%archive_title% | BSG

minerale_aurGăsim în natură minereuri de aur ca fiind aliaje naturale ale metalului prețios cu alte metale, precum: argintul, cuprul, platina, mercurul și altele.

Despre aurul argintifer și electrum, care se găsesc și la noi în țară, și care sunt aliaje naturale ale aurului cu argintul, v-am vorbit în articolul trecut.

Un alt aliaj găsit în natură este aurul cu cuprul, denumit auricuprid și cuproaurid. Auricupridul – „cuprian gold” este o soluție solidă cu luciu metalic și culoare galbenă mai închisă decât la aurul pur, cu tentă clară de roșu. Capacitatea de reflexie este foarte ridicată. Formula este AuCu3, cuprul reprezentând 40%. Se găsește în Cipru, Australia, Canada, Finlanda.

Rhodit - „aur rhodian”este un aliaj de aur cu rodiu (cu 35% – 40% rodiu). Rodiul (denumirea vine din limba greacă –  rhodon, adică  „roșu”, pentru că multe săruri de rodiu au o culoare roșie intensă) este un element chimic cu simbolul Rh. E un metal de tranziție rar, din grupa platinei, având culoare alb – argintie. Se găsește în Mexic și Columbia.

Aurul platinic este un aliaj natural de aur cu platină, platina găsindu-se în proporție de 10%.

Auroamalgamul este un amalgam de aur și mercur. Se prezintă sub formă de granule și bulgări („lumps”), având culoarea de la alb la galben și luciu metalic.

Alte aliaje mai sunt: porpezit sau „aur paladifer”, aliaj natural de aur și paladiu (cu 5% – 10% paladiu), iraurit și aurosmiridiu (aur cu iridiu și osmiu  – Au, Ir, Os). Mai se mai găsește în natură și maldonit – aliaj natural de aur cu bismut (34,9 – 36% Bi) și aurostibit – aliaj natural de aur  (43,5 – 50,9% Au) și stibiu.

Acestea sunt cele mai comune și mai bine cunoscute minerale de aur.

Bibliografie: Dr. Ion Berbeleac, Zăcăminte de aur, București, editura Tehnică, 1985.

moneda_electrum_lydiaAurul argintifer este un aliaj natural de aur și argint, având între 10% și 15% argint. Aliajul cu 20% argint sau cu 30% argint a fost numit electrum (argentian) de către Pliniu cel Bătrân.

Denumirea de electrum vine de la grecescul „elektron”, cuvânt utilizat de greci și pentru denumirea chihlimbarului, care are aproape aceeași culoare, galben – pal. Chihlimbarul a dat și numele elecrtonului, electricii, deoarece a jucat un rol esențial în descoperirea fenomenelor electrice. Grecii antici știau, de exemplu, că dacă o bucată de chihlimbar este frecată cu o bucată de blană, provoacă o sarcină electrică pe suprafața acestuia, care apoi poate crea o scânteie când este adus aproape de un obiect legat la sol.

Acest tip de aur are sistem de cristalizare cubic, la fel ca aurul în stare pură, care conține, de asemenea o cantitate de argint, însă mai mică. Mai există și argint aurifer, denumit „aurian gold” sau „kustelite”.

Aurul argintifer are duritatea mai mare decât a aurului pur, duritatea aurului crescând, în general, cu conținutul de argint.

Electrum – ul are un luciu metalic și culoare de la galben-pal la alb-gălbui, până la alb-argintiu, iar aurul argintifer are culoarea de la galben de aur la galben-pal.

Are o șlefuire mai bună decât la aurul pur.

Electrum a fost folosit pentru primele monede metalice, și încă din mileniul al III – lea î.Hr., în Vechiul Regat al Egiptului, uneori ca un strat exterior de pe vârful piramidelor egiptene și obeliscuri. Electrum este compus în principal din aur și argint , dar uneori se găsesc și urme de platină , cupru și alte metale.

Monedele bătute în regatul Lydiei (regat din antichitate de pe teritoriul Asiei Mici, unde acum este Anatolia) în secolele VI, VII, î.Hr. erau din electrum natural, constând din 75% aur și 25% argint. (vezi imaginea).

Aurul argintifer se găsește în filoane hidrotermale de cuarț cu aur nativ și sulfuri formate la temperaturi scăzute. Avem astfel de aur și la noi în țară. Mai este întâlnit în SUA, Columbia, Noua Zeelandă, Rusia etc.

În județul Dolj, la Călărași a fost găsit un disc metalic, confecționat din electrum. Analizele au dus la concluzia că aurul este aur natural, provenit din râurile aurifere. Cantitatea mare de argint și relativ mică de cupru îl face foarte asemănător cu aurul din Munții Apuseni.

Bibliografie: Dr. Ion Berbeleac, Zăcăminte de aur, București, editura Tehnică, 1985.

bijuterii_aurBunicii noștri cunosc, cu siguranță, valoarea aurului. De regulă, bunicii oferă nepoților bijuterii din aur, fie că e vorba de un lănțișor, o pereche de cercei sau un inel, ghiul ori brățară. Oare de ce?

Ei știu că aurul a fost, și pe vremea străbunilor lor, o valoare, și că va rămâne o valoare atâta timp cât omul va trăi pe pământ. Ei cunosc faptul că în războaie, hârtiile nu mai au aceeași valoare, și aurul se transforma în „monedă” de schimb.

Spre deosebire de bani, care sunt doar o formă de schimb, pe care nu pui nici un preț în alt mod, aurul este prețuit pentru ceea ce este în sine: cel mai nobil dintre metale, rar întâlnit în natură, de o strălucire și o frumusețe deosebită, care poate fi transformat oricând în orice.

Astfel, o bijuterie din aur poate fi un accesoriu care să-ți aducă un plus de frumusețe și strălucire, dar este și o valoare incontestabilă.

Oriunde mergi în lume, dacă ți-ai pierdut portofelul și nu mai ai nici un ban, lanțul de aur de la gât te poate salva. Pentru că în orice colț al lumii aurul este valoros, și oriunde vei găsi un loc în care se cumpără aur.

Se spune că aurul este o valoare sigură într-o lume nesigură.

Dacă banii se schimbă o dată la câțiva ani, aurul rămâne același. Nu este afectat nici de timp, nici de apă, nici de aer. Aurul e veșnic. Este o filă din istoria oricărui popor. Noi știm multe despre strămoșii noștri tocmai datorită aurului. Știm că, pe lângă lucratul pământului, erau niște meșteșugari iscusiți, prelucrând aurul cu o măiestrie ieșită din comun. Știm că un astfel de popor nu putea fi „înapoiat” cum susțin unii. Aurul stă drept mărturie a faptului că dacii au fost artiști.

getii_dacii_traciiSe știe că dacii, strămoșii noștri, s-au tras din marele neam al tracilor, traci care, după spusele istoricului Herodot, au fost ” după indieni, cea mai numeroasă națiune dintre toate națiunile lumii”. Mulți istorici susțin că dacii sunt din neamul tracilor veniți din Caucaz (regiunea cuprinsă între Marea Neagră și Marea Caspică).

Începând cu perioada neolitică și până în anii 1000 î. Hr., geții au emigrat în toate direcțiile, invadând o mare parte a Europei și ajungând până în Asia și Africa, după cum ne spune istoricul Vasile Pârvan în „Getica”.

Vechii greci le mai ziceau dacilor și geți, pe când romanii le ziceau daci, numele dacus și daca fiind de origine romană. Alți istorici fac o deosebire, numindu-i daci pe cei care stăpâneau ținuturile Tisei, ale Ardealului, Munteniei și Moldovei, până la Marea Neagră, și geți pe cei din partea vestică.

Alex. D. Xenopol susține că dacii și geții erau două ramuri ale aceluiași popor, căci Strabo afirma că „Geții și cu dacii vorbeau aceeași limbă”, iar Justin arată că „Dacii sunt sămânța geților”.

Dio Cassius cuprinde sub numele de daci popoarele care locuiau pe ambele maluri ale Istrului sau Dunării, arătând apoi că în special ar purta numele de daci aceia care locuiesc pe malul nordic al fluviului, fie că au fi fost geți sau traci.

Astfel, se poate ajunge la concluzia că ambele popoare poartă numele date și unuia și celuilalt dintre ele.

După ediția din 1929 a marelui dicționar Brockhaus, dacii ar face parte din rasa indo-germană a tracilor. Locuitorii Daciei s-au numit la început geți, și au luat denumirea de daci abia sub regele Filip V al Macedoniei.

Teritoriul ocupat de daci se întindea de la Nistru și Marea Neagră până dincolo de Ardeal.

Dacii se ocupau cu munca câmpului, dar și cu exploatarea minelor de aur din Ardeal și în special a celor din Munții Abrudului. Ei erau vestiți ca fiind cei mai bogați în obiecte de aur.

Atât solul cât și subsolul Daciei au fost și sunt, cu siguranță, cele mai bogate din Europa. Ardealul e cunoscut și râvnit din toate timpurile pentru cantitățile mari de aur, argint și alte minerale pe care la conține mai cu seamă teritoriul Munților Apuseni din lanțul Carpaților, care formează coloana vertebrală a pământului românesc.

Dacia exporta aurul până departe în Nord, la Scandinavi, nu numai ca material brut, ci și ca obiecte de podoabă, confecționate în Dacia și purtând pecetea stilului getic.

Bibliografie: Abrudeanu, Ion Rusu, Aurul românesc. Istoria luindin vechime până azi,  Iași, Editura Vasiliana_’98, 2009.

 

medalion_pandantivMultă lume confundă medalionul cu pandantivul sau cu pandantul, chiar dacă există diferențe între acestea trei.

Medalionul, conform DEX, este o „bijuterie de formă rotundă sau ovală, care încadrează sau închide între două capace o fotografie, o pictură, o șuviță de păr etc. și care se poartă de obicei la gât”, în timp ce pandantivul este o „bijuterie care se poartă la gât, atârnată de un lănțișor sau de o panglică”, iar pandantul – „obiect care formează, împreună cu altul, o pereche simetrică”.

Strămoșii noștri, dacii, purtau mereu medalioane cu diferite simboluri, precum simbolul solar, care semnifica infinitatea, continuitatea, adevărul. Astfel de medalioane se ofereau și drept mărțișor de către strămoșii noștri, care serbau Anul Nou primăvara. Un alt simbol des întâlnit pe medalioanele dacice este floarea vieții, care simboliza uniunea minții cu inima și cu spiritul sau sufletul.

Mai apoi, când arta bijuteriilor s-a dezvoltat în lume, au apărut diferite modele de medalioane și pandantive din aur, aurul fiind prima opțiune a bijutierilor, deoarece nu se oxidează în aer sau apă, așadar nu este afectat de aer, umezeală și un mare număr de agenți corozivi. Au apărut medalioane și pandantive cu diferite simboluri, de la cele de protecție, despre care se spunea că apără de deochi, până la cele aducătoare de noroc, cele religioase, cum este crucea sau Maica Domnului, cele cu zodii și multe altele.

Dacă visezi că ai la gât un medalion sau pandantiv, înseamnă că o nouă prietenie de lungă durată se va înfiripa sau îți vei găsi jumătatea. În schimb, dacă visezi că ai pierdut un medalion sau pandantiv, înseamnă că e posibil ca o legătură de iubire, prietenie sau chiar căsătorie să se rupă, și că trebuie să fii foarte atent.

Idolii-de-la-MoigradAurul, pe baza calităților sale, se află într-o poziție de vârf în familia metalelor. Datorită faptului că are un luciu remarcabil, e maleabil (se poate întinde la temperatură mai mică decât cea de topire) și ductil (poate fi prelucrat în fire și foi foarte subțiri), aurul, înainte de a fi monedă, etalon și rezervă, a fost metalul în care fiecare etapă istorică și-a imortalizat o bună parte din credința spirituală. Astfel se explică fetișismul aurului (fetiș – obiect considerat ca fiind înzestrat cu o forță magică, supranaturală, capabil să dea ajutor celui care îl posedă, îl poartă).

Aurul era simbol al focului și al soarelui la primii oameni religioși – regele Ra – la egipteni, tunetul și fiul lui Zeus – la greci, semn profund de respect la cretani, axa universului la turco-mongoli; era sursa de viață la africani ș.a.m.d. Idolatrizarea aurului a fost susținută și de scrierile Hindu, precum și de literatura greacă și romană.

Principalele mine de aur ale antichității, conform descoperirilor, se aflau în Egipt (Sinai), Dacia, Sudan, Spania, Marea Britanie, Grecia, Turcia, Arabia Saudită, Iran, India, China, Japonia, Rusia, Canada, Cuba, Mexic.

Tot în antichitate existau exploatări de aluviuni aurifere (aluviune – material format din bolovani, mâl, nisip și pietriș, adus de apele curgătoare și depus pe fundul albiei, pe luncă sau la vărsare), în albia unor râuri sau fluvii precum: Tibru, Rin, Ron, Crișul Alb, Arieșul Mare, Nil, Gange, Hebrus (Marița), Zambezi, Niger, Lena, Aldan, Senegal, Amu – Daria, Yangtze etc.

Există dovezi care atestă faptul că încă din antichitate, pe teritoriul țării noastre se extrăgea aur. Herodot (484 – 425 î.e.n.), părintele istoriei, în „Cartea a IV – a” descrie expediția regelui Darius Hitaspes împotriva sciților (514 – 513 î.e.n.) și spune despre existența unor bogate resurse de aur în Munții Metaliferi (România). La acestea se adaugă diverse unelte de minerit, inscripții și vesticii privind mineritul în antichitate, găsite la Roșia Montană, Frasin, Vulcoi – Corabia, Ruda – Barza, Caraci, Țebea, Băița etc.

 Ne putem mândri cu faptul că am fost printre primii care au extras și au prelucrat acest metal atât de valoros și iubit de om.

În imagine puteți vedea unul din idolii de aur din tezaurul de la Moigrad, care datează din mileniul IV î. Hr., fiind imaginea stilizată a zeiței pământului, și constituind cea mai timpurie imagine stilizată din aur din lume. Asta spune multe despre civilizația geto-dacă.

Bibliografie: Dr. Ion Berbeleac, Zăcăminte de aur, București, editura Tehnică, 1985.

pestera_polovragiPeștera Polovragi sau peștera lui Zamolxe este situată în Oltenia, în județul Gorj, în Munții Parâng și Căpățânii, comuna Polovragi. Denumirea vine de la termenul „polis” care înseamnă cetate în greacă și „vragi”, adică cetatea vracilor, a vrăjitorilor.

În această peșteră se spune că s-au perindat strămoșii noștri, dacii, iar Zamolxis, unicul zeu al dacilor care a locuit aici,  ar fi folosit peștera pentru a putea ajunge la cetatea dacică Sarmizegetusa, prin niște tuneluri secrete, subterane. Speologii confirmă faptul că în urmă cu 2000 de ani, dacii au trecut prin aceste locuri.

Pustnicii daci, care trăiau aici, foloseau o plantă miraculoasă, denumită „polovraga” sau „polvraga”, găsită în această zonă, cu ajutorul căreia vindecau orice boli. De la această plantă se trage și denumirea acestor locuri de legendă. Aici, la peștera Polovraga, se spune că dacii au ascuns comori de aur neprețuite, pe care încă nu le-a descoperit nimeni.  Faptul că nu au fost găsite nu e întâmplător pentru că, spune legenda, Zamolxis ar fi rostit un blestem, denumit „blestemul aurului”, pentru toți lacomii care vor să-i fure comoara. Acest blestem spune că vor rămâne pe veci în întunericul peșterii cei ce vin cu gând rău și cei care vor să caute comoara. Și într-adevăr, au fost căutători de comori care au avut parte de morți neașteptate. Dar asta nu i-a oprit pe oamenii care vin zilnic aici în speranța de a găsi comoara ascunsă.

O altă legendă spune că în această peșteră există un portal care se deschide o singură dată pe an, și că portalul duce spre alta lumi, în noaptea de Înviere. Cei ce trec prin portal pot rămâne pe lumea cealaltă, pe vecie. Locul unde se află portalul este o prăpastie adâncă, peste care nu poți trece în mod normal, însă în noaptea de Paște, peste prăpastie se lasă un nor de ceață și fum și se formează o punte care duce în altă dimensiune.

Pe stalactitele din peșteră (stalactită – coloană calcaroasă de formă conică, fixată de tavanul peșterilor și al galeriilor subterane și formată prin scurgerea de apă cu conținut bogat de carbonat de calciu) se preling picături despre care legendele spun că sunt lacrimile lui Zamolxis, care și acum plânge pentru poporul dac, asupra căruia s-au abătut atâtea necazuri de la cuceririle romanilor încoace.

Peștera este caldă, având temperatura de 9°C și umedă (90% umiditate medie). Apa care curge prin peșteră își schimbă culoarea dinspre izvor spre vărsare, în funcție de impuritățile pe care le întâlnește în cale, diferite porțiuni căpătând anumite denumiri, în funcție de culoare: „Bolta însângerată”, „Camera Albă”, „Sala Divină”.

Poate fi văzut aici și cuptorul dacic, unde vracii și călugării preparau planta pentru leacuri, dar au fost descoperite și urme care dovedesc faptul că a fost prelucrat aur.

Se poate observa destul de clar și desenul înspăimântător fpcut de un călugăr cale a locuit aici – călugărul Pahomie, care a desenat „moartea cu coasa”, în urmă cu câteva sute de ani.

 Galeria se poate vizite pe o distanță de aproape 900 m (din 10,3 km cât are peștera), poarta turistică fiind avalul (aval – în josul apei; în direcția cursului; spre vărsare). În timpul acestei vizite, turiștii se încarcă cu energie datorită oxigenului eliminat de ape, iar în preajma „Scaunului lui Zamolze”, lucruri stranii se petrec, deoarece turiștii simt furnicături pe mâini, iar detectoarele de bio-curenți simt prezența unei ființe vii, chiar dacă nu e nimic vizibil. Unii susțin că Zamolxe ar mai trăi încă în acele locuri.

Oricum, este un loc care merită vizitat și care, dacă ar putea atrage foarte mulți turiști, dacă ar fi administrat cu dibăcie.

legenda_muntele_găinaCine nu a auzit de Muntele Găina din Țara moților, celebru pentru târgul de fete care are loc în fiecare an de Sfântul Ilie!?

Vânzarea fetelor de măritat vine de la obiceiul pe care dacii îl aveau, de a vinde fata fecioară celui care o dorea de soție.

Multe legende legate de acest munte s-au născut, de-a lungul timpului, legate de proveniența denumirii renumitului munte,

și în toate este prezentă găina care făcea ouă de aur.

Această găină a trăit demult, tare demult, pe când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, având cuibul în minunatul tărâm al moților, sus pe munte.

Moții o admirau și o ocroteau. Însă o puteau vedea doar o dată pe an, în ziua de Sfântul Ilie, cel care nu a murit, ci s-a înălțat la cer într-o căruță de foc, trasă de cai.

În această zi, toți moții se adunau pentru ca tinerii necăsătoriți să-și găsească soție. Fetele veneau cu lada de zestre de acasă. Găina atunci cobora din vârful muntelui și se transforma într-o zână. Aceasta venea la fetele sărace, dar cuminți, care nu aveau zestre, și le oferea un ou de aur, pentru a se putea mărita și ele, ca restul fetelor.


Apoi zâna se transforma iar în găină și se făcea nevăzută, urcând iar în cuibul ei de pe vârful muntelui.

Numai că oameni răi au existat și pe-atunci. Iar un neisprăvit a urmărit-o într-un an, vrând să-i fure ouăle și să se îmbogățească.

Iar când zâna a coborât să ofere ouă de aur fetelor sărace, acesta s-a furișat și i-a furat cuibul, cu tot cu ouă.

Când zâna a venit iar la cuibul ei, mare i-a fost supărarea când nu l-a mai găsit. Atunci s-a transformat iar în găină și a zburat în înaltul cerului, iar oamenii n-au mai văzut-o nicicând.

De atunci, în fiecare an de Sfântul Ilie, tinerii urcau pe munte, în speranța că o vor vedea, însă ea nu s-a mai arătat. Iar numele muntelui a rămas Muntele Găina.

Hoțul viclean nu s-a îmbogățit, ci a căzut într-o râpă, ouăle de aur rostogolindu-se și ajungând pe fundul râului Arieș, spărgându-se aici în mici firicele de aur. De atunci albia râului are nisipuri aurifere.

moneyȘtiați că termenul „salariu” vine de la sare? Cuvântul salariu (atenție, nu salar), care este suma de bani primită în schimbul muncii depuse pe o anumită perioadă, vine de la latinescul salarium, care, pe vremea romanilor era o cotă de sare primită de soldați la soldă, ca plată suplimentară.

Mai târziu nu s-a mai dat sare, ci o anumită sumă de bani, care se numea tot „salarium”, pentru că era suma cu care soldații puteau să-și cumpere sarea pe o lună. Suma nu era aceeași în toate regiunile. Dacă era într-o regiune în care nu prea exista sare, și sarea era scumpă, „salarium” era mai mare, iar dacă regiunea era bogată în sare, suma era mai mică.

Cu timpul, prin denumirea de salarium se înțelegea întreaga soldă, nu doar suplimentul, iar cuvântul a trecut în multe limbi romanice, însemnând leafă sau salariu.

Bibliografie: Ana Pîrșcoveanu – Apostolide, Sarea, noua strălucire a unei bogății străvechi, București, editura Științifică, 1963.

sareaSarea a fost și este o adevărată binecuvântare pentru om. Cu ajutorul sării, strămoșii noștri au putut să conserve mâncarea pentru a avea hrană în timpul iernii. De-a lungul istoriei s-au dus multe războaie pentru cucerirea unor teritorii bogate în sare.

În România, sarea este prezentă pretutindeni. Străbătând țara noastră de la Dunăre și până sub poalele Carpaților, e greu să nu dai de o localitate, munte, lac sau izvor care să nu amintească, prin numele său (Sărata, Sărățel, Ocna – Sibiului, Slatina, Ocna Șugătag etc.), de alimentul prezent pe orice masă – sarea.

Pe teritoriul țării noastre, sarea, o bogăție neprețuită, a început să fie exploatată în vechea Dacie, cu mult înainte de cucerirea romană. Aici, sciții făceau comerț cu sare și cu pește sărat, comerț care mai târziu a fost preluat de greci. Tracii transportau sarea de aici în Peninsula Balcanică.

Sarea a fost un factor economic foarte important în viața poporului nostru. Ea este amintită printre obligațiile pe care le aveam în cadrul tributului plătit imperiului otoman, dar și în tratate și schimburi comerciale. Sarea era foarte prețuită, cum era și aurul. Există multe scrieri care atestă acest fapt. Istoricul F.I.Sulzer , în secolul XVIII, vorbește despre salinele din Muntenia, despre „Râmnic, numit sărat”, Slănic, salina Ocna – Mare, Teleagasau salina părăsită de la Băicoi, spunând că „Muntenia încă nu trage nici un folos din toate aceste izvoare și munți de sare.”

„Drumurile sării”; astfel erau denumite traseele pe care se transporta sarea țării peste hotare. Însă populația, oamenii săraci trebuiau să-și procure puțina sare care le trebuia năvălind asupra ocnelor domnești, cu furci și topoare, deoarece drumurile sării nu mergeau spre bordeiele lor sărăcăcioase, și nici veniturile din comerțul cu sare nu mergea către populație, ci în buzunarele domnitorilor și ale comercianților.

Țara noastră este pardosită cu sare. Carpații formează, practic, un brâu de sare. În Transilvania, zăcămintele de sare, cunoscute și exploatate încă de pe vremea romanilor, marchează  o linie dreaptă la nord și la sud – Ocna Șugătag – Ocna- Dej, salinele de la Turda, Ocna-Mureș și Ocna-Sibiului, pentru ca în partea estică șă apară salinele de la Praid și Sovata.

Trecând munții, în zona subcarpatică avem salinele: Ocnele Mari, Slănic-Prahova, Târgu Ocna, și Cacica, unde se află un masiv de sare.

În alte țări, minerii lucrau din greu să sape un puț de sare. În Germania, au săpat la 225 m adâncime ca să dea de puțină sare. Însă au fost dezamăgiți, deoarece nu putea fi folosită în alimentație. Era doar un „noroi sărat”, folosit, mai apoi pe post de îngrășăminte minerale în agricultuă, sub denumirea de „îngrășăminte cu potasiu”.

Țara noastră are nenumărate și neprețuite bogății, de care trebuie să fim conștienți și să le valorificăm.

Bibliografie: Ana Pîrșcoveanu – Apostolide, Sarea, noua strălucire a unei bogății străvechi, București, editura Științifică, 1963.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate