%archive_title% | BSG

greutate_pietre_prețioaseValoarea pietrelor prețioase diferă în funcție de specie, de culoare, de limpezime și de manoperă sau tăietură. Și la pietre, moda se schimbă în funcție de dorința oamenilor de a le cumpăra. În trecut, pietrele nu se șlefuiau, deoarece se credea că șlefuindu-le, li se ia din putere și din magie.  Însă, pe parcurs, pietrele au început să fie șlefuite pentru a li se evidenția strălucirea și frumusețea.

Diamantul a fost și va fi mereu prețuit, la fel ca și smaraldul, rubinul sau safirul, în vreme ce topazul, granatul, lapis lazuli, acvamarinul, opalul și multe alte pietre pleacă și revin în modă.

Secole întregi, standardul pentru măsurarea greutății pietrelor prețioase erau semințele de roșcov. Acestea au o greutate remarcabil constantă. Mai apoi s-a utilizat o greutate similară cu cea a seminței de roșcov, căreia i s-a dat denumirea de carat. În imaginea alăturată puteți vedea cum arată o păstaie și o sămânță de roșcov, păstăile fiind denumite roșcove.

roșcoveMai târziu, la începutul secolului XX s-a stabilit, pe plan internațional un standard metric de 0,2 grame. Astfel, 1 carat = 0,2 g.

pietre_sinteticeDe sute de ani, oamenii au încercat să creeze cristale sintetice, după modelul celor găsite în natură, în scoarța terestră.

Putem face deosebirea dintre un cristal natural și unul sintetic, privind mai atent și observând că, pe când cele naturale au în ele corpuri străine, cristale din alte minerale etc. denumite „defecte”, cristalele sintetice sunt perfecte.

Cristalele create de oamenii de știință iau întotdeauna forma și dimensiunea dorită, fiind utilizate adesea în tehnologia de azi, mergând, am putea spune, mână în mână cu tehnologia.

Se fabrică rubine și smaralde, safire și multe alte cristale.

 Multe smaralde sunt produse prin tehnica fuziunii fondanților. O pudră alcătuită din particule de smarald se încălzește într-un creuzet împreună cu o substanță solidă, pe nume „fondant”. El se topește, și amestecul este lăsat să se răcească, formând cristale. Aceste cristale cresc, și, în câteva luni se formează smaraldul.

Mai este și tehnica fuziunii la flacără, cu ajutorul căreia se fabrică spinelul, rutilul și corindonul. Pulberile se încălzesc până când se unesc în stropi de lichid care picură pe un suport. Îndepărtând, treptat, suportul de flacără, se formează un singur cristal sau „bulă”.

Se mai produce artificial și siliciul, deoarece în natură nu se găsesc zăcăminte de siliciu pur.Siliciul e folosit adesea în tehnologie, la cipuri formate din plăcuțe tăiate din cristale sintetice de siliciu pur. Plăcuțele au circuite electronice, câte unul pentru fiecare cip.Siliciul e folosit și la cardurile de credit.

Rubinul sintetic e folosit la unele lasere.

Tehnicile de producere a cristalelor se perfecționează de la o zi la alta, putând spune că progresele viitoare în electronică depind de acestea.

Bibliografie: R.F. Symes, R.R. Harding, Cristale şi pietre preţioase, editura Enciclopedii vizuale,  2005.

glob_de_cristalCuvântul „cristal” vine de la grecescul krystallos, unde krios înseamnă gheață și talos, care, în limba greacă înseamnă „taie”, iar în dialectul cretan – „soarele”. Cristalele constituie o substanță minerală solidă, omogenă, având o structură internă regulată.

Cristalizarea se produce atunci când o substanță ia forme geometrice încadrate în laturi plane și netede, denumite fațete sau fețe.

O parte din cristale sunt transparente, cele alese pentru a fi pietre prețioase fiind asociate cu perfecțiunea și limpezimea.

În jurul nostru. pretutindeni, sunt cristale, chiar dacă multe dintre ele nu sunt nici perfecte, nici transparente. Rocile care formează Pământul, Luna și meteoriții sunt alcătuite din minerale care, la rândul lor, sunt formate din cristale. Cristalele alcătuiesc munții sau fundul oceanelor, precum și nisipul plajelor pe care călcăm

Chiar și adrenalina, hormonul produs de organism pentru a-l ajuta să facă față stresului, are o structură cristalină.

Cristalelor li s-au atribuit dintotdeauna calități miraculoase. Cuarțul este cel mai cunoscut material pentru globurile de cristal. Dar mai erau folosite la „ghicit” și oglinzile, oțelul șlefuit sau alte materiale, precum și suprafața apei.

Globurile de cristal au fost utilizate pentru a le prezice oamenilor viitorul, încă din Antichitate, de pe vremea grecilor și romanilor antici. Cel care ghicește în cristal privește cu mare atenție suprafața șlefuită, până când nu se mai poate concentra. Atunci, în locul globului vede o perdea de ceață care îl ajură să aibă „vziuni” în globul de cristal, interpretate ca răspunsuri la întrebările puse de cel care dorește să i se prezică viitorul.

Bibliografie: R.F. Symes, R.R. Harding, Cristale şi pietre preţioase, editura Enciclopedii vizuale,  2005.

belleepoque_bijuteriiBelle Epoque (tradus din franceză prin „Epoca Frumoasă”) se referă în special la mișcarea artistică și socială din Europa anilor 1870 – 1910, fiind precedenta Atrei Deco, despre care v-am vorbit într-un alt articol.

O altă denumire a acestei perioade este și „Noua artă”, caracterizată, în ceea ce privește bijuteriile, prin feminitate,împodobirea cu zorzoane, aur emailat cu desene cu dragoni și roze. Apar bijuterii cu Eva față în față cu șarpele în turcuază, Raiul fiind redat topaz, în fundal. Opalul, acvamarinul (pentru bijuteriile cu tematică acvatică) cristalul de stâncă și turmalina sunt cele mai iubite pietre din perioada artei noi.

Apar influențe ale artefactelor exotice din cultura persană, indiană, arabă și japoneză, încurajate de înalta societate care își permitea un lux exorbitant, căutau plăceri în combinațiile de culori , materiale și extravaganță în realizarea bijuteriilor.

Restaurantul „Maxim” din Paris era locu în care cei care își puteau permite (regi, prinți, milionari) veneau cu ultimele modele de bijuterii, alături de femei frumoase înfrumusețate de bijuterii deosebite și îmbrăcate în ținute opulente.

Exuberanța, erotismul și pasiunea defineau arta bijuteriilor în Belle Epoque, iar tematica venea din natură: animale și creaturi mitologice, păuni, lebede, rândunele, libelule, fluturi, cocoși, albine, lăcuste, lilieci și multe alte păsări apar pe bijuterii. Mai erau la mare căutare și bestiile mitologice precum grifonii (păzitorii aurului),  meduze și himere, care apăreau pe lănțișoarele de aur, la gâtul femeilor.

Liderul bijuteriilor artei noi a fost René Lalique, care și-a prezentat creațiile și în cadrul Expoziției Universale la Paris. Alți creatori celebrii de bijuterii au mai fost Louis Comfort Tiffany, Bucheron, Charles Ashbee sau, în Scoția, charles Rennie Mackintosh.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Universul Bijuteriilor, editura Enciclopedica, 2003.

sursa foto

soare_aurAurul a fascinat omul dintotdeauna, însoțindu-l în permanență. Acest metal nobil a fost mereu o sursă de inspirație pentru artiști – de la pictori la compozitori, scriitori sau bijutieri.

Astrul care corespunde aurului este Soarele, datorită culorii și strălucirii, a căldurii pe care o transmite, dar și faptului că Soarele, precum aurul, trimite cu gândul la Divinitate. Elementul soarelui este des întâlnit la daci pe bijuterii, scuturi, harnașamente și multe altele. La fel ca aurul, Soarele este simbolul regalității, dacii considerând soarele ca fiind purificator, dătător de viață, binefăcător. La daci, Anul Nou începea odată cu echinocțiul de primăvară, când Soarele căpăta puteri și natura putea să renască, ajutată de soare. Atunci începeau muncile agricole, tunsul oilor, mineritul, urcatul oilor la munte, pregătirea armatei.

Ziua atribuită aurului este ziua odihnei, Duminica, Sunday (ziua soarelui) în limba engleză. În această zi, omul l-a sărbătorit pe Dumnezeu, în limba română cuvântul venind de la latinescul Dies Dominus – Ziua lui Dumnezeu.

Inima este organul guvernat de aur. Inima este comoara cea mai de preț a omului, de acolo pornind sentimentul de iubire. Există sintagma „inimă de aur” pentru omul care e bun, iubitor, iertător.

Focul este elementul antic corelat aurului. Este un element primordial, un dar al Divinității pentru a-i face omului viața mai ușoară.

Culoarea ce corespunde aurului e galben, zodia, dar și animalul – Leu (23 iulie – 22 august), piatra scumpă – rubinul și chihlimbarul, iar planta – Floarea – Soarelui.

Aurul încetinește îmbătrânirea și îmbunătățește circulația sângelui.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, Cartea aurului, de la mit la istorie, București, editura Humanitas, 2005.

aur_in_biblieÎn Sfânta Scriptură, primul metal cunoscut de om a fost aurul, iar acest lucru corespunde întru totul cu cercetările făcute de arheologi și istorici care au constatat că oamenii au descoperit  aurul înaintea altor metale, cum ar fi cuprul, fierul sau bronzul.

Încă de la capitolul Facerea sau Geneza, 2, 11 – 12, în Biblie scrie că Dumnezeu l-a așezat pe om în grădina Raiului, unde izvorăște un râu care înconjoară „toată țara Havila, în care se află aur. Aurul din țara aceea este bun.”

Aurul „bun” așa cum e descris în Biblie, este posibil să fie aurul pur, nativ, deoarece, încă din Antichitate s-a observat că aurul poate fi aliat cu diferite metale, în special cu argintul. Culoarea aurului pur este de un galben intens, de o mare strălucire.

Aurul a avut și încă are un rol important în viața oamenilor. Un cercetător englez al elementelor chimice, pe nume J. Newton Friend arată că în Biblie, aurul este pomenit de nu mai puțin de 267 de ori, în diferite circumstanțe.

Astfel, atunci când Iosif tâlcuiește visul faraonului, el primește în schimb un inel și un lanț de aur. Mai apoi, când Moise reușește să-și ducă poporul sclav din Egipt, el îi sfătuiește să ia cu ei de unde pot, chiar de la vecini, cu împrumut, vase de aur și argint. Mai apoi, în pustiu, oamenii își fac un idol din aur. Tot aceiași oameni aduc jertfă lui Dumnezeu, pentru realizarea cortului sfânt, podoabe de aur.

Aurul intervine mereu, și e luat întotdeauna drept pradă de război. După captura Madianiților, evreii au luat de la aceștia bijuterii de aur – „lanțuri, brățări, inele, cercei și salbe”, care cântăreau aproape  300 KG. (Numerii, 31, 50).

 Însă cele mai mari cantități de aur care apar în Cartea Sfântă au fost folosite de regele Solomon pentru împodobirea templului din Ierusalim.

Aurul îi este adus în dar și pruncului Isus, alături de smirnă și tămâie, de către cei trei magi de la Răsărit, care au urmat steaua și l-au găsit pe Mântuitor pentru a i se închina. Aurul a împlinit, încă din Antichitate, rolul de cadou prețios și prețuit. Dacă smirna e simbolul divinității iar smirna – simbolul suferinței umane, aurul a fost și a rămas simbolul regalității.

Prezența aurului în Biblie atestă faptul că acest metal nobil l-a însoțit pe om chiar de la începutul existenței lui.

Bibliografie:

1. Galia Maria Gruder, Cartea aurului, de la mit la istorie, București, editura Humanitas, 2005.

2. J. Newton Friend, Man and The Chemica Elements, Charles Griffin Comp. Ltd. Londra, 1951.

arta_deco_marele_gatsbyArt décó este un stil în design, popular între anii 1910 și 1935, caracterizat, în special, prin contururi scoase în evidență, forme geometrice și zigzagate și întrebuințarea de noi materiale.

Stilul artei deco include ceramica, arhitectura, mobilierul și bijuteriile.

Bijuteriile artei deco sunt îndrăznețe și pline de culoare, caracterizându-se prin opulență , lux și o largă paletă de inovații.

Cele mai utilizate pietre prețioase care se montau în aur erau diamantele, rubinele, mineralele rare, onixul negru și perlele de cultură.

În acele vremuri, bărbații purtau haina militară, în timp ce femeile, care lucrau în fabrici, servicii și spitale, erau obligate să poarte anumite îmbrăcăminte, pentru că existau restricții. În materie de bijuterii, în schimb, nu erau restricții. Astfel, femeile încercau să suplinească frumusețea îmbrăcămintei cu frumusețea podoabelor.

Acum apar broșele sofisticate, pieptenii care strângeau părul, evantaie decorate, portofele, diademe elaborate, camee etc. Formele geometrice erau preponderente, bijuteriile având forme triunghiulare, rectangulare sau trapez.

Picasso și Matisse creează desene pentru bijuteriile deco. Acum apar și marii bijutieri cu case proprii: Luis Cartier, Chaumet, Arples și altele.

Coco Chanel creează costume cu bijuterii, nu întotdeauna acceptate.

Platina era, de asemenea, în centrul atenției. Casa Cartier a creat bijuterii în care diamantul era tăiat în toate formele posibile – prisme, pară, baghete, briolette etc. Safirele și smaraldele erau, de asemenea, la mare căutare. Ametistul, jadul citrinul, lapislazuli, turcoaza și coralul sunt folosite pentru a da culoare bijuteriilor din aur.

Acum iau naștere și imitațiile cu plastic, sticlă, aluminiu, crom etc.

Așadar, îndrăzneala este ceea ce caracterizează arta deco a bijuteriilor din acea perioadă.

În filmul „Marele Gatsby” puteți vedea astfel de bijuterii, care aparțin artei deco.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Universul Bijuteriilor, editura Enciclopedica, 2003.

mitridatesNu mulți știu despre cuvântul folosit în medicină și toxicologie – mitridatizare, și de unde vine acest cuvânt. Mitridatizare înseamnă imunitate la o anumită otravă datorită ingerării ei în cantități progresive.

Termenul vine tocmai de la regele Mitridate al IV – lea Eupator, suveran al regatului Pontului din Asia Mică, vestit pentru cruzimea, dar și pentru bogățiile lui. El devenise stăpân, la începutul secolului I î. Hr., peste o serie de regate din Asia Mică, luându-le tezaurele pentru el.

La un festin, o parte din supușii lui mai apropiați au complotat împotriva lui, încercând să-l omoare, punându-i o mare cantitate de otravă în mâncare și în băutură. Însă Mitridate, care de tânăr avea cei mai buni medici și ingerase cantități foarte mici de otrăvuri din plante, pentru ca organismul să devină imun, mâncase și băuse tot, fără a păți nimuc. Uimirea de pe chipul celor care i-au pus otrava i-a dat de gol. Atunci Mitridate i-a forțat să recunoască și să spună tot ce-au făcut. Nu sunt informații care să ne relateze cum i-a pedepsit pe cei care i-au dorit moartea, însă e foarte posibil ca ei să fi plătit cu viața.

De atunci există și expresia „am gustat din otrăvurile lui Mitridate” pentru cei care au trecut prin greutățile și încercările vieții, și acum  sunt imuni la necazuri. Mai este, de asemenea și vorba: „Ce nu te omoară, te face mai puternic”.

Mitridatea fost ultimul rege din Pont care a luptat împotriva ocupației Romane în Asia.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, Cartea aurului, de la mit la istorie, București, editura Humanitas, 2005.

 

Amasis_faraonPărintele istoriei, Herodot, vorbește despre Amasis, care a trăit în secolul IV î. Hr. Trupele egiptene și libiene luptau împotriva coloniei grecești Cirene din Libia, ai cărei locuitori s-au răsculat împotriva faraonului Apries. Faraonul l-a delegat pe tânărul militar Amasis să lupte împotriva răsculaților, dar Amasis s-a alăturat lor și l-au înlăturat pe Apries, urcând el însuși pe tron și aducând pace în țara măcinată de războiul civil.

Însă supușii nu puteau uita originile lui Amasis, deoarece a fost doar un simplu soldat, neavând rădăcini nobile.

Atunci Amasis, care era foarte bogat, a vrut să le dea o lecție supușilor. A dat la retopit un cazan de aur în care invitații și chiar el însuși se spălau pe picioare. A făcut din aurul respectiv o statuie a unui zeu și a așezat-o într-un loc public în oraș.

Egiptenii, uimiți de frumusețea statuii, i se închinau cu miile și îi aduceau ofrande. Amasis a ieșit atunci în public și le-a spus:

 – Statuia de aur a zeului la care vă închinați a fost făcută dintr-un vas în care în trecut oamenii au urinat în el, vărsau în el sau își spălau picioarele. Toate acestea nu mai contează, pentru că iată ce frumusețe de statuie a ieșit din același aur, iar oamenii i se închină cu smerenie. La fel sunt și eu – m-am născut într-o familie modestă, dar acest lucru nu mai contează. contează omul care am devenit.

De atunci, supușii l-au tratat cu considerație, înțelegând că nu originile contează, ci calitatea omului. Amasis a domnit 45 de ani, în armonie și prosperitate.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, Cartea aurului, de la mit la istorie, București, edotura Humanitas, 2005.

arhimede_coroanaÎnvățatul grec și marele om de știință Arhimde (287 – 212 î.Hr.) locuia în Sicilia, Siracuza, colonie greacă. Aici domnea regele Hieron, renumit pentru prosperitatea pe care a adus-o statului pe care îl conducea.

Regele se bucura de aprecierea supușilor săi, trăind în fastul elenistic cuvenit unui bogat suveran. El iubea aurul pur, și într-o zi a mers la bijutierul curții regale, spunându-i să îi facă o coroană de un anumit gramaj, specificând să fie din aur pur.

Nu a durat mult și bijutierul i-a adus coroana. Regele s-a uitat atent la ea și a simțit că ceva nu este în regulă, deși greutatea coroanei era aceeași cu cantitatea de aur pur pe care regele i-a dat-o giuvaergiului. L-a chemat la el pe învățatul Arhimede și i-a spus că el crede că acea coroană nu este din aur pur. L-a întrebat dacă poate verifica acest lucru până la apus, fără să-i strice coroana în niciun fel.

Arhimede a luat coroana regelui și s-a dus în sala lui în care făcea experimente. Se tot frământa cum să rezolve problema. Atunci, cu coroana pe masă, s-a pus să facă o baie, pentru a se relaxa și a gândi mai bine. El știa că aurul se poate alia cu argintul, fără să se observe în mod evident, fără să fie prea deschis la culoare. Trebuia să rezolve problema fără a topi coroana. Cada de baie era plină cu apă, iar când a intrat, apa a ieșit din cadă, curând pe jos. Arhimede a strigat atunci fericit: „Eureka!”, sau „Evrika!”, adică „Am găsit!”, deoarece știa cum să rezolve problema.

Cunoscând greutatea specifică a aurului, dar și a argintului, a luat coroana și a introdus-o într-un vas plin-ochi cu apă. Volumul apei care a fost dislocuit prin cufundarea coroanei a fost raportat la greutatea coroanei, cântărită în aer. A mers apoi la rege și i-a spus:

 – Ați avut dreptate! Bijutierul a furat din aurul pur pe care i l-ați dat pentru confecționarea coroanei și l-a înlocuit cu argint, care este mai ieftin, cu mult. El a folosit 93 de părți de aur pur și 7 părți de argint. Meșterul nu a furat mult, că nu se vadă diferența de culoare cu ochiul liber.

Istoria nu ne spune cum l-a pedepsit regele pe bijutier, însă descoperirea lui Arhimede a fost una epocală.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, Cartea aurului, de la mit la istorie, București, editura Humanitas, 2005.

galerie-romana-Rosia-MontanaLa Roșia Montană se văd cel mai bine urmele exploatărilor miniere lăsate de romani. Aici, împăratul Traian a trimis cei mai buni lucrători minieri din acele vremuri, aducându-i din Dalmația și Epir, denumiți piruști, pentru a exploata cu succes minele de aur de pe teritoriul Daciei.

La început, romanii au luat exemplul dacilor în ceea ce privește exploatarea aurului, scoțând aurul prin spălare a nisipurilor văilor și râurilor, dar apoi au apelat și la alte metode și procedee tehnice. Ei au început să spargă minereul aurifer din stâncile subsolului, să-l macine și astfel să obțină metalul nobil. Apoi au folosit mijloace de natură mecanică prin specialiști recunoscuți. Urmele se văd foarte bine la Cetatea Mare, Cetatea Mică și Cârnicul Mare.

Romanii săpau galerii mari și cu arcuri boltite, aproape arhitectonice. Deoarece nu cunoșteau pulberea explozivă (descoperită abia peste o mie de ani), și cu atât mai puțin dinamita, romanii făceau aceste galerii zdrobind stanele mari de piatră prin încălzire cu ajutorul focului, peste ele turnând oțet cu apă, sfărâmându-se, astfel, mai ușor.

Pentru scobirea minelor, romanii foloseau și un fel de dălți, numite „arrugia”.

Aceste galerii și mine romane sunt printre cele mai frumoase monumente lăsate de romani pe teritoriul nostru.

Vechiul scriitor grec Diodor scrie despre procedeul de exploatare, spunând:

„Băieți încă nedezvoltați în vârstă sunt siliți să râcâie prin băi în săpăturile făcute în stâncă, să culeagă cu sârguință micile bucăți de piatră și să le aducă afară din baie. După aceștia, bărbați trecuți de 30 de ani iau o anumită cantitate de pietre, le sfarmă cu ciocane de fier până ce piatra e redusă la mărimea boabelor de mazăre. Adusă în starea asta, femeie și bătrânii iau piatra și o duc la piuă (șteampă). Pășesc apoi 2 sau 3 la sul (fus) și învârtesc până ce au măcinat măsura primită și au făcut-o ca făina de grâu.  În fine oameni pricepuți iau piatra măcinată spre a o supune ultimei operațiuni. O freacă pe o scândură lată și ceva înclinată, în timp ce varsă pe ea apă. Pământul se descompune în apă și plutește peste scăndura plecată. Aurul însă, din cauza greutății, rămâne îndărăt. Făcând aceasta de repetate ori, ei freacă aurul ușor cu mâinile, apoi însă încetinel cu bureți (spongi), care iau ceea ce este mai moale și mai țărânos, până ce în fine rămâne bucata de aur curată”.

Procedeul s-a modificat puțin în timp, sulul sau fusul șteampurilor nemaifiind împins de oameni, ci de apă, care cade în cupele unei roți ca de moară.

Romanii nu cunoșteau folosirea mercurului pentru a obține aur.

Cu acest procedeu, romanii reușeau să trimită de aici la Roma în fiecare an peste 5 tone de aur.

Din aurul și argintul de la Roșia Montană, Bucium și alte centre miniere din Munții Apuseni, împărații romani băteau monede de aur și argint. În numeroase locuri din Ardeal au fost găsite astfel de monede, de pe vremea împăraților Hadrianus, Septimius Severus și alții.

Bibliografie: Abrudeanu, Ion Rusu, Aurul românesc. Istoria luindin vechime până azi,  Iași, Editura Vasiliana_’98, 2009.

 

castan_Baia_MareCastanii comestibili cresc în zonele mediteraneene. Totuși, la noi în țară avem castani comestibili în zona Maramureșului – în Baia Mare, Baia Sprie și Tăuții de Sus, în Oltenia și mai puțini în Banat. Cei mai mulți castani cresc în Asia, în China, Coreea, Turcia etc., iar în Europa cei mai mulți se găsesc în Sud, în Italia și Spania. Castanilor le place climatul blând, cu umiditate suficientă, dar nu foarte mare.

O întrebare ar fi cum au ajuns acești castani în România.

Ei bine, se pare că aurul din minele noastre i-a adus, în mod indirect, desigur.

Se spune că au fost aduși în depresiunea Baia Mare de către antreprenorii italieni ce realizau grinzi de susținere pentru minele din zonă, datorită faptului că lemnul de castan comestibil este ațos și elastic. Lemnul de castan mai întâi se îndoia, și minerii aveau timp să scape în caz de surparea unei galerii de mină.

În Maramureș, castanului i se mai spune și aghistin, iar castanelor – aghistine.

castana_în_castanDin lemn de castan se face mobilă de lux, dar și parchet de calitate superioară.

Baia Mare sărbătorește miraculosul castan dulce sau castan nobil toamna, în perioada în care se coc castanele, la sfârșitul lui septembrie și începutul lui octombrie, prin „Sărbătoarea castanelor”.

bijuterii_aur_modaCa și în domeniul vestimentar, și în materie de bijuterii există o modă, care se schimbă în permanență.

Teofil Gridan ne spune că în secolul XXI, arta bijuteriilor va merge pe drumuri tradiționale, cu bijuterii după vechile canoane. Însă în ceea ce privește pietrele, cele prețioase vor fi pe locul doi, preferându-se cele sintetice, sau mineralele cu colorit mai rar, sau perlele baroc.

Regele metalelor rămâne tot aurul, care, cu sclipirea și strălucirea lui asigură farmecul celui care îl poartă, dar și puterea și opulența. Aurul iese întotdeauna în evidență, fiind sinonim cu frumusețea și măreția.

Inspirația din natură rămâne pe primul loc pentru creațiile artistice în domeniul bijuteriilor, temele  din faună și floră fiind cele preferate. Frumusețile naturii, de la frunze și flori la animale precum leoparzii, leii, păsările sau chiar delfinii încă inspiră artiștii moderni, rămânând în top.

Diamantul sau briliantul, montat pe un inel de aur sau platină nu și-a pierdut din actualitate, fiind mereu la modă.

Ametistul, opalul sau agatul câștigă din ce în ce mai mult teren și popularitate.

Oricum, pietrele prețioase, aurul, argintul și platina vor fi și în viitor materialul ideal pentru realizarea celor mai frumoase bijuterii. Iar bijuteriile vor dăinui veșnic, deoarece îl fac pe om să se simtă mai demn și mai împlinit.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Universul Bijuteriilor, editura Enciclopedica, 2003.

 

 

bijuterii_aurCea mai mare parte a bijuteriilor din întreaga lume a fost încă din Antichitate și este și în zilele noastre tot din aur.  Aurul se pretează la toate tipurile de bijuterii: cercei, brățări, inele, lanțuri, pandantive, brățări, medalioane, broșe etc.

Tot aurul este cel preferat și pentru suportul pietrelor prețioase, incolore sau colorate, culoarea caldă a aurului intrând într-o armonie perfectă cu verdele smaraldului, cu roșul rubinului, cu strălucirea diamantului și așa mai departe.

Aurul a făcut față cu brio atât modelelor de bijuterii din trecut, lucrate manual de către bijutieri iscusiți, cât și modelelor moderne, nu atât de sofisticate, dar la fel de frumoase și pline de grație.

Bijuteriile de aur vor trăi atâta timp cât și omul va trăi pe pământ, pentru că între om și prețiosul metal există o conexiune, dincolo de fizic, de lumea materială.

Dintotdeauna, omul a simțit nevoia de a-și împodobi trupul, iar podoabele de aur i-au dat omului noblețe și strălucire, purificându-l.

 

 

daciHerodot, părintele istoriei, spune despre daci și geți, cele mai impotrante dintre triburile tracice. El spune despre țara geților astfel: „Există și o altă împărțire a țării, o împărțire mai veche, astfel că unii se numesc daci, alții geți. Geți se numesc cei de la Răsărit, care sunt la Mare, iar numele de daci se dă celor de la Apus, celor care trăiesc lângă germani…  Dacii vorbesc absolut aceeași limbă ca și geții…”

Despre credința acestora, Herodot ne spune că geții se credeau nemuritori și că se închinau zeului Zamolxis.  Mai spune că grecii vorbesc despre Zamolxis astfel: „…acest Zamolxis fiind om, a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; în urmă, câștigându-și libertatea, se spune că ar fi strâns avere mare și îmbogățindu-se, s-a întors în patria sa.” Zamolxis i-a învățat pe traci și pe geți că nici el, nici ei, nici cei ce se vor naște dintr-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune. Le-a transmis multă înțelepciune. După ce i-a învățat toate acestea, Zamolxis, spun grecii că și-ar fi  săpat o locuință subterană și după ce-a terminat-o, s-ar fi făcut nevăzut pentru traci. El a rămas acolo trei ani, în timp ce tracii îl plângeau ca pe un mort, și îl regretau. Și mai spuneau grecii că în al patrulea an a ieșit, confirmându-se astfel spusele lui.

„În ce mă privește – spune Herodot – părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Și cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele de Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geților.”

Înțelepciunea lui Zalmoxis e transmisă mai departe, ajungând chiar în Atena, unde Platon îi învață pe greci despre Zamolxis. El le spune grecilor într-un discurs că a auzit în armată, de la unul din medicii lui Zamolxis că: „…după cum ochii nu se pot vindeca fără capul întreg, și nici capul fără corpul întreg, astfel nici corpul nu se poate vindeca fără suflet, dar acesta e motivul pentru care cei mai mulți din medicii greci se înșeală în privința multor boli, fiindcă nu cunosc întregul pe care ar trebui să-l vindece…”

Bibliografie: Busuioceanu, Alexandru, Zamolxis, București, editura Meridiane, 1985.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate