Comori | BSG

tronul_păunuluiMogulul este o persoană care făcea parte din dinastia mongolă care a cucerit India. Mogulii erau renumiți pentru bogățiile lor uriașe .

Tronul Păunului este poate comoara cea mai faimoasă aOrientului care simbolizează cel mai bine avuțiile mogulilor. Acest tron valoros a asistat atât la ridicarea, cât și la decăderea ambelor imperii.

Uimitorul tron a fost făcut în secolul al XVI – lea, la comanda primului împărat și întemeietorul Imperiului Mogul, pe nume Babur, urmașul lui Tamerlan.

Abia în anul 1635, strănepotul lui Babur, Shan Jahan, al patrulea împărat mogul, s-a așezat pe acest tron. Shan Jahan este cel mai cunoscut mogul în Occident, în primul rând datorită construirii mausoleului Taj Mahal, din marmură albă, strălucitoare, pentru soția sa, Mumtaz Mahal. Taj Mahal este un monument în orașul Agra, India.

Confecționat din lemn acoperit cu plăcuțe de aur și argint, tronul era încrustat cu o cantitate enormă de pietre prețioase (aproximativ 26.733 de pietre).

Un renumit istoric al Indiei, Jadunath Sakar, afirmă că tronul era lung de 3, 25 yarzi (2,97 m), lat de 2,5 yarzi (2,28 m) și înalt de 5 yarzi (4,75 m).

Picioarele și barele sunt acoperite cu plăci de aur și încrustate cu multe diamante, smaralde, safire, perle și rubine. La mijlocul fiecărei bare era încrustat un rubin roșu-deschis, înconjurat de smaralde în formă de cruce. Partea inferioară a baldachinului e acoperită cu diamante și perle, cu ciucuri de perle de jur-împrejur.

Denumirea tronului vine de la păunul cu coada desfăcută, bătută cu safire albastre și alte pietre prețioase colorate, care se află deasupra baldachinului. Trupul păunului este din aur, încrustat cu nestemate, având un rubin mare pe piept. De rubin atârnă o perlă în formă de pară, de 50 de carate. De ambele părți ale păunului sunt două buchete de flori de aur bătute cu pietre prețioase.

Cele 12 coloane care sprijină baldachinul sunt înconjurate de șiruri de perle rotunde, cu reflexe, fiecare cântărind între 6 și 10 carate.

Pe partea laterală a tronului, aflată în fața curții palatului se află un diamant de 80 – 90 de carate, înconjurat de rubine și smaralde, iar când împăratul stătea pe tron, avea mereu bijuteria în față.

Tronul este inestimabil. Unii călători însă și-au dat cu părerea, estimându-i valoarea la 4.500.000 lire sterline.

Pietrele cu care a fost ornat au fost adunate de dinastia mogulilor de-a lungul a sute de ani.

Acum, tronul se află în Muzeul Trezoreriei din Teheran, Iran.

Bibliografie: Leo P. Kendall, Diamante faimoase și fatale, București, Editura Misterele Universului, 2003.

sareaSarea a fost și este o adevărată binecuvântare pentru om. Cu ajutorul sării, strămoșii noștri au putut să conserve mâncarea pentru a avea hrană în timpul iernii. De-a lungul istoriei s-au dus multe războaie pentru cucerirea unor teritorii bogate în sare.

În România, sarea este prezentă pretutindeni. Străbătând țara noastră de la Dunăre și până sub poalele Carpaților, e greu să nu dai de o localitate, munte, lac sau izvor care să nu amintească, prin numele său (Sărata, Sărățel, Ocna – Sibiului, Slatina, Ocna Șugătag etc.), de alimentul prezent pe orice masă – sarea.

Pe teritoriul țării noastre, sarea, o bogăție neprețuită, a început să fie exploatată în vechea Dacie, cu mult înainte de cucerirea romană. Aici, sciții făceau comerț cu sare și cu pește sărat, comerț care mai târziu a fost preluat de greci. Tracii transportau sarea de aici în Peninsula Balcanică.

Sarea a fost un factor economic foarte important în viața poporului nostru. Ea este amintită printre obligațiile pe care le aveam în cadrul tributului plătit imperiului otoman, dar și în tratate și schimburi comerciale. Sarea era foarte prețuită, cum era și aurul. Există multe scrieri care atestă acest fapt. Istoricul F.I.Sulzer , în secolul XVIII, vorbește despre salinele din Muntenia, despre „Râmnic, numit sărat”, Slănic, salina Ocna – Mare, Teleagasau salina părăsită de la Băicoi, spunând că „Muntenia încă nu trage nici un folos din toate aceste izvoare și munți de sare.”

„Drumurile sării”; astfel erau denumite traseele pe care se transporta sarea țării peste hotare. Însă populația, oamenii săraci trebuiau să-și procure puțina sare care le trebuia năvălind asupra ocnelor domnești, cu furci și topoare, deoarece drumurile sării nu mergeau spre bordeiele lor sărăcăcioase, și nici veniturile din comerțul cu sare nu mergea către populație, ci în buzunarele domnitorilor și ale comercianților.

Țara noastră este pardosită cu sare. Carpații formează, practic, un brâu de sare. În Transilvania, zăcămintele de sare, cunoscute și exploatate încă de pe vremea romanilor, marchează  o linie dreaptă la nord și la sud – Ocna Șugătag – Ocna- Dej, salinele de la Turda, Ocna-Mureș și Ocna-Sibiului, pentru ca în partea estică șă apară salinele de la Praid și Sovata.

Trecând munții, în zona subcarpatică avem salinele: Ocnele Mari, Slănic-Prahova, Târgu Ocna, și Cacica, unde se află un masiv de sare.

În alte țări, minerii lucrau din greu să sape un puț de sare. În Germania, au săpat la 225 m adâncime ca să dea de puțină sare. Însă au fost dezamăgiți, deoarece nu putea fi folosită în alimentație. Era doar un „noroi sărat”, folosit, mai apoi pe post de îngrășăminte minerale în agricultuă, sub denumirea de „îngrășăminte cu potasiu”.

Țara noastră are nenumărate și neprețuite bogății, de care trebuie să fim conștienți și să le valorificăm.

Bibliografie: Ana Pîrșcoveanu – Apostolide, Sarea, noua strălucire a unei bogății străvechi, București, editura Științifică, 1963.

comoara in apaCare dintre noi nu a visat în copilărie să găsească o comoară sau o corabie de pirați scufundată, plină de aur!? Într-adevăr, în adâncul mării sunt tăinuite comori colosale. Numai că puțini au avut norocul să le găsească.

Se găsesc, totuși, amatori care, acționând literalmente „la limita legii”, scot comori de pe fundul mării. Americanul Melvin Fisher și-a pierdut nora și fiul în căutarea galionului spaniol „Nuestra Senora de Atocha”, vas scufundat lângă țărmurile Floridei în 1622. În 1985 însă, norocul i-a surâs lui Fisher: el a găsit 90 kg de aur în lingouri, discuri și bucăți, 18 metri de lanțuri de aur, 67 monede de aur și multe alte obiecte prețioase.

Un alt exemplu este celebrul Titanic, care, scufundându-se, a luat cu el comori colosale, iar până acum, doar o mică parte au fost recuperate.

Căpitanul american Herbert Humpreys spunea căoperațiunea de căutare a comorilor scufundate este îndelungată, monotonă, scumpă și periculoasă. Totuși, aceasta este și una din cele mai uimitoare aventuri care îi sunt până acum accesibile omului. Sa te scufunzi și să găsești o armă, o monedă, o podoabă sau un obiect care a aparținut unei persoane ce a murit de multi ani, iată ceva care nu e la îndemâna tuturor. Eu mi-am văzut visul cu ochii”.

Humpreys a ridicat 15 lingouri de aur a câte o jumătate de kg, 10 bucăți de aur nativ și podoabe splendide de pe epava galionului „Nuestra Senora de las Maravillas”, scufundat în 1656, comandat de Mathias de Oriliano. Era vasul pavilion al flotei spaniole, care se îndrepta din Columbia spre patrie.

Velierul transporta o statuie a Madonei, turnată din 17 kg aur, și numeroase comori. Pe drum, flota a fost atacată de corsarii englezi și a fost avariată. Deși spărturile au fost reparate, în apropierea insulelor Bahamas, galionul, care își pierduse capacitatea de manevră, s-a ciocnit cu un alt galion, și s-a scufundat. Încercând sa recupereze bogățiile, spaniolii au trimis la locul naufragiului câteva expediții care au avut succes, dar o mare parte a încărcăturii a rămas pe fundul mării pentru încă trei secole.Spaniolii nu au fost în stare să aprecieze frumusețea și originalitatea artei indiene, transformând mii de obiecte în lingouri de aur, care au fost încărcate pe galioane pentru a fi trimise în Europa… sau pe fundul oceanului.

Pe recifele care înconjoară insula cubaneza Juventud (ea este și Pinos, și legendara insulă a comorilor), o alta expediție americană a descoperit carcasa unei corăbii de pirați, iar alături, o mulțime de monede și podoabe de argint. Barry Cliford a descoperit în Atlanticul de Nord rămășițele celebrei „Whydah”. La începutul secolului al XVIII – lea, sub comanda lui Samuel Bellamy, poreclit Sam cel Negreu, corabia băga groaza în „pașnicii” comercianți spanioli. Ce-i drept, pe fundul mării s-au găsit puține monede de aur și podoabe. Însă armele și obiectele de întrebuințare curentă erau atât de multe, încât întreprinzătorul american a hotărât să deschidă un muzeu al modului de viata pirateresc.

Totuși până acum 2 milioane de ducați (7 tone de aur), zac lângă Insulele Azore, împreună cu vasul portughez „Chagas”, scufundat în 1594, de corsarii englezi. Se consideră că din anul 1500, aproape a opta parte a întregii rezerve de aur a omenirii a ajuns pe fundul mării. Continuaăsa își aștepte ceasul, comorile piraților celebri de pe Insulele Juventud, Cocos, Zanzibar, Mauritius, Saipan, și multe altele, căci pâna acum nici una nu a fost descoperită.

Comorile sunt acolo, va așteaptă. Cine se încumetă? :)

Bibliografie: Aurul lumii, Frumuseți și celebrități,  Editura Arc, Chișinău, 2005, autor fragment: Galina Lemigova (traducere din rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov).

 

comoara troiaAcolo unde istoricii nu au mai putut găsi conexiuni între faptele care s-au petrecut în trecut, au fost ajutaţi de legende. Şi, în majoritatea legendelor, aurul, care nu este niciodată alterat de timp, este un element – cheie, şi, de multe ori a fost o dovadă că legendele conţin şi un sâmbure de adevăr.

Astfel s-a întâmplat şi când a fost descoperit situl oraşului legendar, Troia.

Iliada, renumita epopee scrisă de Homer, a fascinat şi încă fascinează pe mulţi. Homer a scris-o după ce a cules cântece din popor, legende ale Greciei antice şi multe motive din mituri vechi. Aici, Homer descrie războiul troian, care a fost un conflict militar din între ahei (greci) și orașul Troia din Asia Minor (Turcia de astăzi). Conform mitologiei grecești, acest război a izbucnit după ce Paris, prințul Troiei a răpit-o pe Elena, soția lui Menelaus, regele Spartei.

 Impresionat de eroii din Iliada, un copil din Germania, Heinrich Schilemann, care citise la şcoală poemele lui Homer, nu putea să creadă că toate astea sunt doar legende şi „poveşti” şi că oraşul Troia a dispărut fără să lase vreo urmă. Astfel, şi-a propus ca, atunci când va fi mare, să meargă în căutarea Troiei şi a tezaurului regelui Priam. Troia era renumită pentru bogățiile sale, obținute de pe urma comerțului maritim cu occidentul și orientul, pentru hainele luxoase, aur, pietre preţioase și zidurile defensive masive.

Acel copil devine arheolog şi, după ce învaţă limba greacă, porneşte, împreună cu soţia sa, în căutarea comorilor legendare. El merge în Grecia, face investigaţii, şi apoi merge în Anatolia unde pe colina Hissarlik, descoperă tezaurul Troiei, comoara lui Priam, un depozit din obiecte de aur și alte metale și pietre prețioase.

Astfel, legenda a fost firul de legătură care a dus la aflarea adevărului istoric, iar comorile inalterabile din aur sunt dovezile existenţei unei lumi demult apuse. În această comoară se găsesc obiecte şi bijuterii din aur filigranat, de o frumuseţe deosebită: cercei, coliere, broşe,  inele şi multe alte obiecte care vorbesc despre oamenii acelor timpuri.

În imaginea de mai sus este soţia arheologului german Heinrich Schilemann, purtând o parte din bijuteriile descoperite în comoară.

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

Mitologia nordică europeană are legende la fel de frumoase ca şi cea greacă. Şi ar trebui, măcar pe scurt, să le cunoaştem, mai ales că noi, românii, suntem înrudiţi, prin geto-daci, cu popoarele germanice.

Despre mitologia greacă  şi legendele ei se ştiu multe. Aici, legendele sunt ordonate şi legate între ele. În schimb, în mitologia europeană, lucrurile stau cam haotic. Fiecare regiune are câte o variantă diferită, la aceeaşi legendă. Aurul însă, la fel ca în miturile greceşti, şi în cele europene, aparţine zeilor, şi mai ales zeilor fertilităţii, denumiţi wani.

De fapt, la nordici, zeii erau grupaţi în trei „familii”: wanii, sau vanir, Aesir (din care făcea parte Thor, Tyr şi Odin) şi Jotun (giganţii, similari cu titanii din mitologia greacă).

Dintre wani făceau parte Njord şi copiii lui: Feyr, zeul recoltei şi al bogăţiei şi Freyja, zeiţa frumuseţii şi a iubirii, care era soţia zeului Wodan, după care a plâns cu lacrimi de aur când a plecat. În mitologia Scandinaviei (regiunea culturală și istorică a Peninsulei Scandinave, locuite de popoare de sînge germanic: Suedia, Norvegia și Danemarca), aurul provenea tocmai din lacrimile căzute din ochii zeiţei Freyja, aşa cum grecii credeau despre diamante că sunt lacrimile zeilor, căzute din cer pe pământ.

Thor avea un ciocan imens de aur, iar părul soţiei sale, Sif, era tot din aur. Wanii erau duşmani cu Aesirii, de când vrăjitoarea lăcomiei aurului, denumită Gullweig a venit printre ei.

Aesirii euau înconjuraţi de aur. Odin, zeitatea scandinavă supremă (similară lui Zeus) avea pe cap un coif de aur şi locuia în Asgard.

Merele de aur apar şi în miturile lor, iar zeiii care le consumau, aveau tinereţe veşnică. Acestea aparţineau zeiţei Idunn. Odin avea un inel de aur vrăjit, denumit Draupnir, iar Freyja avea un colier de aur. Aceste obiecte erau râvnite de giganţi, dar şi de pitici.

Piticii, oameni mici ai pădurii, trăiau şi sub pământ, în munţi. Având puteri supraomeneşti, ei aveau viaţa mai lungă decât a oamenilor. Ei se pricepeau la minerit şi colectau comori: pietre preţioase şi, mai ales, aur, din care confecţionau arme ferecate şi inele.

La germani şi scandinavi, piticii erau răi şi primejdioşi. La englezi, însă, erau prietenoşi, iar la irlandezi, erau nişte ştrengari şmecheri. Însă, oricum erau, ei se împrieteneau cu oamenii şi îi învăţau meşteşugurile lor.

În mitologia europeană se întâlnesc şi dragoni sau şerpi zburători, care păzeau comorile (cum erau grifonii). Beowulf, regele Geats-ilor s-a luptat cu un dragon, deoarece dragonul distruse tot din împrejurimi, din cauză că cineva a râvnit la comoara pe care o păzea. Demult, această comoară a fost descoperită de oameni, dar neamul celor ce-o descoperiră pierise, iar ultimul rămas în viaţă a îngropat comoara din nou. Acolo a găsit-o dragonul, care a stat pe aur 300 de ani. Pentru învingerea dragonului, Beowulf a plătit cu viaţa, iar trupul său a fost îngropat împreună cu comoara, în adâncurile pământului, pentru că, dacă nu ar fi fost îngropată, blestemul ei s-ar fi năpustit asupra oamenilor, ducându-i la moarte.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

De multe ori, în descoperirea unor comori legendare, animalele au jucat un rol important.Nu se ştie dacă au vreun miros specific aceste comori, dar se pare că animalele le simt.

În Franţa, lângă Agen, o căţea prepelicar pe nume Totuna a fost scoasă la plimbare de stăpânii săi, pe proprietetea lor. La un momentdat, căţeluşa începuse să se joace pe lângă un stejar gros şi nu a mai vrut să plece de acolo. A început apoi să sape cu lăbuţele în pământ, de parcă ar fi fost vreun os vechi îngropat acolo. A mers la stăpân apoi şi a lătrat la el, încercând să-l ducă la locul unde a săpat. Ce a găsit ea era de fapt o casetă plină cu bani de aur şi cu bijuterii de origine spaniolă.

Tot un animal a fost şi cel care a descoperit comoara cu care s-a construit, la noi în ţară, lângă Arad, Mănăstirea Hodoş – Bodrog.

Se spune că, în acele vremuri, era o cireadă de vite care păștea. Printre acestea era și un taur uriaș, pe care îl chema Hodoș. Acest taur, zi de zi mergea și săpa cu coarnele lângă un pârâu, și numai o văcăriță îl putea stăpâni şi duce seara către casă.
Trecură săptămâni întregi de când taurul tot săpa și, într-o seară, nicidecum nu a vrut să plece din locul respectiv. Atunci, văcărița l-a lovit ca să plece odată, dar taurul, întorcându-se, a împuns-o cu coarnele, iar aceasta a murit. Oamenii au omorât taurul, dar s-au gândit apoi să meargă să vadă totuși ce tot săpa acolo. Mergând la fața locului, oamenii au văzut că se vedea ceva ieșit din pământ. Săpând puțin, și-au dat seama că este colțul unei icoane. Atunci au săpat cu grijă în continuare și au găsit o icoană imensă cu Fecioara Maria și Pruncul Iisus, iar lângă icoană, o căldare plină cu galbeni de aur. Atunci s-au sfătuit toți oamenii acelor locuri, și din acei galbeni au zidit o mânăstire, căreia i-au pus nume Hodoș- Bodrog şi care există şi astăzi.

În apropierea insulei Santorini din sudul Greciei au fost scoase la lumina zilei, din adâncurile mării, vestigii ale unui oraş vechi de 3500 de ani. Oraşul şi insula au fost, practic, distruse de explozia Vulcanului Thera (astăzi Santorini) în secolul al XV – lea î.Hr. Acestă catastrofă a provocat declinul civilizaţiei cretane în doar câteva minute, fiind una dintre cele mai înspăimântătoare catastrofe naturale cunoscute în istoria omenirii.

Faptul că nu s-au găsit rămăşiţe umane demonstrează că locuitorii insulei Santorini au evacuat insula înainte de producerea erupţiei.

Printre vestigiile descoperite în adâncurile mării sunt case cu unu sau două etaje, în care se aflau diferite ustensile şi obiecte de ceramică inscripţionate. Aceasta este cea mai importantă comoară arheologică submarină găsită în secolul XX, care a bulversat toţi istoricii şi cercetătorii.

S-a descoperit aici o masă metalică fără o formă precisă, de culoare verde, cu un sistem de roţi dinţate, axuri şi balansiere, limbi lucrate minuţios în interiorul unor cadrane excentrice. Acest ciudat obiect a ridicat foarte multe întrebări în rândul oamenilor de ştiinţă. Este vorba, de fapt, despre un enorm ceas astronomic, care indică poziţia zodiacului, mişcarea mareelor, revoluţia planetelor, anul în curs, liniile şi diviziunile orare al zilei.

Aparatul a fost cumpărat şi recondiţionat de un savant, iar în prezent se află în Siria, la Muzeul din Damasc. Dar totuşi, cine ar fi putut să realizeze un astfel de aparat atât de complex şi cu ce scop? Probabil că erau destul de avansaţi într-ale ştiinţei, dacă au reuşit să părăsească insula înaintea exploziei vulcanului.

Bibliografie: Richard Bessiere, Comorile pierdute ale omenirii, Bucureşti, Editura Litera, 2010.

O veche legendă spunea că la Béziers, o doamnă bătrână a fost îngropată împreună cu comoara sa, lângă o pădurice de pini, însă nimeni nu cunoştea locul exact.

În 1943, întâmplarea a făcut ca acel sector, vecin cu instalaţiile feroviare ale germanilor din timpul Ocupaţiei,  să fie bombardat de Royal Air Force (nişte aparate de zbor). Şi iată că bombele, provocând cratere din loc în loc, au scos la lumină preţioasa comoară: o ladă lungă din lemn, acoperită cu fier, care era atât de grea, încât, pentru a o scoate, a fost nevoie să se aducă un fel de macara.

Municipalitatea, care a fost anunţată imediat, a trimis oameni la faţa locului pentru a deschide comoara, însă forţele de ocupaţie germane, alertate şi ele, au venit mai repede şi au preluat cazul, însuşindu-şi comoara, despre care deja aflaseră că a aparţinut familiei M. din Béziers, care a fost foarte bogată. Bătrâna lângă care a fost îngropată comoara era ultima din această familie şi se ştia că a fost îngropată cu tezaurul propriu.Dar despre ce tezaur era vorba oare?

Trebuie menţionat că Madeleine M. avea la Valras o fabrică unde se produceau bile de plumb, care se agăţau în mod normal la plasele de pescuit. Madeleine era foarte ataşată de această făbricuţă, aşa că, cei care au îngropat-o i-au respectat ultima dorinţă: au aşezat-o într-o ladă, peste mii de bile de plumb. Asta au găsit germanii când au deschis faimoasa sicriul: o comoară de plumb. :)

blestem-faraoniSe spune că blestemul faraonilor i-a atins pe toţi cei care au contribuit la profanarea mormintelor acestora. Unii spun că au fost doar coincidenţe, însă, totuşi, par a fi prea mari să fie numai nişte simple coincidenţe, mai ales că se ştie că egiptenii practicau magia neagră.

Totul a început în anul 1922, cu căutarea și descoperirea mormântului Faraonului Tutankhamon,  găsit în Egipt, în Valea Regilor

Descoperirea a avut loc  sub conducerea arheologului egiptolog Howard Carter, susţinut financiar de nobilul englez, Lordul Carnarvon, lord care, la câteva luni de la descoperire, a murit înţepat de o muscă. A urmat apoi o pană de electricitate, rămasă neexplicată, care a cufundat întregul oraş Cairo într-un întuneric total. Fratele lordului Carnavon şi infirmiera acestuia au fost cei care au avut parte de o moarte brutală după aceea, urmaţi de lady Carnavon şi de secretarul ei.

Mai târziu, în 1967, cu ocazia expunerii la Grand Palais a mumiei lui Tutankhamon şi a tezaurului său,  izbucnit o furtună violentă, în timpul căreia ministrul egiptean al culturii a căzut în plină stradă şi a fost călcat de un camion. În cursul primei nopţi, seria a continuat cu paznicul de la Grand Palais, care a murit în urma unei parailzii fulgerătoare. Aproape în acelaşi timp, la Cairo, Mohamed Medhi, şeful Serviciului de Antichităţi Egiptene, a murit în urma unei hemoragii cerebrale (el a fost cel care a dat acordul pentru această expoziţie la Paris). Alt acord, pentru expunerea expoziţiei la British Museum a fost dat de Kamel Marhez, diplomatul care a fost răpus tot de o hemoragie cerebrală.

Ce ziceţi, sunt doar coincidenţe, având în vedere şi inscripţia de pe mormântul faraonului: „Moartea îl va secera cu a ei coasă pe cel ce va tulbura liniştea faraonului”?

 Bibliografie: Richard Bessiere, Comorile pierdute ale omenirii, Bucureşti, Editura Litera, 2010.

Gepizii erau triburi migratoare de neam germanic, având origini comune cu goții, sedentarizați pe teritoriul de astăzi al Panoniei de Est.  Prezenţa lor îndelungată în Transilvania, Oltenia, Banat şi Câmpia Tisei, în secolele V – VI, ajută la descifrarea istoriei României în perioada antichității târzii și a evului mediu timpuriu.

La Apahida, în apropiere de Cluj-Napoca,  s-au descoperit pe rând, în 1889, 1968 şi 1979, trei morminte princiare ale neamului gepizilor.

Primul mormânt, cel din 1889, a fost descoperit în timp ce se lua pietriş dintr-o zonă de pe marginea Apahidei. O parte din inventar a fost recuperată pentru Muzeul Transilvan iar alte două piese: inelul sigilar cu monogramă şi un pandantiv cu clopoţei au apărut în 1897 pe piaţa comerţului cu antichităţi, fiind achiziţionate de Muzeul Naţional Ungar. Obiectele de aur găsite în mormânt, care s-au păstrat sunt: o fibulă cruciformă cu butoni în formă de ceapă, o brăţară cu capetele îngroşate, trei inele, o cataramă de centură şi o a doua cataramă mai mică, cinci pandantivi cu clopoţei, două căni de argint, o bandă de aur şi nişte aplice.

Al doila mormânt a fost descoperit tot întâmplător, în octombrie 1968, de muncitorii care săpau groapa de fundaţie a unui stâlp de înaltă tensiune. În primă fază, din groapă au fost adunate piese de aur cu o greutate totală de aproximativ 900 g, din care autorităţile au reuşint să recupereze anul următor,  când s-a aflat de descoperire, doar cca. 800 g, restul fiind transformat probabil în bijuterii moderne. Din inventarul mormântului s-au recuperat, din partea superioară, distrusă de groapa stâlpului de beton, garniturile a două gentuţe, 15 piese de joc, câteva piese care ornamentau probabil mânerul şi teaca unei spade. În partea inferioară, au fost descoperite: un pahar de sticlă, două catarame de aur încrustate cu granate, jumătatea inferioară a lamei spadei şi, mai multe zăbale şi accesorii de harnaşament (harnaşament - totalitatea obiectelor necesare la înhămarea, înseuarea si conducerea unui cal).

În anul 1979, tot din voia întâmplării, un copil a descoperint o cataramă mare de aur, în pământul excavat cu ocazia construirii clădirii poştei din localitate. Catarama reprezintă singura piesă păstrată dintr-un al treilea mormânt, a cărui existenţă este sugerată de prezenţa în zonă a celorlalte două.

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

sursa foto

O comoară submarină e pierdută, din punct de vedere tehnic, dacă zace la peste 2oo de metri adâncime (cel puţin în starea actuală a posibilităţilor de recuperare), ne spune Robert Charroux.

În ciuda acestui lucru, englezii nu se lasă bătuţi, ci tot încearcă să aducă la suprafaţă epava titanicului.

Titanic, pachebotul gigantic de 60.000 de tone  a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare,  în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un iceberg și s-a scufundat, pierzându-şi viața 1517 persoane din 2223, în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie. Odată cu el s-au scufundat şi valorile pasagerilor: zeci mii de bijuterii din aur, argint şi pietre preţioase.

În iulie 1954, nava engleză Help a reperat epava, însă nu prea a avut şansa să aducă la suprafaţă comoara de pe Titanic.

S-au organizat multe expediţii de atunci, cu scopul de a recupera obiecte de valoare de pe Titanic.

Recuperatorii au adus la suprafaţă mii de obiecte, dintre cele mai variate, de la monede de aur la tacâmuri de argint, porţelanuri , felinare, un clopot de pe vas, bani de hartie, coliere, inele, butoni de manşete şi multe altele.

Au mai rămas  poate pentru totdeauna în adâncul oceanului, cam 80% din valori, printre care merită menţionate: o copie manuscrisă, încrustată cu peste o mie de pietre preţioase, a celebrei culegeri iraniene „Rubayatele”, obiecte de artă, un Renault, şi o sacoşă plină cu diamante, în valoare de 300 de milioane de dolari, ascunsă într-unul din miile de seifuri.

Bibliografie: Robert Charroux, Comorile lumii – îngropate, zidite, scufundate, Bucureşti, Editura Lucman, 2007.

 

Richard Bessière ne informează despre modalităţile de a găsi comori ascunse.

El spune că cei mai mulţi care au descoperit comori sunt cei care au cumpărat o casă veche şi au renovat-o. Ascunsă în zid, sau sub o scândură veche a podelei stătea comoara bine ascunsă de ochii oricui. Apoi, lucrându-şi ogoarele, nu mică le-a fost uimirea de a descoperi vreo lădiţă cu bani de aur, în pământul afânat.

Alteori, jucându-se prin pod, copiii erau cei care găseau vreun săculeţ cu bijuterii vechi, ale familiei care locuise înainte.

De asemenea, cei care practică scufundările, nu de puţine ori au dat peste epavele unor vechi galioane, scufundate la mică adâncime. Cele mai multe cazuri au fost în Marea Caraibilor.

Alţii, pentru a găsi comori, apelează chiar la magie şi ştiinţe oculte, pentru că se spune că majoritatea comorilor sunt păzite şi vegheate de spiritele celor care le-au ascuns. Multe legende confirmă apariţii bizare în locurile comorilor, chiar şi după ce au fost descoperite.

Paracelsus, în lucrarea „Tratat de filosofie ocultă” ne previne să fim atenţi, că în locurile în care, în toiul nopţii (mai ales în noaptea de vineri spre sâmbătă) apar spectre sau fantome, sau alte entităţi, acolo se pot afla comori preţioase.

 Bibliografie: Richard Bessiere, Comorile pierdute ale omenirii, Bucureşti, Editura Litera, 2010.

Aşa cum, de secole, pietrele din grădini, obuzele de pe câmpurile de bătălie sau schijele ies la suprafaţă, şi comorile îngropate în pământ, datorită eectului de contractare terestră, sunt împinse, de-a lungul anilor, spre suprafaţă. Excepţiile sunt terenurile mlăştinoase, nisipurile mişcătoare sau dacă sub terenul unde se află ascunsă comoara există vreun râu subteran sau curent de apă.

Comorilor le place să călătorească sub pământ pe o linie lungă – studiată de fizicieni – care le apropie întotdeauna de oameni. De exemplu, on obuz (proiectil de artilerie) de calibru mare, care a intrat în pământ până la o adâncime de patru metri în anul 1918, urcă la suprafaţă pe un teren mediu cu 1, 80 până la 2 metri în patruzeci de ani.

Tezaurele nu se ascund ci, dimpotrivă, se lasă descoperite. În schimb, pământul se mişcă, iar nisipul se adună şi se acumulează pe toată suprafaţa globului.

Pe comori e posibil să călcăm în fiecare zi, sau să le vedem ascunzătorile, fără să ne dăm seama. De exemplu, nişte copii din Fontenay au dat peste un cufăr plin cu ludovici din aur şi cu diamante. Sau nişte cercetaşi din ai lui Saint – Wandrille, au găsit ascunse într-un zid cinci sute de monede din aur.

Aşa că, fiţi atenţi pe unde mergeţi! :)

Bibliografie: Charroux, Robert, Comorile lumii, Bucureşti, editura Lucman, 2007, traducere de Dan Adrian Olaru.

Pentru om, asta este Pământul: un cufăr imens cu comori. Iar omul, înarmat cu ştiinţa sa, a reuşit să le descopere şi să le valorifice de-a lungul timpului.
Aceste comori se găsesc peste tot în jurul nostru şi sunt ca un sac fără fund. Unele se găsesc în aer, altele în apă, unele în creierii munţilor, iar altele sub ape.  În pământ găsim cărbuni, ţiţei, gaze naturale, sare, şi nenumărate şi diversr minereuri şi minerale.
Chiar şi aerul şi apa sunt comori nepreţuite. Pe lângă faptul că fără ele n-am putea trăi, ele ne pun la dispoziţie, foarte ieftin, energia electrică, prin acţionarea centralelor eoliene şi hidraulice. Aerul oferă industriilor oxigenul, azotul, gazele rare fără de care nu s-ar putea fabrica prea multe produse.
Şi în ţara noastră sunt nenumărate şi variate comori. De la seculare păduri de fag, stejar, brad şi molid care acoperă munţii, la imensele şesuri şi dealuri cu livezi. Să nu mai vorbim de subsolul patriei noastre, care e bogat în cărbune, ţiţei, fier, sare şi gaze naturale. Mai ascund mult aur întovărăşit cu argintul şi multe alte minereuri.  Oare noi, locuitorii acestei ţări, suntem conştienţi că le avem?

Uneori, drumul de la obișnuit la valoros durează câteva secole. La noi, oamenii, se întâmplă acest lucru în special cu artiștii sau oamenii de știință prea răsăriți pentru vremea lor. Îi avem aici pe Vincent Willem van Gogh sau Leonardo Da Vinci, a căror operă a fost cu adevărat apreciată și înțeleasă după secole sau decenii de la moartea lor.

În minele de aur din America de Sud, conchistadorii spanioli aflau, pe lângă filoanele de aur, și un metal de culoare argintie, dar care avea o densitate mai mare decât argintul și despre care nu știau ce este. De aceea i-au și spus „plata”,  ceea ce în limba spaniolă înseamnă argint. Era foarte uzual folosit și termenul de „argint greu”. În unele mine chiar îl aruncau la gunoi, precum făceau și minerii nemți cu nichelul. Până când, la un moment dat, în 1758, s-au descoperit foarte multe monede care păreau să fie din aur după cum sunau dar în interiorul lor aveau acest „aur alb” și doar pe deasupra erau suflate cu aur. Un cercetător pe nume Scheffer comunică Academiei din Stockholm despre acest minereu provenit din minele din America de Sud. Spaniolii și portughezii, descoperind aceste falsuri în circulație au dispus ca platina, căci despre ea era vorba, să fie aruncată în râuri și în mare pentru a evita astfel falsificarea aurului. În antichitate, egiptenii și amerindienii aveau bijuterii confecționate din bobițe de platină.

Platina este unul din metalele nobile care a ocupat pentru multă vreme chiar poziția de cel mai scump metal de pe piață, alături de paladiu. Este cel mai plastic metal; din el se pot obține foițe subțiri de 0,015 mm. Este un foarte bun conductor electric și aproape la fel de maleabil ca și aurul. În schimb, este atacat de mai mulți acizi decât aurul, dar are o rezistență mult mai mare la uzură, având duritatea mai mare. Aceasta este o calitate pentru care platina este folosită la confecționarea bijuteriilor cu pietre prețioase, deoarece rezistă mult mai bine uzurii în timp. Platina se folosește în industrie, cu succes, din 1934, și tocmai proprietățile ei fizice extraordinare au făcut-o să aibă o cerere foarte mare în electronică, medicină sau chimie.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate