livră având 453 g, și de două ori atâta argint. Cu această bogăție imensă, romanii au construit apeducte, temple, forul lui Traian, statui din bronz poleit cu aur. Poate autorul a exagerat, deoarece mai târziu, autorul și renumitul istoric francez Jérôme Carcopino (1881 – 1970) spune că, de fapt a fost vorba de numai 165.000 kg de aur și 330.000 kg de argint, ceea ce, oricum, este enorm.

„Acestea din avuția dacilor învinși au fost făcute”, era inscripționat în piatră, pe multe din cele construite.

Trofeul lui Traian, Templul închinat lui lui Mars ultor, adică Marte răzbunătorul au fost construite tot atunci, la Dunărea de Jos.

În Roma, șaptesprezece săptămâni în șir au durat jocurile în arene, 10.000 de gladiatori înfruntându-se cu arma în mână.

Oare de ce nu ne putem folosi noi de bogăția lăsată pe pământul nostru de Dumnezeu? De ce minele stau închise, și aurul nu e exploatat? Așteptăm, din nou, să vină alții să o facă?

sursa foto

Bibliografie:Andrieș, Mihai Gheorghe, Destinul comorilor celebre, București, editura Vestala și editura SAECULUM I.O., 2000.

tablitele-de-le-tartariaDacă într-un articol mai vechi am vorbit despre faptul că strămoșii noștri au fost printre primii din lume care au cunoscut prelucrarea aurului, iată că există dovezi și pentru faptul că pe aceste meleaguri au trăit primii oameni care au cunoscut scrierea. Dovezile sunt cele trei tăblițe de la Tărtăria, descoperite în anul 1961 de echipa condusă de cercetătorul Nicolae Vlassa. Tărtăria este o localitate situată în județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie.

Poate că ați mai auzit de aceste tăblițe, despre care străinii scriu mai mult decât noi. Sunt de o importanță deosebită, deoarece, după metodele moderne de investigare, acestea datează din anul 5 000 î.Hr, fiind cea mai veche scriere din lume. Totuși, tăblițele au fost datate indirect, căci din cauza conținutului prea mic de carbon din cauza unui tratament termic de coacere în cuptor, nu mai pot fi datate niciodată cu radiocarbon. Până la tăblițele de la Tărtăria, cea mai veche scriere era considerată cea sumeriană și cea egipteană, Harappa, care datează din anii 3 500 – 3 200 î. Hr. Iată că strămoșii noștri cunoșteau arta scrierii cu 1500 de ani înaintea altora. Această descoperire schimbă întreaga istorie, dacă datele presupuse sunt reale.

Cele 3 celebre tăblițe sunt din lut. Două dintre ele sunt găurite și sunt acoperite cu semne, iar pe a treia sunt niște pictograme: un animal despre care se crede că e capră, unul vegetal și unul neclar.

Unii oameni de știință susțin că, de fapt, scrierea de pe tăblițe, care se aseamănă cu cea sumeriană, ar aparține sumerienilor, nu strămoșilor noștri. Numai că îi contrazice faptul că tăblițele au fost descoperite la noi, pe teritoriul nostru, și acolo, unde trăiau sumerienii, nu a fost descoperită nici o scriere mai veche decât cea de pe tăblițe. Așadar, faptele spun că s-ar putea ca sumerienii să fi învățat scrierea de la strămoșii noștri, nu invers.

 După doi ani de pauză, deoarece nu au fost fonduri, anul acesta s-au reluat săpăturile în situl Tărtăria, pe o suprafață de 2,5 hectare.

tablita-SinaiaSe știe că la sfârșitul secolului al XIX – lea, cu ocazia unor lucrări de captare a pârâielor Peleș și Sf. Ana pentru a aproviziona cu apă Mănăstirea Sinaia, au fost descoperite un set de tăblițe din aur și plumb, 240 sau 540  (părerile sunt împărțite) la număr, cu un scris misterios, în relief.

Pe lângă tăblițele de aur, au mai fost găsite monede dacice, de tip Maia și Sarmis. Unii spun că toate au fost luate, tacit, de  Carol I, principe de Hohenzollern-Sigmaringen. El le-a topit, și cu aurul a finalizat o bună parte din castelul Peleș. În locul aurului, a folosit plumb și a făcut alte tăblițe, pe care a copiat scrisul de pe cele de aur.

Un singur jurnalist, pe nume Dumitru Manolache a avut curajul să investigheze în profunzime cazul tezaurului de la Sinaia. El a mers pe la toți oamenii care au avut legătură cu acele tăblițe, și a adunat mărturii scrise, reușind, astfel, să descopere adevărul, sau o parte din adevăr.

Pe tăblițele de aur au fost șase inscripții, dintre care cinci – alfabetice, susțin unii.

Pe când sumerienii, despre care se spune că au inventat scrierea, scriau pe tăblițe de lut, geto-dacii scriau pe tăblițe de aur.

În ziua de azi nu se depune nici un efort pentru a se descifra scrisul și pentru a se studia tăblițele. Oare se încearcă să se ascundă ceva? Oare strămoșii noștri au fost primii care au cunoscut arta scrisului? Pentru că în arta prelucrării aurului au fost, într-adevăr, primii. Dovada este la Muzeul Național de Istorie din București, la secțiunea Tezaur.

Plăcuțele dacice se află acum în subsolurile Muzeului de Arheologie din București, și sunt o adevărată comoară istorică, nebăgată în seamă, care ne prezintă istoria Daciei.

Mai multe informații găsiți în cartea scrisă de Dumitru Manolache:

Tezaurul dacic de la Sinaia – legendă sau adevăr ocultat?, Editura Dacica, 2006.

 

monograma_BiertanCredem că poate fi util pentru oricine să adauge în bagajul de cunoștințe ce este o monogramă, ce semnifică și care este cea mai veche dovadă a creștinismului, la noi.

Monograma este un semn compus din literele inițiale ale numelui și prenumelui unei persoane, aplicat pe diverse obiecte prin scriere, brodare/ cusătuă sau gravare, pentru a fi recunoscut de alte persoane sau pentru a-și recunoaște un obiect din proprietate. Trigrama este formată din trei inițiale, iat tetragrama – din patru.

Cele mai cunoscute simboluri sunt:

  • XP – semnifică primele două litere ale numelui grecesc Hristos; în greacă, X este H, iar P este R)
  • Alpha și Omega – prima și ultima literă din alfabetul grecesc. În Apocalipsa lui Ioan, Isus este prezentat drept Alpha și Omega (A și Ω)
  • MR, cu o coroană deasupra, este monograma cu inițialele Maria Regina
  • trigrama IHS reprezintă inițialele grecești sle lui Isus (Isus Hristos Sigma, Sigma însemnând „împreună”); mai înseamnă și „in hoc salus” – „în acest loc se află mântuirea”, „Isus habemus socium” – „Isus însoțitorul nostru” sau „Isus hominum salvator” – „Isus mântuitorul omenirii”.
  • Tetragrama INRI care, probabil, vă este destul de cunoscută, înseamnă Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum (Isus Nazariteanul Regele Iudeilor)

Monograma lui Isus Hristos (XP) se pronunță hi – ro și reprezintă un simbol creștin timpuriu, din perioada de început a creștinismului, iar cel care folosea acest semn își afirma identitatea de creștin.

Se spune că acest simbol a fost visat de împăratul Constantin cel Mare, înaintea bătăliei de la Pons Milivus, fiind denumit și Crucea Constantină, tocmai din acest motiv.

Acestei monograme, de regulă, îi sunt alăturate și prima și ultima literă din alfabetul grecesc, Alpha și Omega (A și Ω), semnificând începutul și sfârșitul.

La Biertan, lîngă Sibiu  a fost descoperită o astfel de monogramă, din bronz, datând din secolul IV, fiind cel mai vechi obiect creștin de pe teritoriul nostru.  Este compusă dintr-o tablă cu mânere, și poartă inscripția EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI, care se traduce din limba latină  prin „Eu, Zenovius, am făcut acest dar” / „Eu, Zenoviu, mi-am ținut făgăduința”.votum însemnând în latină „promisiune făcută unui zeu în schimbul îndeplinirii unei dorinţe”.

Placa a fost descoperită în anul 1775, în pădurea Chimdru, la 5 km de Biertan, aparținând baronului Samuel von Brukenthal, un jurist sas, guvernator al Transilvaniei, colecționar de artă și fondator al muzeului din Sibiu care îi poartă numele.

Acest obiect este dovada că, după retragerea aureliană de pe teritoriul Daciei, în 271, creștinismul deja își făcuse apariția printre cei care cunoșteau limba latină. De asemenea, această descoperire este o mărturie a originii autohtone a românilor în Transilvania și continuitatea locuirii strămoșilor noștri aici.

Placa are  32.5 cm lungime, 12.6 cm lăţime,  iar discul are 19.5 cm în diametru și se află, astăzi, la Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Bibliografie: Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

muntele-de-pietateDacă în articolul trecut am vorbit despre simbolul amanetului, acum vă vom prezenta un scurt istoric al uneia dintre cele mai vechi activități din lume – creditarea sau împrumutul rapid de bani lichizi, cu ajutorul amanetării.

La fel ca și în zilele noastre, și în trecut, oamenii aveau nevoie de împrumuturi rapide, pentru perioade scurte de timp. Așa că, încă din Antichitate, pe vremea primelor civilizații, oamenii se foloseau de obiectele lor de valoare, pentru a avea bani, iar după ce se foloseau de bani, atunci când duceau suma înapoi, își ridicau obiectele.

O vreme, această activitate care îi ajuta mult pe oamenii simpli, a fost interzisă, până când, în secolul XV, a apărut o organizație de caritate, denumită Muntele de pietate / Monte di Pietà (italiană), Mont de piete ( franceză), sau Monte de Piedad (spaniolă).

Această organizație a început să funcționeze în Italia, dezvoltându-se, mai apoi în Franța, Spania și în alte state catolice.

Scopul acestei organizații catolice, care a pus bazele casei de amanet moderne, era să ajute omul simplu, căruia îi era rușine să apeleze la rude pentru împrumut, sau care trecea printr-o perioadă grea din punct de vedere financiar. Împrumutul oferit îl ajuta să depășească această situație și să își revină. În schimbul banilor, el lăsa gaj unul sau mai multe obiecte, pe care le recupera după ce depășea perioada „de criză”. Obiectul amanetat arăta că cel căruia i se oferă împrumut era capabil să iasă din starea în care se afla, pentru că nu oricui i se oferea împrumutul, ci numai celor care meritau. (de exemplu, cerșetorilor bețivi nu li se acorda împrumut).

Dacă oamenii nu mai reveneau cu banii, ca să ridice obiectul amanetat, obiectul era vândut, pentru a se recupera banii împrumutați, și pentru a putea fi dați ca împrumut la alți oameni.

Și în zilele noastre s-a păstrat această formă de împrumut pe termen scurt. La BSG puteți apela cu încredere, oricând aveți nevoie urgentă de bani împrumut.

sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_pawnbroking

urmași ai dacilorGrecii îi numeau barbari pe toți cei care se aflau dincolo de civilizația lor. În istorie se spune că romanii au venit în Dacia și, după ce au cucerit-o cu greu, au civilizat-o. Așa să fie?

Roma, atunci când a cucerit Dacia, era în pragul falimentului. Iar aurul dacilor, de la Sarmizegetusa, Munții Apuseni, Roșia Montană etc. i-a ajutat pe romani să depășească momentul de criză, și să trăiască încă 100 de ani în belșug.

În Roma, la Colosseum, cel mai mare amfiteatru (un teatru de formă circulară lipsit de acoperiș) antic, romanii au sărbătorit victoria împotriva Daciei, timp de mai bine e o jumătate de an. I s-a dat mulțimii ce voia, „pâine și circ”. Sărbătoreau victoria prin masacre, iar cei care scoteau cadavrele afară, pentru a se putea începe o nouă luptă în arenă, împungeau corpurile cu o furcă, pentru a se asigura că sunt neînsuflețite. Iar pe cei care simulau moartea, îi omorau. Foarte puțini dintre romani se îngrozeau la vederea oamenilor care mureau în chinuri pentru a ferici publicul. Tacit, istoricul și omul politic roman, spunea că sângele gladiatorilor nu avea nici o valoare. Plinius, prieten cu Tacit și apropiat al împăratului Traian, spunea că vederea acelor masacre îi ajută pe spectatori să se obișnuiască cu disprețul stoic (stoicism –  curent filozofic conform căruia omul trebuie să se conducă după rațiune și să înfrunte cu fermitate și curaj toate vicisitudinile vieții) față de viață. Singurul care s-a îngrozit la vederea chinurilor din arenele romane a fost Seneca, sfetnicul împăratului Nero.

Roma, după ce-și umpluse visteriile cu aurul dacilor, nu mai avea alte preocupări, decât să bea, să mănânce și să se distreze la vederea sângelui. Tribunele Colosseumului erau pline, zilnic, iar romanii erau în culmea fericirii când animalele sălbatice erau puse să lupte între ele, până la moarte. Lei cu tigri, leoparzi cu lupi etc. Iar poeții, în tot acest timp, vorbeau despre măreția Romei. Aveau o plăcere deosebită pentru jocuri și teatru. Iar piesa una din piesele preferate de teatru, care s-a jucat 200 de ani, cu mare succes, a fost o dramă neagră în care un tâlhar murea, la final, în chinuri groaznice, crucificat. Ei bine, la fiecare spectacol, un condamnat la moarte juca „rolul” acestui tâlhar, fiind, realmente, crucificat.

În schimb, la daci nu exista sclavagismul. Existau trei clase sociale: nobilimea, preoțimea și oamenii de rând. Pământurile nu erau numai ale regelui sau ale nobililor, ci și ale oamenilor de rând. Exista, așadar, proprietatea privată.Ei se ocupau cu agricultura, metalurgia (exploatau aurul și argintul, știau să obțină bronzul, prelucrau fierul  și făceau arme, unelte și podoabe deosebite), olăritul (meșterii daci au folosit roata olarului începând cu secolul V î. Hr.), aveau armată care se instruia mereu.

Dacă veți merge la Muzeul Național de Istorie, secția tezaur, veți vedea podoabe din aur făurite de strămoșii noștri, în urmă cu șapte mii de ani. Ei aveau o credință monoteistă, credeau într-un singur zeu, Zalmoxis, cu mult înaintea apariției creștinismului, în timp ce alte neamuri aveau mulți zei la care se închinau și pentru care făceau sacrificii, chiar umane (inclusiv romanii).

Romanii au ocupat numai aproximativ un sfert din Dacia, exact de unde puteau extrage aur și minereuri. Au ocupat Banatul, o parte din Oltenia, Munţii Orăştiei şi Munţii Apuseni. Dacii liberi au rămas în Maramureş, Banatul de Severin, Bihor, Crasna, Zărand, Solnocul Interior și Țara Chioarului, în Tisa, Bucovina de Nord, Moldova până la Nistru -Bug şi Muntenia. Aceștia depindeau de Imperiul Roman, însă nu au avut contacte directe cu romanii stabiliți în Dacia cucerită, Dacia provincie Romană. Iar romanii au ocupat această parte din Dacia (un sfert) numai timp de 170 de ani, din anul 105,  până în anul 275, când trupele romane s-au retras, sub conducerea împăratului Aurelian. Oricum, numărul maxim de soldați romani care staționau în Dacia a fost de șapte legiuni, adică nu mai mulți de 7000.  Aurelian a retras atât armata, cât și administrația de pe teritoriul fostei Dacii.

Traian, al cărui nume vine de la toponimul „trahianus”, adică din Tracia, spune, atunci când merge să cucerească Dacia: „Mă întorc în țara străbunilor mei.” Și știm cu toții că dacii se trag din traci. Limba daco-geților era înrudită cu latina, iar Traian vorbea cu dacii fără a avea nevoie de vreun translator.

Se spune în istorie că limba latină a fost învățată de către daci (inclusiv cei liberi, care nu aveau contact direct cu Dacia, provincie romană), în 170 de ani. Romanii au cucerit și ocupat și alte țări ale lumii, timp de mult mai mulți ani. Au fost ocupați de romani pentru 200,  400 sau chiar 800 de ani, popoare precum galii, grecii, francii, ibericii, egiptenii și alții, dar nici unul dintre aceste state nu și-au pierdut identitatea, cum se spune despre daci, că și-au abandonat limba și tradițiile. Am fost sub ocupația Imperiului Otoman, austro-ungarii au ocupat, de asemenea teritoriul țării noastre timp de secole, dar românii nu vorbesc nici turca, nici maghiara, nici germana, și nici nu și-au uitat limba. Se poate, oare ca în 170 de ani, nu numai acel sfert din Dacia, ocupat de romani, ci și peste două milioane de daci, să fi învățat latina de la 7000 de romani, sau ei o cunoșteau deja, înainte de venirea romană, limba dacă fiind o limbă puternic înrudită cu latina?

Bibliografie:

1. Paler, Octavian, Calomnii mitologice, București: Adevărul Holding, 2010.

2. Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, editura Dacica, 2009.

3. Nicolae Minulescu, Dacia – țara zeilor, editura Zamolxis, Cluj Napoca, 2009.

4. https://www.youtube.com/watch?v=duj_84hnc58

bratara-dacica-spiralaÎncă din antichitate, Transilvania și zona muntoasă din nord-vestul țării noastre erau importante surse de procurare a aurului, deținând cele mai bogate zăcăminte din Europa. Aici au fost confecționate bijuterii și obiecte din aur care au luat drumul îndepărtatei Scandinavii, mergând chiar până în Egipt.

Către mijlocul Epocii Bronzului (anii 1500 î. Hr.), în Transilvania, arta metalelor prețioase cunoaște o perioadă de înflorire. Fibulele erau folosite pentru a prinde mantiile, cingătorile din piele erau acoperite cu plăcuțe de aur, ciocănite, iar rochiile erau decorate cu aplici din aur, care completau frumusețea inelelor, cerceilor, brățărilor, pandantivelor și diademelor.

Astfel de obiecte au fost descoperite la Săcuieni,  Grăniceri, Târgu Mureș, Sarasău, Șmig etc., fiind confecționate înainte de venirea sciților.

Spirala era motivul folosit cel mai des pentru decorarea obiectelor din metale prețioase descoperite pe teritoriul țării noastre între secolele IX – VII î. Hr.

„Totul se spiralează” spune Pârvan în Getica.

Aceste podoabe au fost realizate folosindu-se tehnica “au repoussé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri), ciocănite „pe dos”, în negativ, motivele decorative fiind trasate cu instrumente fine din bronz.

Perlele, precum și alte pietre prețioase sau semiprețioase erau înșiruite în formă de spirală sau cerc.

Aceste motive – spirala și cercul – sunt comune cu cele de pe ceramica veche sau de pe obiectele din bronz.

Simbolul spiralei e strâns legat de cultul soarelui. Spirala plană evocă traseul labirintului, adică al întoarcerii la centru. Spirala dublă reprezintă cele două mișcări complementare, evolutivă și involutivă, ale vieții și morții. E un simbolism ciclic care se întâlnește cu acela al roții – reprezentate și prin cele două spirale încrucișate, formând svastica, svastica aparținând cultului soarelui, în epoca de bronz.

Spirala este simbolul sacru al strămoșilor noștri, dacii, atribuindu-l zeității supreme.

Abia în ultima etapă a epocii bronzului apar și motivele zoomorfe, destinate apărării împortiva duhurilor rele, puse la capetele brățărilor care aveau rol de amulete în costumele de ceremonie ale căpeteniilor. Spirala care ferea omul de necazuri și duhuri rele era pusă și la capetele săbiilor, pe scuturi, coifuri sau topoare.

Adesea, spirala era asociată cu șarpele. Șarpele acum este un simbol blamat, însă în trecut, șarpele reprezenta înțelepciunea, iar la daci îl reprezenta chiar pe Zalmoxes (șarpele Glykon, descoperit la Tomis, în tezaurul de statui). Relația dintre spirală (soare) și șarpe e foarte strânsă, deoarece, între cele două echinocții, de primăvară și de toamnă, când soarele are putere mare, șarpele iese de sub pământ pentru a se încălzi la căldura soarelui.

Bibliografie:

Nicolaescu, Corina, Arta metalelor prețioase în România, Editura Meridiane, București, 1973

Luc Benoist, Semne, simboluri și mituri, Editura Humanitas, 1995, traducere de Smaranda Bădiliță


1 2 3 4 6
Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate