Diverse | BSG

moneyȘtiați că termenul „salariu” vine de la sare? Cuvântul salariu (atenție, nu salar), care este suma de bani primită în schimbul muncii depuse pe o anumită perioadă, vine de la latinescul salarium, care, pe vremea romanilor era o cotă de sare primită de soldați la soldă, ca plată suplimentară.

Mai târziu nu s-a mai dat sare, ci o anumită sumă de bani, care se numea tot „salarium”, pentru că era suma cu care soldații puteau să-și cumpere sarea pe o lună. Suma nu era aceeași în toate regiunile. Dacă era într-o regiune în care nu prea exista sare, și sarea era scumpă, „salarium” era mai mare, iar dacă regiunea era bogată în sare, suma era mai mică.

Cu timpul, prin denumirea de salarium se înțelegea întreaga soldă, nu doar suplimentul, iar cuvântul a trecut în multe limbi romanice, însemnând leafă sau salariu.

Bibliografie: Ana Pîrșcoveanu – Apostolide, Sarea, noua strălucire a unei bogății străvechi, București, editura Științifică, 1963.

castan_Baia_MareCastanii comestibili cresc în zonele mediteraneene. Totuși, la noi în țară avem castani comestibili în zona Maramureșului – în Baia Mare, Baia Sprie și Tăuții de Sus, în Oltenia și mai puțini în Banat. Cei mai mulți castani cresc în Asia, în China, Coreea, Turcia etc., iar în Europa cei mai mulți se găsesc în Sud, în Italia și Spania. Castanilor le place climatul blând, cu umiditate suficientă, dar nu foarte mare.

O întrebare ar fi cum au ajuns acești castani în România.

Ei bine, se pare că aurul din minele noastre i-a adus, în mod indirect, desigur.

Se spune că au fost aduși în depresiunea Baia Mare de către antreprenorii italieni ce realizau grinzi de susținere pentru minele din zonă, datorită faptului că lemnul de castan comestibil este ațos și elastic. Lemnul de castan mai întâi se îndoia, și minerii aveau timp să scape în caz de surparea unei galerii de mină.

În Maramureș, castanului i se mai spune și aghistin, iar castanelor – aghistine.

castana_în_castanDin lemn de castan se face mobilă de lux, dar și parchet de calitate superioară.

Baia Mare sărbătorește miraculosul castan dulce sau castan nobil toamna, în perioada în care se coc castanele, la sfârșitul lui septembrie și începutul lui octombrie, prin „Sărbătoarea castanelor”.

numere-numerologieNumerologia este strâns legată de astrologie, ambele susținând faptul că nimic nu e întâmplător, și că omul are un destin, stabilit încă de la naștere. Numerologia a fost practicată încă din antichitate, arătând că numerele și data nașterii pot influența viața oamenilor, și că totul este calculat. Această artă, numerologia mai susține faptul că între numere există o forță magnetică. Sunete, culori, nume și multe altele pot fi transmise prin numere.

Pitagora considera că numere constituie esența lucrurilor și că totul se poate reduce la o formulă. Spunea că numerele impare sunt magice (1,3,5,7,9), și că reprezentarea numerelor și valoarea pe care oamenii le-o dau este în funcție de puterea lor. Astfel,

  • 1 – reprezintă divinitatea, dar și omul, unificarea, punctul; cei care au acest număr sunt într-o continuă evoluție;
  • 2 – cei doi poli; lupta dintre cele două elemente opuse, dualitatea, soțul și soția care împreună formează o familie; acest număr aduce liniște și împlinire;
  • 3 – treimea, trinitatea, familia formată din cei doi soți și un copil, cunoașterea, timpul format din trecut, prezent și viitor, triunghiul, tridentul sau trifoiul; este un număr norocos;
  • 4 – cele 4 puncte cardinale, pătratul, cele 4 culori la cărți. Numărul 4 este multiplul lui 2 și prezice certuri. De asemenea, mai semnifică sensibilitatea, dar și solidul; cei care sunt guvernați de acest număr trebuie să fie mereu cu ochii-n 4, și să fie foarte atenți la fiecare decizie pe care o iau;
  • 5 – reușita pe plan sentimental, cele 5 simțuri de bază, 5 continente, pentagonul și numărul vocalelor;
  • 6 – este bivalent, fiind atât bine, cât și rău, în aceeași măsură. Creația cea mare a fost făcută în 6 zile, postul Crăciunului are 6 săptămâni, numărul 6 fiind reprezentat de hexagramă sau hexagon; energia și optimismul sunt principalele caracteristici ale celor guvernați de numărul 6;
  • 7 – este cel mai întâlnit număr: 7 zile din săptămână, 7 păcate, dar și 7 virtuți, 7 minuni ale lumii, 7 porți, 7 culori ale curcubeului, 7 note muzicale, 7 coline ale Romei, 7 înțelepți ai Greciei Antice etc.
  • 8 – este simbolul dreptății, al învierii, al regenerării, fiind media între pătrat și cerc; cei care au acest număr vor trebui să muncească din greu pentru a obține orice;
  • 9 – 9 luni de purtare a copilului în pântece, 9 muze;
  • 10 – desăvârșirea, decagonul și cele 10 porunci;
  • 11 – este un număr foarte bun pentru cei care s-au născut în această zi a lunii, deoarece copilul moștenește 11 puteri de la mamă. Semnifică un nou început și reînnoirea ciclurilor vitale;
  • 12 – 12 luni ale anului, 12 apostoli, a 12 – a oră a zilei, 12 zodii, orele zilei și ale nopții, fiecare având câte 12 etc.
  • 13 – un număr foarte bun pentru unii, și foarte rău pentru alții, în funcție de persoană.  13 duhuri rele, 13 meseni la cina cea de taină;
  • 14 – de aici, particularitățile numerelor scad;
  • 24 – ziua are 24 de ore; 24 este numărul care atestă puritatea aurului – 24 k ;
  • 69 – este numărul care trimite la simbolul din cultura chineză – ying și yang, la ciclicitate;
  • 100 – este numărul care simbolizează perfecțiunea;
  • 666 – este numărul care apare pe codul Băncii Mondiale; este semnul banului evreiesc. 666 apare pe cardul băncii Australiene, pe cecurile băncii din Bombay, pe cardul de credit din America, pe lozurile din Israel, și în firma Exol a lui Rockefeler.
  • 1000 – este fericirea fără de margini; viața lui Adam în Paradis ar fi trebuit să fie de 1000 de ani. Numărul 1000 este considerat perfecțiunea absolută, simbolizând ansamblul generațiilor și desăvârșirea vieții.

Pentru a-ți afla numărul, trebuie să aduni toate cifrele datei tale de naștere, astfel încât să obții o singură cifră. De exemplu, dacă te-ai născut în 15.04.1990, aduni 1+5+0+4+1+9+9+0= 29; 2+9+11; 1+1=2. Numărul tău e 2, și îți guvernează fiecare an din viață.

Bibliografie: Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

ler-colinde-GaleriusCelebrul „Ler” din colinde e învăluit în mister, însă orice mister se poate dezlega.

Există legende în țara noastră, mai cu seamă în zona Olteniei, în care apare Ler Împărat. Acest Ler, după unii, e Împăratul Aurelian, nume care nu s-a șters atât de ușor din amintirea locuitorilor Daciei rămași în spațiile nord-dunărene după retragerea trupelor romane din Dacia Romană, în anul 271.

Alți istorici spun că numele de Ler îi era atribuit, de fapt, Împăratului Galerius, care a văzut lumina zilei mai întâi pe pământurile dacice, sub cerul dac, și a cărui mamă era din neamul strămoșilor noștri, și se numea Romula, tatăl său fiind trac. El este dovada faptului că oricine poate avea șansa să devină un nume. S-a născut undeva la țară, sub conducerea lui Aurelian și Probus. A urcat încet în scara ierarhiilor militare, fiind victorios în lupte. În anul 293, a fost desemnat drept Cezar de către Dioclețian. A divorțat de prima soție, căsătorindu-se cu Valeria, fiica împăratului roman Dioclețian.

După spusele scriitorului Lactantius, împăratul Galerius ( 250 –  311) și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, și a propus ca imperiul să se numească  Imperiul Dac, nu Imperiul Roman, ridicând toți senatorii romani împotriva lui. Imediat ce a avut funcția de împărat, el și-a arătat sentimentele nu tocmai plăcute pentru romani, tratându-i pe aceștia cu aceeași cruzime cu care cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași comportament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.

Bibliografie:

1. Andrieș, Mihai Gheorghe, Destinul comorilor celebre, București, editura Vestala și editura SAECULUM I.O., 2000.

2. Wikipedia

 

 

magnetismMagnetismul este manifestat în diverse moduri: prin atracția sau respingerea față de unele persoane, față de obiecte sau față de câmpul magnetic al aparatelor care au câmpuri electromagnetice.

Biomagnetismul este magnetismul biologic care există la oameni, plante, roci sau animale.

Datorită compoziției (ioni pozitivi/negativi, electroni negativi, protoni pozitivi, fotoni – lumina etc), toate substanțele suportă încărcături energetice.

Există persoane care au capacitatea de a-și lipi magnetic obiecte pe piele. Acest fenomen se numește telekinezie.

Cei doi poli, plus și minus se orientează, creând astfel materiale magnetice.

Magnetismul uman  sau animal este biologic, și încă nu s-au găsit explicații exacte în privința lui. Seamănă cu feromagnetismul metalic, însă este mai slab ca intensitate și se poate transmite la distanță mai mare.

Numai fierul, nichelul, cobaltul și unele aliaje ale lor formează magneți permanenți prin magnetizarea lor sau sunt atrași de magneți. Iar sângele conține atât fier, cât și nichel (în cantități foarte mici).  De asemenea, unii cercetători susțin că organismul uman conține, la anumite articulații, unele cantități, infime, de magnetit, adică mineralul de magnet natural.

Magnetismul poate fi utilizat în reechilibrarea zonelor defecte din corpul uman. Anumite organe sau zone, din cauza oboselii sau a anumitor substanțe, se pot dezechilibra din punct de vedere magnetic sau organic. Refacerea câmpului magnetic se poate efectua simplu, prin aplicarea palmei pe locul cu probleme, așteptând câteva minute sau zeci de minute astfel. În acest timp se produc modificările magnetice necesare și se instalează starea de bine. Cei care sunt supuși magnetizării simt căldură în zona afectată sau destindere.

Bibliografie: Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

flori_aurAtunci când oferim unei persoane (apropiate sau nu) o floare sau un buchet de flori, e bine să știm semnificația acelor flori și ce simbolizează ele.

Florile, la fel ca aurul sau pietrele prețioase, au anumite proprietăți, atât fizice, cât și energetice, și pot fi folosite atunci când dorim să transmitem ceva celui/celei ce le primește, într-un mod subtil și elegant.

Primul lucru la care trebuie să fim atenți când alegem o floare este culoarea. Se știe că roșul sanguin reprezintă focul, pasiunea, galbenul solar – posesivitatea; albastrul – intelectul, prietenia, dar și visarea; albul – puritatea, movul – spiritualitatea; rozul – o iubire ascunsă, romantismul; verdele – culoarea succesului ș.a.m.d.

Apoi, ne putem lua după limbajul florilor, care ne spune că:

  • garoafa – înseamnă iubire pătimașă
  • trandafirul alb – candoare
  • gladiola – indiferență
  • crinul – iubire ideală, fără pată
  • trandafirul roșu – dragoste pasională
  • levănțică – neîncredere
  • ghiocelul – speranța la zile mai bune
  • liliacul – nașterea unor sentimente de iubire, tinerețea
  • laur – glorie
  • iasomie – amabilitate, fericire
  • iris – schimbare în bine
  • anemone – griji sentimentale
  • mac – liniște
  • zambila – bunăvoință
  • petunia – furie
  • floarea soarelui – adorație
  • busuioc – ură
  • panseluța – mă gândesc la tine
  • margareta – inocență
  • vâsc – legături primejdioase
  • lalea – iubire înșelătoare
  • trandafir galben – gelozie
  • orhideea – bogăție

De asemenea, când oferim cuiva flori, ne putem lua după zodiacul floral:

Trandafir – persoanele născute în zilele de: 9, 18, 27;

Margaretă – persoanele născute în zilele de: 8, 17, 26;

Bujor – persoanele născute în zilele de: 2, 11, 20, 29;

Albăstrea – persoanele născute în zilele de: 4, 13, 22, 31;

Iris – persoanele născute în zilele de: 5, 14, 23;

Mac – persoanele născute în zilele de: 6, 15, 24;

Orhidee – persoanele născute în zilele de: 7, 16, 25;

Floarea – soarelui – persoanele născute în zilele de: 1, 10, 19, 28;

Papucul – doamnei – persoanele născute în zilele de: 3, 12, 21, 30.

Bibliografie: Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

alchimiaAlchimia și-a făcut apariția prin secolul I, în Egiptul antic, fiind înaintașa chimiei moderne. A fost practicată, mai apoi, și în India, China, Mesopotamia, Islam, Persia, Imperiul roman sau Grecia antică. Alchimiștii, atât în antichitate, cât și în Evul Mediu, au încercat să obțină aur, metalul cel mai dorit al acelor vremuri, din metale obișnuite.

Unii, mai târziu, au spus că alchimia era vrăjitorie, mai ales în perioada Evului Mediu, deoarece încerca să facă o licoare care să vindece boli, denumită „panaceu”. Mai încercau să prepare o licoare care să mențină corpul uman mereu tânăr, licoare supranumită „piatra filozofală”. De asemenea, alchimiștii mai doreau să creeze un om artificial, denumit „homunculus”. Toate acestea erau considerate a fi „împotriva naturii”, și erau privite cu ochi critici.

Alchimiștii îmbinau noțiuni de fizică cu cele de chimie, cu medicina, spiritualismul, religia, misticismul și arta.

Numele acestei științe, „alchimia” vine de la cuvântul „Kemi”, prin care egiptenii denumeau pământul. Alții susțin că vine de la articolul al și grecescul khymeia, verb care se traduce prin „a lipi”, adică „alipire. Ar mai exista și varianta provenienței denumirii din chineză, unde kem – yia înseamnă „arta de a face aur”.

Chimia îi datorează alchimiei primele cunoștințe despre fabricarea alcoolului, acizilor (acetic, sulfuric, clorhidric sau apa regală – un amestec de acid clorhidric și acid azotic, care are proprietatea de a ataca metalele nobile), despre obținerea metalelor și aliajelor.

Alchimiștii, mai apoi, au convins regii și papii că transformarea metalelor comune în aur pur chiar este posibilă. Astfel, ei au fost primiți la curțile regale și li s-au făcut laboratoare în care să poată face experimente.

Printre alchimiști au existat și medici sau farmaciști, care, cu ajutorul unor substanțe, făceau medicamente. De aici s-a desprins o altă ramură, sub numele de iatrochimie, adică „chimia în medicină.

Așadar, alchimiștii doreau și erau convinși că vor reuși să transmute metalele obișnuite, în aur. Chiar și celebrul om de știință englez Isaac Newton, care a trăit în secolul XVII, încă credea că transmutarea în aur este posibil de realizat, deși nu și-a concentrat atenția asupra acestui lucru. Newton, care a fost alchimist, a pus bazele mecanicii clasice, a descris legea atracției universale, a pus bazele în domeniile științei opticii și matematicii, a studiat astronomia, fiind, de asemenea, unul din cei mai renumiți filozofi.

Unul din simbolurile alchimiei este caduceul, un băț cu aripi, care are în jurul lui doi șerpi încolăciți. În Antichitate, acesta era protectorul comercianților, fiind asociat cu mesagerul zeilor, Hermes, cel care conducea morții către Hades, zeul lumii subpământene, sau al Infernului. Acest simbol, Caduceul, este folosit uneori și în medicină, mai ales în America de Nord. Însă, simbolul medicinei și al farmaceologiei este bățul cu un singur șarpe încolăcit, fără aripi, denumit Toiagul lui Esculap. Esculap e considerat zeul medicinei. Era fiul lui Apollo, și se spune că știa leacuri și vindeca oamenii, chiar înviind și morții. Se spune că el a fost medicul argomauților. Esculap avea trei fiice: Panacea, Midrine și Hygeia, de la ultima venind și cel de-al treilea simbol al medicinei: pocalul cu picior, cu un șarpe încolăcit în jurul lui, denumit și Pocalul Higeiei.

 

hefaistosMunca la forjă (atelier de fierărie) a fost, la începuturi, rituală – atât celestă, cât și pământeană. Această dublă legătură e atestată chiar de numele fierului, sideros, care vine de la numele stelei în latină – sidus, deoarece egiptenii se spune că au folosit fierul pentru prima dată, extrăgându-l din meteoriți. În zona Maramureșului, fierului i se spune și acum „sier”.

Tubal-Cain este descris în biblia ebraică, în Geneză, ca fiind „făuritorul tuturor uneltelor de aramă și de fier”. Or, în arabă, numele de Cain înseamnă fierar. În tradiția hindusă, primul fierar a fost zeul Brahmanspati, cel care a făurit lumea, nu ca și creator, ci ca și demiurg executant. La greci, în fierăriile subterane, stăpânii focului, Hephaistos, Ciclopii sau piticii făurari au fabricat armele, săbiile și scuturile eroilor civilizatori.

Armele erau simboluri spirituale. Scutul, în spatele căruia zeii își asigurau invizibilitatea, era aparența lumii. Pe scutul lui Ahile, Hephaistos a reprezentat toate mirajele cosmice: bolta cerească, dar și aspecte din viața de zi cu zi: o judecată, o nuntă, culesul viei, secerișul, o turmă atacată de lei sau o horă. Perseu o învinge pe Medusa, punându-i în față un scut lustruit ca o oglindă, iar aceasta, văzându-și propriul chip, piere.

Spada e simbolul dreptății și al păcii, armă ofensivă a divinității, care reprezenta puterea, era imaginea fulgerului, iar în plan spiritual, autoritatea îi era exprimată prin poezia în versuri.

Așadar, armele aveau o dublă capacitate, datorită originii lor celeste și terestre. Vedem în metale elementele planetare ale lumii, iar în planete, metalele cerului. S-a ajuns astfel la o corespondență, iar lui Saturn îi corespund plumbul și ametistul, lui Jupiter – cositorul și safirul, lui Marte – fierul și rubinul, Soarelui îi corespunde aurul și diamantul, lui Venus – cuprul și smaraldul, lui Mercur –  argintul viu și carbunculul, iar Lunii – argintul și piatra lunii.

Luc Benoist, Semne, simboluri și mituri, Editura Humanitas, 1995, traducere de Smaranda Bădiliță

icoana maica domnuluiArta iconografica rusă a împrumutat spiritul și semnificația creștinismului bizantin.

Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial roman, pe un substrat multietnic și multicultural, care a fost elenizat treptat și s-a dezvoltat apoi ca un imperiu creștin, încheindu-și istoria ca un stat greco-ortodox. Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476 până în anul 1453, caracteristicile acesteia fiind abordările simbolistice, duse către abstractizare, și nu imitarea realității, cum e la arta clasică.

Ca o continuare a tradiției bizantine, în icoanele rusești se folosea tehnica poleirii, a aplicării pe o suprafață respectivă a unei foițe subțiri de aur (suflat). Cu aceste foițe se poleia fondul icoanei, nimburile, iar câteodată și alte elemente (aripile îngerilor, straiele, detaliile arhitecturale). Foițele se aplicau pe grundul bine netezit, în concordanță cu conturul reprezentării, înainte de zugrăvirea acesteia în culori. Existau două tipuri esențiale de poleire: fără stratul de ocru rosu de la bază sau pe deasupra acestuia. În primul caz, grundul se acoperea cu un strat de ocru luminos, dizolvat în apă. După uscare, porțiunile respective se șlefuiau, se ungeau cu ulei de piele sau de pește, după care se aplicau foițele de aur, tăiate după dimensiuni. După terminarea acestui proces, suprafața metalului se netezea cu „dintele”, mai exact o bucată de cremene polizată, cu un dinte de urs sau de porc.

Din secolul al XVI-lea , poleirea a început să se aplice pe un strat de ocru. Acesta era alcătuit din argilă de ocru roșu, amestecată cu albuș de ou de găină și ceară de albine. Compoziția se întindea pe grundul de var, se lăsa la uscat,  după care se umezea din nou cu vin sau votcă și pe suprafața jilavă se lipeau foițe de aur suflat. O astfel de tehnică îi conferea aurului o strălucire metalică de efect, iar suprafeței poleite, o tentă lucioasă, sau deopotrivă, mată.

Poleirea cu aur suflat se aplica și pe grundurile cu modele în relief, după cum, uneori, suprafața aurită se împodobea cu desene cizelate. În veacul al XVII-lea au devenit populare frescele ornamentale și „glazurarea cu aur”. „Glazurarea” se obținea grație aplicării unor straturi extrem de subțiri, aproape transparente, de vopsea verde-strălucitoare, roșie, brună sau de chinovar roșu, straturi care mai apoi se scrijeleau până la suprafața aurită. În același timp, câștiga teren și zugrăveala cu vopsea neagră pe aur, ceea ce amintea de gravura cu aliaj negru pe metal. Adesea în tehnica aplicării pe cutele hainelor, pe aripile îngerilor, pe detaliile interioarelor, se trasau linii din aur suflat, denumite assist (cuvântul assist vine de la latinescul assisto – „a fi prezent” , și erau niște linii trasate cu aur, o soluție pregătită din zeamă de usturoi sau bere consistentă, care servea drept clei pentru a lipi foița de aur).

Ele se lipeau, după uscare, se îndepărtau părțile de metal de prisos,iar assist-ul se șlefuia până la strălucire. Uneori, assist-ul se trasa și cu aur preparat, o vopsea din pulbere de aur, frecată cu clei. Acest tip de aur apare în pictura de icoane rusă în sec XIV-lea. Se prepara manual, după multe ore de frecare a foiței de aur suflat cu miere sau glucoză, până la obținerea unei mase uniforme, după care amestecul se spăla pentru precipitarea metalului, se usca, se adăuga o soluție de rășină și se amesteca până la uniformizare. Cu aur preparat se făcea conturul cutelor de la odăjdii, al elementelor de peisaj, ornamentele. Detaliile fine erau schițate prin linii paralele, („sub forma de pana”), sau printr-o rețea de linii („sub forma de rogojină”). Întrucât porțiunile acoperite cu aur preparat nu străluceau după uscare, ele se lustruiau cu „dintele”.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2005, articol scris de Oksana Fais,  traducere din rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov.

 

arme_de_pretArma este însoțitorul permanent al ostașului. De ea depinde și biruința și viața lui. De aceea interesul pentru arme a fost întotdeauna deosebit, acestea fiind îngrijite și împodobite. Armele foarte bune și echipamentul solid subliniau importanța proprietarului, vorbeau despre meritele sale militare. Armele scumpe, primite ca rasplată, încurajau vitejia în luptă, fiind, totodată, semnul bunăvoinței deosebite a suveranului.  Iar armele bogat decorate erau atributul necesar al ceremoniilor solemne. Obiceiul împodobirii armelor a apărut încă din antichitatea timpurie.

Nomazii și locuitorii războinici ai stepelor Eurasiei (Eurasia este o masă continentală formată din Europa și Asia) aveau o atitudine deosebită fata de arme: din aur erau făcute căptușelile „gorit”-elor, (tocuri pentru arcuri) și al tecilor akinakes-urilor ( akinakes – spadă scurtă sau pumnal cu unul ori două tăişuri şi cu o gardă caracteristică, în formă de inimă, folosită de perși, sciți, sarmați, geți etc.). Hunii, de asemenea, își împodobeau cu mult lux arma teribilă. Căptușelile arcurilor bune erau făcute din foițe de aur. Aceste aplice ar fi reprezentat un impediment în lupta,de aceea erau folosite numai la ceremoniile de paradă. Armele frumoase erau prețuite și în Imperiul Roman: coifurile ofițerilor din perioada Romei târzii erau confecționate din fier, dar erau acoperite cu plăci de aur cu ornamente complicate, și uneori cu garnituri din pietre prețioase.

Totuși întâietatea în confecționarea armelor rafinate și luxoase și a echipamentului militar le revine meșterilor care au trăit în secolele XV-XVII în India, Orientul Mijlociu și Apropiat. Armele scumpe cu lame, făurite în India epocii Marilor Moguli, erau neapărat înfrumusețate cu aur. Din aur se făceau căptușelile tecilor și ale mânerelor, se executau modele complicate pe crestăturile de pe lamele din otel sau otel de Damasc. Pietrele scumpe, încrustate, confereau obiectelor o înfățișare singulară, uneori se crea impresia că nu pietrele sunt incrustate în baza de aur, ci fâșiile de aur sunt întrețesute printre ele. În secolul al XVII-lea, șeile turcești erau la mare căutare. Pe lângă faptul că erau foarte comode, ele se remarcau și prin rafinamentul împodobirii: broderii de aur pe țesături scumpe și căptușeli de aur cu încrustații de pietre prețioase. Lamele armelor albe, buzduganele, echipamentul de protecție, piesele de harnașament, țevile puștilor sau pistoalelor, erau confecționate din fier și împodobite cu mult aur. Armele ultimelor puteri militare ale Orientului, în pofida luxului lor provocator, își păstrau calitățile în luptă.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2005. Autor fragment: Igor Gavritubin.

athena_parthenosPartenonul/Parthenonul (nu Pantenonul din Roma) este un templu care a fost ridicat pe acropola din Atena, fiind dedicat zeiței Athena Parthenos (Atena Fecioara). Aici, pusă lângă un bazin cu apă, se afla statuia acestei zeițe, înaltă de peste zece metri. O reprezintă pe Athena, fiica lui Zeus și a lui Metis, stând în picioare. Este zeița războinică, dar și zeița înțelepciunii și a puterii, fiind zeița tutelară a Atenei. Este îmbrăcată într-o tunică largă și într-o mână ține o statuie a zeiței Nike sau Victoria, înaripată, mare de patru coți, iar în cealaltă – o lance, la capătul căruia era un șarpe. Pe cască erau sculptați un sfinx și grifoni în relief.

Statuia ea fost făcută de Fidias/Phidias, un sculptor grec din epoca lui Pericle. El și-a început munca în jurul anului 447 î. Hr. Pe piept, zeița sculptată avea un cap de meduză, cu șerpi încolăciți până la spate, iar la picioare avea un berbec. Ea stă cu mâna pe un scut așezat în poziție verticală. Corpul îi era din lemn și era placat cu sute de plăci de fildeș și foițe de aur și argint. Avea ochi de email, era încrustată cu pietre prețioase și supraîncărcată cu ornamente. Bazinul cu apă de lângă statuie avea un rol practic: lemnul din care era făcută statuia nu avea voie să se usuce, pentru că plăcile de fildeș și foițele de aur ar fi început să joace.

Pe piedestal era sculptată nașterea Pandorei. Pandora, prima femeie de pe pământ, a fost creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip. Ceilalți zei au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusețea, Atena înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. De aici și numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.

Statuia a stat în Partheon până în secolul V, când a fost luată de romani. A mai fost menționată apoi în niște documente, în secolul x, ca fiind la Constantinopol, și, în timp, nu se știe cum, a dispărut. O serie de replici și lucrări inspirate de aceasta, atât antice cât și moderne, au fost făcute.

O replică modernă de Alan LeQuire stă în reproducerea Parthenonului în Nashville, Tennessee . Opera lui LeQuire, născut în Nashville, a fost făcută după descrierile date de original, și are 12,8 metri înălțime. Versiunea modernă a durat opt ​​ani până a fost finalizată, și a fost prezentată publicului pe 20 mai, 1990.

Plăcile de aur de pe statuia Athena din Grecia Antică, cântăreau aproximativ 680 kg, în timp ce pe statuia din Nashville au fost puse plăci de 3,9 kg.

Bibliografie: Paler, Octavian, Calomnii mitologice, București: Adevărul Holding, 2010.

sursa foto

mormantul_lui_tutankhamonTutankhamon, faraon din dinastia a XVIII – a,  a domnit în Egipt, între anii 1333-1323 î.Hr. și a murit la vârsta de 18, 19 ani.

Mormântul lui  a fost găsit în Egipt, în Valea Regilor, lângă Teba, în 1922, de către cercetătorul englez Howard Carter, și este cel mai mare tezaur din aur, descoperit vreodată. Săpăturile au avut loc în Valea Regilor, unde, în epoca Noului Regat (1532-1070 î.Hr.) se afla o necropolă (cimitir subteran din antichitate). După numeroase căutări, Carter a descoperit nișie trepte de piatră care duceau spre o poartă sigilată în stâncă. Aceasta era intrarea în mormântul lui Tutankhamon. Vechii egipteni, încercând să își protejeze mormintele de jefuiri, săpau tuneluri complicate, care îngreunau accesul la morminte, și scriau blesteme la adresa jefuitorilor.

„Mai întâi n-am putut vedea nimic, aerul fierbinte care răbufnea din cameră făcea sa tremure flacăra lumânării, dar peste câtva timp, pe măsura ce ochii mi se obișnuiau cu semiîntunericul, detaliile camerei ieșeau încet din beznă: animale neobișnuite, statui și aur-peste tot licărea aurul.” – Howard Carter

Alcătuită din câteva încăperi interioare, din trezorerie și o cameră mortuară, cripta regelui Tutankhamon era plina cu obiecte de aur, încât, pentru sortarea și descrierea lor a fost nevoie de 5 ani. Printre acestea figurau un tron masiv de aur, o litieră și casete de aur, un pat și fotolii din lemn de abanos, încrustate cu aur și fildeș, decorate cu picturi și reliefuri, modele din aur de care de luptă, vase de alabastru, statuete aurite și o mulțime de bijuterii.

Pe relieful de aur din cripta lui Tutankhamon este reprezentată o scenă în care faraonul vânează păsări.

În camera mortuară a fost descoperit un sicriu poleit cu aur, iar în interiorul acestuia – încă trei.

Cel de-al doilea sarcofag era acoperit cu o folie de aur și încrustat cu lazurit.

În ultimul recipient se afla un sarcofag de piatră, în care, unul în altul, se mai aflau 3 sicrie de aur. Carter scria că a fost pur și simplu uimit de măreția celui de-al 3-lea sicriu interior ,care avea lungimea de 1.88 m si era un bloc masiv de aur cu o greutate de 110.4 kg. Sicriul înfășurat cu grijă în fâșiile de pânză mortuară, adăpostea mumia lui Tutankhamon, cu o splendidă masca-portret de aur. Vasele în care erau puse celelalte organe (în afară de inimă, care era lăsată în corp, deoarece egiptenii credeau că inima e cea care păstrează sufletul) se numesc vase canopice: un fel de sarcofage, dar mai mici. În pliurile fâșiilor de pânză erau o mulțime de diferite obiecte: amulete, brățări, inele, coliere, pumnale. Faraonul era de-a dreptul acoperit cu aur din cap pana-n picioare. Cripta lui Tutankhamon a fost vizitată de tâlhari, dar, nu se știe din ce cauză, aceștia nu au luat multe lucruri.

Mormântul lui Tutankhamon constituie cea mai mare sursă de informații cu privire la viața egiptenilor, obiceiurile și bogățiile lor.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2005.

 tradusa din rusa de Emil Iordache și Leonte Ivanov

koson monedaBogăția în aur a Daciei a fost celebră în antichitate. Ioannes Lydus (istoric din secolul al IV – lea) – dupa Criton – afirma că Traian ar fi dus din Dacia, ca pradă de război, 1. 650. 000 kg de aur. Probabil cifra este exagerată, însă chiar reducând această valoare de zece ori, volumul de aur rămâne impresionant. Se spune că, cu ajutorul aurului din Dacia, romanii ar fi trăit 100 de ani.

Kosonii sunt monede de aur care au fost utilizate numai pe teritoriul Daciei. Nu s-au mai descoperit astfel de monede niciunde, în afară de teritoriul țării noastre. Greutatea unei monede este de 8, 40 g, în medie. Monedele nu se băteau la rece, cum făceau grecii sau alte popoare, ci la cald, precum romanii. Iată una dintre dovezile care neagă teoriile și vocile care spun că dacii au fost niște primitivi, și că numai după venirea romanilor au cunoscut civilizația.

Aversul kosonilor reprezintă un vultur care stă pe un sceptru, și ține într-o gheară o cunună de lauri. Vulturul mai apare și pe denarul roman de argint. Pe revers apare o altă imagine, trei bărbați, mergând în partea dreaptă, cei din margine purtând niște mănunchiuri pe umeri. Dedesubt apare legenda în limba greacă: KOΣΩN.

Monedele, spun specialiștii că au fost bătute în Dacia, chiar de regele dac Cotiso, al cărui nume a apărut pe monede. Suetonius  a fost unul dintre cei mai importanți istorici romani. Acesta vorbea despre regele get Coson, nu despre Cotiso.

Astfel de monede au fost găsite, începând cu secolul al XV – lea, la  Grădiştea Muncelului, Sarmizegetusa, Guşteriţa – Haţeg, Orăştie, Vîrtoape, toate acestea în judeţul Hunedoara, Axente Sever şi Nochrich în judeţul Sibiu, Craiova, Brezoi pe Valea Oltului, Cozma în judeţul Mureş, Timişoara şi Vizejdia în judeţul Timiş, precum şi la Vîrşeţ în Banatul sîrbesc.

ani nuntaSe spune că e ușor să faci o nuntă, să întemeiezi  o familie, dar e foarte greu să o menții. Asta pentru că, așa cum știm, pasiunea care e la început e trecătoare, și numai în unele cazuri e înlocuită de dragostea adevărată, de respect reciproc și de înțelegere. De aceea, în popor, a fost atribuit câte un simbol anilor care au trecut de la nuntă. Cu cât căsnicia e mai lungă, cu atât e mai rezistentă și mai durabilă.

La 1 an de la nuntă se spune că e  nunta de hârtie, deoarece, precum hârtia, care se poate rupe atât de ușor, și căsnicia e fragilă.
La 2 ani se sărbătorește nunta de bumbac.
La 3 ani – nunta de piele.
La 4 ani – nunta de flori, pentru că, după ce a trecut perioada de obișnuință, celor doi, viața li se pare frumoasă precum o floare.
La 5 ani – nunta de lemn. Iată că deja căsnicia a început să devină trainică. Lemnul este simbolul cunoașterii și al progresului.
La 6 ani – nunta de zahăr / nunta de fier. Dulce ca zahărul și tare ca fierul a devenit căsnicia după 6 ani.
La 7 ani – nunta de lâna / nunta de cupru. Cuprul este simbolul echilibrului și al iubirii.
La 8 ani – nunta de bronz / nunta de lut. Lutul este simbolul primordial al tuturor miturilor facerii. Din lut ne-am născut, și am primit viața. Iar bronzul este simbolul rezistenței, stabilității și statorniciei.
La 9 ani – nunta de salcie. În Orient, salcia simbolizează nemurirea, dar și vindecarea.
La 10 ani – nunta de tinichea.
La 11 ani – nunta de oțel.
La 12 ani – nunta de mătase. Mătasea simbolizează profunzimea, idealul, dar și luxul.
La 13 ani – nunta de dantelă.
La 14 ani – nunta de fildeș.
La 15 ani – nunta de cristal.
La 20 ani – nunta de porțelan. Porțelanul simbolizează încrederea și dăruirea.
La 25 ani – nunta de argint. Argintul e simbolul înțelepciunii, iar căsătoriții au ajuns acum la un moment în care, odată cu anii, au căpătat și înțelepciunea. Precum argintul, care e alb și luminos, tâmplele lor devin albe.
La 30 ani – nunta de perlă. Perla simbolizează credința și puritatea.
La 35 ani – nunta de coral.
La 40 ani – nunta de rubin.
La 45 ani – nunta de safir.
La 50 ani – nunta de aur. Aurul este metalul zeilor. Deja, când se ajunge la nunta de aur, căsnicia a ajuns la perfecțiune, la desăvârșire. Aurul reprezintă lumina, cunoașterea și viața veșnică, dar și dragostea, bogăția centrul căldurii și strălucirea.
La 55 ani – nunta de smarald.
La 60 ani – nunta de ametist.
La 65 ani – nunta de alabastru.
La 70 ani – nunta de platină. Platina este unul din metalele nobile care a ocupat pentru multă vreme chiar poziția de cel mai scump metal de pe piață.
La 75 ani – nunta de diamant. Se știe că diamantul este cea mai dură piatră. Dacă cei doi au ajuns să sărbătorească 75 de ani de la căsătorie, înseamnă că au fost rezistenți precum diamantul.

aur argint bronzConsiderat de alchimiști „secret al pământului”, aurul a fost dintotdeauna simbolul perfecțiunii, al desăvârșirii. Asociat cu soarele, cu lumina și căldura lui, aurul era considerat a fi creat de divinitate. Aurul a fost dintotdeauna simbolul bogăției, al statutului social și al puterii. În trecut, oamenilor de rând nu li se permitea să poarte aur. De aceea, aurul este atribuit învingătorilor, iar cel mai bun primește trofeul sau medalia de aur. Medalia de aur semnifică performanța, absolutul, reușita. De aceea, în sport sau în alte domenii, cel mai bun primește medalia de aur.

Argintul nu a stat niciodată prea departe de aur. Dacă aurul e simbol al soarelui, argintul, alb, este simbol selenar, al lunii. Argintul înseamnă puritate, înțelepciune (albul – argintiu fiind simbol al înțelepciunii din străbuni, ale căror tâmple au albit demult). Pe lângă aur, argintul este cel mai răspândit metal prețios.  Are multe proprietăți similare cu ale aurului, dar este mai ușor și se oxidează mai repede. Vesela sau tacâmurile de argint sunt secretul sănătății multor oameni, deoarece argintul purifică. Argintul are rol de antibiotic, antiinflamator, dezinfectant și antioxidant, iar mai nou este utilizat tot mai mult în medicină. Este considerat al doilea metal prețios, ca valoare, după aur, și de aceea, cel care se clasează pe locul al doilea, primește medalia de argint.

Bronzul este un aliaj de cupru, staniu, aluminiu etc., utilizat la confecționarea unor obiecte decorative sau medaliilor, statuilor și statuetelor, bijuteriilor, etc. Este un metal foarte dur și rezistent, de aceea există vorba din popor: „Are caracter de bronz”, adică de neclintit, stabil și ferm. Bronzul e folosit și în confecționarea clopotelor de la biserici, tocmai datorită rezistenței acestui metal care e situat în topul metalelor. În Dacia preromană, în perioada lui Burebista, până la Decebal, bronzul a fost utilizat îndeosebi pentru confecționarea bijuteriilor sau a vestimentației, meșteșugarii geto – daci cunoscând bine tainele acestui metal. Dar bronzul a fost folosit pentru confecționarea armelor și uneltelor, de la topoare la săbii, încă din mileniul 2 î. Hr. A fost și este un metal valoros și prețuit, de aceea, medalia de bronz e atribuită celui care se situează pe locul al treilea, în competiții sportive sau de altă natură.


1 2 3 4 6
Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate