%archive_title% | BSG

aur nanoparticuleDacă într-un articol mai vechi v-am spus despre alchimiștii care se străduiau să obțină aur din metale comune, fiind convinși că se poate, deși nimeni nu-i credea, acum vă voi spune despre cum au reușit oamenii de știință, mai târziu, să fabrice aur artificial.

Alchimiștii denumeau „piatră filozofală” substanța cu ajutorul căreia credeau ei că vor putea transforma metalele obișnuite în aur. Această „piatră filozofală” este acum cunoscută sub numele de transmutația elementelor, și a putut fi realizată în reactoarele nucleare.

Visul alchimiștilor s-a realizat, deoarece în zilele noastre se poate trece de la un element la altul prin fenomenul numit „transmutația elementelor”, dar, deocamdată prețul de cost este prea mare, și întrece cu mult valoarea actuală a aurului.

Dorința alchimiștilor de a transforma plumbul în aur a fost împlinită începând cu anul 1968, când profesorul norvegian Arve Kjelberg de la Centrul european de cercetări nucleare (C.E.R.N.) din Geneva a declarat: „Mașina care transformă plumbul în aur există.”

S-au descoperit mai multe metode pentru a transforma plumbul în aur. Una dintre ele ar fi: se ia o bucată de 300 g de plumb și se așează în fața unui „tun” al protosincrotronului (protosincrotronul este primul mare accelerator de particule, denumirea venindu-i de la Proton Sincrotron). Un fascicul de protoni izbește plumbul, transformând câțiva atomi în mercur. Aceștia, fiind radioactivi (radioactivitate – proprietate a unor elemente cu atomii grei (radiu, uraniu etc.) de a emite, prin dezagregare spontană, unele radiații corpusculare și radiații electromagnetice), emit radiații beta, adică positroni. Continuând să emită radiații, atomii de mercur se transformă în aur.

Și alchimiștii încercau să facă aur artificial tot din plumb și mercur, însă pe vremea aceea nu aveau această „piatră filozofală” care se numește protosincrotron.

 Tot cu ajutorul mercurului s-a descoperit că bacteriile care cresc la suprafața bazinelor cu apă caldă pot face aur, după cum v-am prezentat într-un alt articol.

Bibliografie: Lăzărescu, Ion; Brana, Viorel, Aurul și Argintul, Editura Tehnica, București, 1972.

yin-yang-aurCu toții cunoaștem acest semn, yin și yang, știm că are legătură cu  o filozofie din China, însă puțini știu ce semnifică.

Filozofia cu care are legătură principiul yin și yang se numește taoism sau Daoism. Dacă în basmele occidentale, binele învinge întotdeauna răul, această filozofie susține că binele există exact în aceeași măsură cu răul și sunt complementare, creând un echilibru care face ca universul să-și continue existența.

Yin și Yang sunt două forțe apărute odată cu lumea și stau la baza universului.

Taoismul a fost înființat de Lao Tzi sub dinastia Han, în China, în secolul II î. Hr., care spunea despre Dao (care se traduce prin „drum” sau „cale”) că este vid, dar când acționează pare inepuizabil. El este principiul absolut al universului, ce produce varietatea tuturor aspectelor ale acestei lumi, principiu echilibrator printr-o anumită ordine necesară societății.

Tao prezintă trei fațete ale celor trei comori care alcătuiesc viața omului: esența (trupul), energia și spiritul. De asemenea, el reprezintă forța care curge prin toate lucrurile și ființele neînsuflețite din univers.

Yin este elementul întunecat, reprezentând tristețea, partea intimă, femininul, noaptea sau răul, pe când Yang  este elementul luminos, care reprezintă bucuria și fericirea, masculinul, ziua sau binele.

În credința taoistă, nu există granițe fixe între yin și yang, între fizic și spirit, între știință și filozofie. Aceste două forțe, yin și yang, nu pot fi separate nicicând. Ceea ce face ca omul și lumea să continue să existe este tocmai balanța dinamică, armonia care funcționează și transformarea ciclică.

Dacă stăm bine să ne gândim, există și la noi, la români, o vorbă veche care spune că în tot răul este și un bine.

Astfel, taoismul reprezintă calea prin care omul trebuie să coopereze cu natura și cu tot ce-l înconjoară. Omul trebuie să se inspire din natură și să-și creeze un mod de viață asemănător. Omul trebuie să privească în jurul său, și, în funcție de împrejurări, să acționeze, să se adapteze, pentru că totul este într-o continuă mișcare și schimbare, totul e relativ.

Prin artele marțiale, chinezii ajungeau la calea care ducea la o viață în armonie cu natura, artele marțiale luând mișcările esențiale (de atac, apărare, eschivă etc.) de la animale sălbatice (tigru, maimuță, șarpe, călugăriță etc.).

Bibliografie: Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

steaua lui davidSe spune că fiecare om are o stea, și că destinul nostru e scris în stele.

Dintotdeauna, oamenii au fost fascinați de bolta cerească, plină cu stele. În religii și biserici, steaua are o semnificație celestă. Și în Biblie, cei trei magi de la Răsărit au fost călăuziți de stea pentru a-l găsi pe pruncul Isus.

Steaua poate fi cu trei sau mai multe colțuri. Steaua cu șase colțuri e formată din două triunghiuri suprapuse, iar cea cu opt – din două pătrate suprapuse.

Steaua lui David, pecetea sau „scutul lui David” e formată din două triunghiuri echilaterale suprapuse, unul cu baza în jos, iar altul cu vârful în jos. Este un simbol iudaic, David fiind rege al Israelului. Denumirea și forma vine de la presupunerea că David, pe scutul său, ar fi avut acest simbol, care este o împletire a inițialei numelui său, litera „D”, pentru că, în vechiul alfabet ebraic, litera D era reprezentată printr-un triunghi echilateral, cum este delta, în alfabetul grecesc. Acest simbol apare la evrei încă din secolul VIII î. Hr. și a fost ales de ei ca să îi reprezinte, începând cu anul 1648.

Steaua cu șase colțuri sau hexagrama este un simbol al macrocosmosului, care unește cerul cu pământul. Cele două triunghiuri erau folosite de către alchimiști în evul mediu, ca simbol al apei și al focului. Cele două triunghiuri mai simbolizează uniunea dintre bărbat și femeie, dintre bine și rău sau relația lui Dumnezeu cu omul.

Mai există și hexagrama masonică, formată dintr-un echer și un compas. Echerul reprezintă moralitatea, iar compasul – spiritualitatea. Simbolizează creația divină, și înțelegerea creației de către umanitate. Acest simbol are în interior litera G, care vine de la „God”.

Atunci când apa se cristalizează, dacă rostești cuvinte frumoase, precum „mulțumesc” sau „ești frumoasă”, ia formă hexagonală, care seamănă cu o bijuterie. Apa, când se cristalizează, ia forme geometrice, bine organizate, dacă rostim cuvinte frumoase. În schimb, dacă rostim cuvinte urâte, ia forme dezordonate, dezorganizate.

Bibliografie: Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

faberge_emailareEmailul este o masă sticloasă, obținută prin topire sau prin sinterizare, constituită în special din siliciu și din bariu, care se aplică pe suprafața unor obiecte metalice sau ceramice, pentru a le proteja împotriva coroziunii, a le îmbunătăți rezistența mecanică, a realiza izolarea lor electrică, în scop decorativ.

În secolul al  XIX -lea, căutarea unor noi forme în arta confecționării bijuteriilor a fost deosebit de dinamică. Obiectele de podoabă din această perioadă captivează prin varietatea stilurilor, care se schimbau aproape în fiecare deceniu. Bijuteriile încep să își trăiască propria existența, fie ca detaliu, subliniind și înfrumusețând imaginea figurii umane, fie ca obiect independent de artă.

Printre cei ce se remarcă în această perioadă se află renumitul bijutier rus Karl Fabergé și firma care îi purta numele. Printre clienții săi obișnuiți figurau suveranii Europei și monarhii răsăriteni. Producția de baza a firmei „Fabergé” și direcțiile acesteia se aflau la Sankt Petersburg, dar dispunea de întreprinderi la Moscova, Odesa și Kiev, deschizând o noua filială și la Londra.

Producția firmei a cucerit celebritatea mondiala,datorita inventivității și lucrărilor în filigran, care au făcut din numele ei simbolul perfecțiunii și al rafinamentului. Bijuteriile sub forma ouălor de Paști, pentru care bijutierul și-a căpătat renumele, erau cunoscute de multa vreme, însa Karl Fabergé, le-a transformat, într-adevăr, în daruri regale.

Deși monarhii rămâneau entuziasmați de minunatele creații Fabergé, ei nu se grăbeau, însă, să le și achite. Firma a ajuns în pragul falimentului. O „susținere” fermă a venit din partea burgheziei și intelectualității, așa-zisa „a treia pătură socială”. Numai că  reprezentanții ei nu achiziționau capodoperele confecționate pentru curte, ci producția de masă, caracterizată la rândul ei prin același gust și rafinament. Într-o astfel de situație, deveneau inevitabile ieftinirea, înnoirea și mecanizarea producției. Astfel, Karl Fabergé a făcut câțiva pași în această direcție. El a inventat câteva mecanisme pentru ghioșarea (a ghioșa – a orna prin gravare suprafața unui obiect de sticlă sau de metal) mecanică, adică șlefuirea desenelor ce le făcea să semene cu emailul transparent, a suprafețelor din metale prețioase, aur, argint. O altă invenție a lui Karl Fabergé a reprezentat-o plastica măruntă: figurine în chip de oameni sau animale, confecționate din pietre semiprețioase și împodobite cu aur și nestemate. De asemenea, se confecționau și obiecte de lux aurite, îmbogățite cu email, de la ceasuri la rame de fotografii, mânere pentru umbrele de soare, întrerupătoare pentru bec sau cutii pentru țigarete.

Bibliografie:

Aurul lumii, frumuseti și celebrități, Editura Arc, Chisinau, 2005.Autor fragment:Irina Perfilieva, traducere din limba rusa de Emil Iordache si leonte Ivanov

 

aur_nunta_botezMomentele importante din viața noastră, din punct de vedere religios, și care au legătură cu Dumnezeu, sunt botezul, nunta și înmormântarea. Primele două, botezul și nunta sunt considerate taine sfinte, iar prin înmormântare, sufletul este predat lui Dumnezeu, iar trupul se reîntoarce de unde a venit – în pământ.

Există obiceiul ca, la botezul noului – născut, nașii să-i ofere acestuia un obiect din aur – dacă e fetiță – cercei sau brățară, iar dacă e băiat – lănțișor sau brățară. Acest obicei vine de la darul pe care l-a primit pruncul Isus de la cei trei magi de la Răsărit, care, urmând steaua, l-au găsit pe Isus și i-au dăruit aur, smirnă și tămâie. Smirna și tămâia se foloseau în trecut ca leacuri. Smirna – împotriva gripei și a guturaiului, iar tămâia – pentru un somn lin, dar și dureri stomacale, colici, ulcer și multe altele. Aurul este simbolul bogăției, atât materiale, cât și sufletești. Este cel mai nobil metal, care, purtat de copil, atrage în el deochiul și alte rele, distrugându-le, ferind, astfel, copilul de energiile negative.

Logodna, promisiunea de căsătorie, este marcată tot cu aur, cu un inel care face legătura între viitorii miri. Cununia mirilor la biserică este pecetluită de verighetele din aur pe care cei doi și le pun unul altuia, semn că legătura dintre ei e acum sfântă, și că sunt uniți în destin, până la moarte, în fața lui Dumnezeu.

Încă din vechime, aurul era prezent și la înmormântare. Toți marii conducători au fost înmormântați în sicrie ori din aur (Tutankhamon, Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare, Attila, regele hunilor – mormântul lui încă nu a fost găsit). De asemenea, marile vedete sunt înmormântate în sicrie poleite cu aur – Michael Jackson, Whitney Houston.

Unele popoare își îngroapă morții cu bănuți de argint sau aur, pentru ca mortul să poată plăti „luntrașul” care îi duce pe lumea cealaltă. Și la noi există tradiția ca să se arunce bănuți în groapă, tot din acest motiv.

Există o legendă care spune că o salbă de galbeni a scăpat o fată de la moarte. Fata murise, iar părinții au înmormântat-o cu salba de galbeni pe care trebuia s-o poarte la nuntă. Noaptea, hoții au dezgropat mormântul pentru a fura banii de aur, dar când au desfăcut sicriul și l-au scuturat, fata s-a trezit, pentru că era doar în moarte clinică. Au rupt-o la fugă, crezând că e un strigoi, iar fata a plecat acasă, la părinți. Aceștia, de bucurie că fata a fost salvată, le-au oferit hoților salba ei de galbeni.

 

pietre pretioaseÎncă din antichitate, mari înțelepți, precum Aristotel (marele filozof al Greciei antice) și Teofrast (care a învățat de la Platon și a fost succesorul lui Aristotel) au vorbit despre virtuțile uimitoare ale pietrelor prețioase. Astfel, ei spuneau despre smarald că stimulează memoria, despre perlă că îndepărtează durerile de cap, despre safir – că e util împotriva mușcăturilor de scorpion sau despre topaz, că neutralizează orice otravă care se află într-un lichid.

Cristalele și pietrele, de-a lungul timpului, au fost privite tot mai puțin din punctul de vedere al proprietăților lor curative, și au trecut la funcția estetică, sau de obiect de podoabă, și atât. Dacă nu suntem conștienți de puterile unei pietre, acele puteri nu sunt activate.

Din cele mai vechi timpuri, până la Evul Mediu și chiar în epoca modernă, se punea mare accent pe proprietățile și virtuțile pietrelor prețioase și semiprețioase.

Teofrast (secolul IV î. Hr.)s-a dedicat studiului pietrelor și cristalelor, scriind celebra carte Despre pietre, care a devenit primul manual de gemologie (știința care se ocupă cu studierea pietrelor prețioase). În această carte, el descrie pietrele, proprietățile și funcțiile lor.

Plinius cel Bătrân  (secolul I d. Hr.), marele învățat al Imperiului Roman, a scris o operă cunoscută, o enciclopedie numită „Istoria Naturalis”, unde dedică metalelor două cărți și pietrelor prețioase – o carte.

Creștinismul a preluat interesul pentru pietrele prețioase de la romani, și le-a atribuit calități spirituale, un înveliș de misticism. Și din aceste calități izvorau puterile de vindecare ale pietrelor prețioase.

Diamantul, al cărui nume vine de la grecescul adamas – indistructibil, iar în latină, adama înseamnă pământ, a fost asociat cu sufletul credincios în Dumnezeu, care este la fel de rezistentă și durabilă, precum diamantul.

Smaraldul, al cărui culoare verde era asociată cu verdele naturii, reprezenta virginitatea, inocența, puritatea fără de păcat. Jaspul reprezenta credința fermă, topazul, de culoarea aurului, simboliza înțelepciunea creștină, iar acvamarinul – învățăturile Bibliei.

Dacă veți merge la Muzeul Național de Istorie, în București, veți putea admira, la secțiunea Tezaur, obiecte de cult religios ornate cu diferite pietre.

 

muntele-de-pietateDacă în articolul trecut am vorbit despre simbolul amanetului, acum vă vom prezenta un scurt istoric al uneia dintre cele mai vechi activități din lume – creditarea sau împrumutul rapid de bani lichizi, cu ajutorul amanetării.

La fel ca și în zilele noastre, și în trecut, oamenii aveau nevoie de împrumuturi rapide, pentru perioade scurte de timp. Așa că, încă din Antichitate, pe vremea primelor civilizații, oamenii se foloseau de obiectele lor de valoare, pentru a avea bani, iar după ce se foloseau de bani, atunci când duceau suma înapoi, își ridicau obiectele.

O vreme, această activitate care îi ajuta mult pe oamenii simpli, a fost interzisă, până când, în secolul XV, a apărut o organizație de caritate, denumită Muntele de pietate / Monte di Pietà (italiană), Mont de piete ( franceză), sau Monte de Piedad (spaniolă).

Această organizație a început să funcționeze în Italia, dezvoltându-se, mai apoi în Franța, Spania și în alte state catolice.

Scopul acestei organizații catolice, care a pus bazele casei de amanet moderne, era să ajute omul simplu, căruia îi era rușine să apeleze la rude pentru împrumut, sau care trecea printr-o perioadă grea din punct de vedere financiar. Împrumutul oferit îl ajuta să depășească această situație și să își revină. În schimbul banilor, el lăsa gaj unul sau mai multe obiecte, pe care le recupera după ce depășea perioada „de criză”. Obiectul amanetat arăta că cel căruia i se oferă împrumut era capabil să iasă din starea în care se afla, pentru că nu oricui i se oferea împrumutul, ci numai celor care meritau. (de exemplu, cerșetorilor bețivi nu li se acorda împrumut).

Dacă oamenii nu mai reveneau cu banii, ca să ridice obiectul amanetat, obiectul era vândut, pentru a se recupera banii împrumutați, și pentru a putea fi dați ca împrumut la alți oameni.

Și în zilele noastre s-a păstrat această formă de împrumut pe termen scurt. La BSG puteți apela cu încredere, oricând aveți nevoie urgentă de bani împrumut.

sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_pawnbroking

Dacă veți vedea o locație carsimbol_amanete are ca simbol trei globuri sau sfere suspendate fiecare de câte o bară curbă, barele fiind unite la capăt, veți ști de acum că este simbolul amanetului.

Casele de amanet au luat ființă încă din mileniul I î. Hr., funcționând atât în Roma antică (extinzându-se, mai apoi, în toată Europa), cât și în Grecia sau China.

În Evul Mediu, activitatea de amanetare a înflorit, fiind o activitate caritabilă a călugărilor din ordinul franciscan. Acești călugări refuzau privilegiile acordate de biserici, susținând că ei trebuie să trăiască la fel ca oamenii simpli, și să fie egalitate între oameni. Aceștia aveau haine simple, de culoare maro, legate cu o sfoară la mijloc. Ca să-i ajute pe oameni, ei au reînviat amanetarea: le ofereau bani, iar oamenii le ofereau anumite obiecte sau bijuterii, la schimb. Le primeau înapoi când returnau banii, oamenii oferind o mică dobândă, care se folosea pentru construirea locurilor de rugăciune.

Despre una din proveniențele simbolului amanetului se spune că este fapta de binefacere a Sfântului Nicolae, care scapă trei fete sărace de la a fi vândute unei case de toleranță, oferindu-i tatălui lor trei săculeți de galbeni, pe care să-i poată da ca zestre, atunci când își mărită fetele. Istorioara v-am povestit-o mai pe larg aici.

Însă nu doar oamenii săraci și simpli se bucurau de serviciile Amanetului. Ca să-i sponsorizeze lui Cristofor Columb expedițiile sale în care a descoperit America, regina Isabella a Spaniei a apelat la o casă de amanet, unde a lăsat drept garanție bijuteriile sale. Povestea lui Cristofor Columb o găsiți aici.

De asemenea, Regele Eduard III-lea al Angliei, în secolul al XIV, și-a amanetat bijuteriile pentru a finanța războiul cu Franța. Henric al V-lea, în secolul XV, a făcut același lucru.

În Europa au existat două familii renumite pentru activitatea de amanet. Una era în Anglia, și se numea Lombard, și alta în Italia, numindu-se Casa de Medici. Casa de Medici avea ca blazon tocmai acest simbol: trei sfere suspendate. Se spune că proveniența acestuia ar fi de la faptul că unul din membrii familiei a reușit să ucidă un uriaș care voia să-l jefuiască, cu trei saci cu bolovani.

Odată cu apariția coloniștilor, practica amanetării s-a extins și în America.

Oamenii se bucurau că nu trebuie să apeleze la bănci, și că se pot împrumuta, fără birocrație, pentru perioade scurte de timp, cu sumele de care au nevoie, recuperându-și, mai apoi, garanția.

De atunci, simbolul celor trei globuri suspendate a rămas simbolul amanetului.

alchimiaAlchimia și-a făcut apariția prin secolul I, în Egiptul antic, fiind înaintașa chimiei moderne. A fost practicată, mai apoi, și în India, China, Mesopotamia, Islam, Persia, Imperiul roman sau Grecia antică. Alchimiștii, atât în antichitate, cât și în Evul Mediu, au încercat să obțină aur, metalul cel mai dorit al acelor vremuri, din metale obișnuite.

Unii, mai târziu, au spus că alchimia era vrăjitorie, mai ales în perioada Evului Mediu, deoarece încerca să facă o licoare care să vindece boli, denumită „panaceu”. Mai încercau să prepare o licoare care să mențină corpul uman mereu tânăr, licoare supranumită „piatra filozofală”. De asemenea, alchimiștii mai doreau să creeze un om artificial, denumit „homunculus”. Toate acestea erau considerate a fi „împotriva naturii”, și erau privite cu ochi critici.

Alchimiștii îmbinau noțiuni de fizică cu cele de chimie, cu medicina, spiritualismul, religia, misticismul și arta.

Numele acestei științe, „alchimia” vine de la cuvântul „Kemi”, prin care egiptenii denumeau pământul. Alții susțin că vine de la articolul al și grecescul khymeia, verb care se traduce prin „a lipi”, adică „alipire. Ar mai exista și varianta provenienței denumirii din chineză, unde kem – yia înseamnă „arta de a face aur”.

Chimia îi datorează alchimiei primele cunoștințe despre fabricarea alcoolului, acizilor (acetic, sulfuric, clorhidric sau apa regală – un amestec de acid clorhidric și acid azotic, care are proprietatea de a ataca metalele nobile), despre obținerea metalelor și aliajelor.

Alchimiștii, mai apoi, au convins regii și papii că transformarea metalelor comune în aur pur chiar este posibilă. Astfel, ei au fost primiți la curțile regale și li s-au făcut laboratoare în care să poată face experimente.

Printre alchimiști au existat și medici sau farmaciști, care, cu ajutorul unor substanțe, făceau medicamente. De aici s-a desprins o altă ramură, sub numele de iatrochimie, adică „chimia în medicină.

Așadar, alchimiștii doreau și erau convinși că vor reuși să transmute metalele obișnuite, în aur. Chiar și celebrul om de știință englez Isaac Newton, care a trăit în secolul XVII, încă credea că transmutarea în aur este posibil de realizat, deși nu și-a concentrat atenția asupra acestui lucru. Newton, care a fost alchimist, a pus bazele mecanicii clasice, a descris legea atracției universale, a pus bazele în domeniile științei opticii și matematicii, a studiat astronomia, fiind, de asemenea, unul din cei mai renumiți filozofi.

Unul din simbolurile alchimiei este caduceul, un băț cu aripi, care are în jurul lui doi șerpi încolăciți. În Antichitate, acesta era protectorul comercianților, fiind asociat cu mesagerul zeilor, Hermes, cel care conducea morții către Hades, zeul lumii subpământene, sau al Infernului. Acest simbol, Caduceul, este folosit uneori și în medicină, mai ales în America de Nord. Însă, simbolul medicinei și al farmaceologiei este bățul cu un singur șarpe încolăcit, fără aripi, denumit Toiagul lui Esculap. Esculap e considerat zeul medicinei. Era fiul lui Apollo, și se spune că știa leacuri și vindeca oamenii, chiar înviind și morții. Se spune că el a fost medicul argomauților. Esculap avea trei fiice: Panacea, Midrine și Hygeia, de la ultima venind și cel de-al treilea simbol al medicinei: pocalul cu picior, cu un șarpe încolăcit în jurul lui, denumit și Pocalul Higeiei.

 

solomonDacă în articolul trecut v-am spus legenda inelului lui David, azi vă voi povesti despre Solomon. Numele i se traduce prin „Regele păcii”.

Se știe că regelui Solomon, stăpânitor al Israelului și al Regatului Iuda, îngerul Mihail i-a adus patru bijuterii: una cu care putea controla vânturile, a doua cu care stăpânea animalele și păsările, a treia cu care stăpânea pământul și apele, și a patra, care era un inel de aur, avea putere și control asupra diavolilor, sau djinnilor, și pe care era gravat numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest inel de aur avea o piatră pe care era gravat semnul stelei lui David.

Pe lângă bogății și slavă, Solomon a primit de la Dumnezeu și darul înțelepciunii.

Găsim în Biblie istorioara în care două femei se înfățișează în fața lui Solomon, cu un nou-născut. Fiecare femeie susținea că nou-născutul e al ei, pentru că cealaltă s-a întors în pat când dormea, și și-a sufocat copilul. Și se certau în fața regelui, trăgând amândouă de copil, susținând că nu e al celeilalte.

Atunci, Solomon a poruncit să i se aducă o sabie. Le-a spus femeilor:

 – Cu această sabie voi tăia copilul în două. Veți primi fiecare o jumătate.

 – Foarte bine! Tăiați-l, dacă nu-l pot avea numai eu! a zis prima femeie.

 – Opriți-vă! Nu tăiați copilul! Mai bine dați-l celeilalte femei, decât să-i faceți vreun rău.

Atunci, Solomon a luat bebelușul și l-a dat celei de-a doua femei. Doar o inimă de mamă poate să-și înstrăineze copilul, numai să știe că îi e bine. Cealaltă, care a fost de acord ca micuțul să fie tăiat în două, a fost aspru pedepsită.

inelul_lui_DavidDavid a fost, după cum spune Biblia și Coranul, al doilea rege al Israelului, tatăl lui Solomon și strămoșul lui Isus. El este cel care a învins în lupta cu uriașul Goliat, folosind o praștie.

Înainte de David, cel care a domnit asupra Israelului a fost Saul, cel dintâi rege al poporului lui Israel.

David a fost un rege drept și înțelept, foarte iubit de poporul său. Însă, ca toți oamenii, mai greșea uneori.

Există o povestioară care spune că într-o zi, el a cerut celui mai faimos bijutier din Israel să-i facă un inel la care, când se va uita, de va fi vesel, să devină trist, iar de va fi trist, să devină bucuros. I-a acordat bijutierului trei zile pentru a-i face acest inel special, iar dacă nu va reuși, i se va lua viața.

Bijutierul, care nu cunoștea farmece sau vrăji, a căzut într-o tristețe care ducea spre disperare, deoarece, oricâte pietre prețioase ar fi pus inelului, și oricât de pur ar fi fost aurul din care l-ar fi făurit, nu avea atâta putere, încât să schimbe radical starea de spirit a unui rege.

Trecuseră două zile, dar mintea bijutierului nu a putut scoate la capăt în nici un fel porunca regelui. Se plimba pierdut, deja văzându-și capul undei erau picioarele, atunci când Solomon, copil fiind, s-a apropiat de el.

 – De ce ești atât de abătut și îngândurat? l-a întrebat micul Solomon pe bijutierul regal.

 – Tatăl tău, regele, mi-a poruncit să-i făuresc un inel unic, iar atunci când va fi trist și se va uita la inel, să se înveselească, iar de va fi prea vesel, să se întristeze. Iar eu nu am puteri magice, să fac acea bijuterie. Mai am o singură zi la dispoziție, iar dacă nu îndeplinesc porunca, voi plăti cu viața. Sunt pierdut!

Solomon, a cărui înțelepciune radia încă de pe atunci, i-a șoptit bijutierului ceva la ureche. Iar bijutierul, nemaiștiind ce să facă de bucurie, a și fugit în atelier.

A doua zi, regele David a chemat la el bijutierul, care i-a dat inelul cerut. Regele era supărat în acea zi și fața îi era întunecată de griji.

A luat inelul, l-a studiat, după care, înseninându-se la față și râzând în același timp, a poruncit i se dea bijutierului doi saci de galbeni.

Pe inel erau inscripționate cuvintele: ȘI ASTA VA TRECE!

 Nu a fost nevoie de nici o vrajă, cuvintele au o putere mai mare decât orice. Iar regele, cu acel inel și cu cuvintele pline de înțelepciune, a reușit să ajungă la echilibrul de care avea nevoie.

Trebuie să ne bucurăm la maxim de momentele fericite, pentru că vor trece curând, iar tristețea nu trebuie să ne doboare, pentru că totul e trecător, chiar și necazurile.

urmași ai dacilorGrecii îi numeau barbari pe toți cei care se aflau dincolo de civilizația lor. În istorie se spune că romanii au venit în Dacia și, după ce au cucerit-o cu greu, au civilizat-o. Așa să fie?

Roma, atunci când a cucerit Dacia, era în pragul falimentului. Iar aurul dacilor, de la Sarmizegetusa, Munții Apuseni, Roșia Montană etc. i-a ajutat pe romani să depășească momentul de criză, și să trăiască încă 100 de ani în belșug.

În Roma, la Colosseum, cel mai mare amfiteatru (un teatru de formă circulară lipsit de acoperiș) antic, romanii au sărbătorit victoria împotriva Daciei, timp de mai bine e o jumătate de an. I s-a dat mulțimii ce voia, „pâine și circ”. Sărbătoreau victoria prin masacre, iar cei care scoteau cadavrele afară, pentru a se putea începe o nouă luptă în arenă, împungeau corpurile cu o furcă, pentru a se asigura că sunt neînsuflețite. Iar pe cei care simulau moartea, îi omorau. Foarte puțini dintre romani se îngrozeau la vederea oamenilor care mureau în chinuri pentru a ferici publicul. Tacit, istoricul și omul politic roman, spunea că sângele gladiatorilor nu avea nici o valoare. Plinius, prieten cu Tacit și apropiat al împăratului Traian, spunea că vederea acelor masacre îi ajută pe spectatori să se obișnuiască cu disprețul stoic (stoicism –  curent filozofic conform căruia omul trebuie să se conducă după rațiune și să înfrunte cu fermitate și curaj toate vicisitudinile vieții) față de viață. Singurul care s-a îngrozit la vederea chinurilor din arenele romane a fost Seneca, sfetnicul împăratului Nero.

Roma, după ce-și umpluse visteriile cu aurul dacilor, nu mai avea alte preocupări, decât să bea, să mănânce și să se distreze la vederea sângelui. Tribunele Colosseumului erau pline, zilnic, iar romanii erau în culmea fericirii când animalele sălbatice erau puse să lupte între ele, până la moarte. Lei cu tigri, leoparzi cu lupi etc. Iar poeții, în tot acest timp, vorbeau despre măreția Romei. Aveau o plăcere deosebită pentru jocuri și teatru. Iar piesa una din piesele preferate de teatru, care s-a jucat 200 de ani, cu mare succes, a fost o dramă neagră în care un tâlhar murea, la final, în chinuri groaznice, crucificat. Ei bine, la fiecare spectacol, un condamnat la moarte juca „rolul” acestui tâlhar, fiind, realmente, crucificat.

În schimb, la daci nu exista sclavagismul. Existau trei clase sociale: nobilimea, preoțimea și oamenii de rând. Pământurile nu erau numai ale regelui sau ale nobililor, ci și ale oamenilor de rând. Exista, așadar, proprietatea privată.Ei se ocupau cu agricultura, metalurgia (exploatau aurul și argintul, știau să obțină bronzul, prelucrau fierul  și făceau arme, unelte și podoabe deosebite), olăritul (meșterii daci au folosit roata olarului începând cu secolul V î. Hr.), aveau armată care se instruia mereu.

Dacă veți merge la Muzeul Național de Istorie, secția tezaur, veți vedea podoabe din aur făurite de strămoșii noștri, în urmă cu șapte mii de ani. Ei aveau o credință monoteistă, credeau într-un singur zeu, Zalmoxis, cu mult înaintea apariției creștinismului, în timp ce alte neamuri aveau mulți zei la care se închinau și pentru care făceau sacrificii, chiar umane (inclusiv romanii).

Romanii au ocupat numai aproximativ un sfert din Dacia, exact de unde puteau extrage aur și minereuri. Au ocupat Banatul, o parte din Oltenia, Munţii Orăştiei şi Munţii Apuseni. Dacii liberi au rămas în Maramureş, Banatul de Severin, Bihor, Crasna, Zărand, Solnocul Interior și Țara Chioarului, în Tisa, Bucovina de Nord, Moldova până la Nistru -Bug şi Muntenia. Aceștia depindeau de Imperiul Roman, însă nu au avut contacte directe cu romanii stabiliți în Dacia cucerită, Dacia provincie Romană. Iar romanii au ocupat această parte din Dacia (un sfert) numai timp de 170 de ani, din anul 105,  până în anul 275, când trupele romane s-au retras, sub conducerea împăratului Aurelian. Oricum, numărul maxim de soldați romani care staționau în Dacia a fost de șapte legiuni, adică nu mai mulți de 7000.  Aurelian a retras atât armata, cât și administrația de pe teritoriul fostei Dacii.

Traian, al cărui nume vine de la toponimul „trahianus”, adică din Tracia, spune, atunci când merge să cucerească Dacia: „Mă întorc în țara străbunilor mei.” Și știm cu toții că dacii se trag din traci. Limba daco-geților era înrudită cu latina, iar Traian vorbea cu dacii fără a avea nevoie de vreun translator.

Se spune în istorie că limba latină a fost învățată de către daci (inclusiv cei liberi, care nu aveau contact direct cu Dacia, provincie romană), în 170 de ani. Romanii au cucerit și ocupat și alte țări ale lumii, timp de mult mai mulți ani. Au fost ocupați de romani pentru 200,  400 sau chiar 800 de ani, popoare precum galii, grecii, francii, ibericii, egiptenii și alții, dar nici unul dintre aceste state nu și-au pierdut identitatea, cum se spune despre daci, că și-au abandonat limba și tradițiile. Am fost sub ocupația Imperiului Otoman, austro-ungarii au ocupat, de asemenea teritoriul țării noastre timp de secole, dar românii nu vorbesc nici turca, nici maghiara, nici germana, și nici nu și-au uitat limba. Se poate, oare ca în 170 de ani, nu numai acel sfert din Dacia, ocupat de romani, ci și peste două milioane de daci, să fi învățat latina de la 7000 de romani, sau ei o cunoșteau deja, înainte de venirea romană, limba dacă fiind o limbă puternic înrudită cu latina?

Bibliografie:

1. Paler, Octavian, Calomnii mitologice, București: Adevărul Holding, 2010.

2. Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, editura Dacica, 2009.

3. Nicolae Minulescu, Dacia – țara zeilor, editura Zamolxis, Cluj Napoca, 2009.

4. https://www.youtube.com/watch?v=duj_84hnc58

hefaistosMunca la forjă (atelier de fierărie) a fost, la începuturi, rituală – atât celestă, cât și pământeană. Această dublă legătură e atestată chiar de numele fierului, sideros, care vine de la numele stelei în latină – sidus, deoarece egiptenii se spune că au folosit fierul pentru prima dată, extrăgându-l din meteoriți. În zona Maramureșului, fierului i se spune și acum „sier”.

Tubal-Cain este descris în biblia ebraică, în Geneză, ca fiind „făuritorul tuturor uneltelor de aramă și de fier”. Or, în arabă, numele de Cain înseamnă fierar. În tradiția hindusă, primul fierar a fost zeul Brahmanspati, cel care a făurit lumea, nu ca și creator, ci ca și demiurg executant. La greci, în fierăriile subterane, stăpânii focului, Hephaistos, Ciclopii sau piticii făurari au fabricat armele, săbiile și scuturile eroilor civilizatori.

Armele erau simboluri spirituale. Scutul, în spatele căruia zeii își asigurau invizibilitatea, era aparența lumii. Pe scutul lui Ahile, Hephaistos a reprezentat toate mirajele cosmice: bolta cerească, dar și aspecte din viața de zi cu zi: o judecată, o nuntă, culesul viei, secerișul, o turmă atacată de lei sau o horă. Perseu o învinge pe Medusa, punându-i în față un scut lustruit ca o oglindă, iar aceasta, văzându-și propriul chip, piere.

Spada e simbolul dreptății și al păcii, armă ofensivă a divinității, care reprezenta puterea, era imaginea fulgerului, iar în plan spiritual, autoritatea îi era exprimată prin poezia în versuri.

Așadar, armele aveau o dublă capacitate, datorită originii lor celeste și terestre. Vedem în metale elementele planetare ale lumii, iar în planete, metalele cerului. S-a ajuns astfel la o corespondență, iar lui Saturn îi corespund plumbul și ametistul, lui Jupiter – cositorul și safirul, lui Marte – fierul și rubinul, Soarelui îi corespunde aurul și diamantul, lui Venus – cuprul și smaraldul, lui Mercur –  argintul viu și carbunculul, iar Lunii – argintul și piatra lunii.

Luc Benoist, Semne, simboluri și mituri, Editura Humanitas, 1995, traducere de Smaranda Bădiliță

medalion-perlaInițial, perlele aveau valoare metafizică; perla era emblemă a forței regeneratoare și simbol al unei realități transcendentale, care se afla dincolo de sfera lumii materiale și făcea conexiunea omului cu energia universului, cu divinitatea.

Un imn din Atharva Veda (text sacru din Hinduism) proslăvește perla astfel:

„Născută din vânt, din aer, din trăsnet, din lumină, fie în puterea cochiliei zămislite în aur, perla să ne apere de teamă! (…) Tu ești unul dintre aururi (perla este unul dintre numele date aurului), tu te-ai născut din Lună. (…) Prelungește-ne viața! Oasele zeilor s-au prefăcut în perlă. Prind viață și se mișcă în sânul apelor. Te port pentru viață și vigoare, și forță, te port pentru viață lungă, viață de o sută de toamne. Perla să ne ocrotească!”

La greci, perla era emblema dragostei și a căsătoriei.

Acum, în zilele noastre, perla a păstrat, în Occident, numai valoarea de „piatră prețioasă”.

La chinezi, perla este considerată un leac datorită virtuților ei fertilizante. Autorii chinezi au relevat asemănarea dintre perla care se naște în stridie și fetus.

Atât în medicina orientală, cât și în cea occidentală, perla a jucat un rol important.

Autorul hindus Thakur analizează amănunțit proprietățile medicinale ale perlei, folosită ca tratament împotriva icterului, demenței, și care poate să-i vindece pe cei posedați de diavol. Mulți alți medici iluștri din trecut, precum Carka sau Narahari (medic din Kașmir, în secolul XIII) recomandă perle ca leac. Cel din urmă o recomandă pentru bolile de ochi, ca antidot pentru otrăvire, leac pentru tuberculoza pulmonară/ftizie, și ca sursă de forță și sănătate pentru om.

Medicina arabă atribuie perlei virtuți identice.

În China se folosea doar perla virgină, neperforată, în medicină, crezându-se că vindecă orice boală de ochi.

Toate aceste roluri pe care perla le avea în medicină se datorau, firește, importanței pe care a avut-o în trecut în religie și magie, și credinței oamenilor.

Filozoful englez Francis Bacon spune despre perlă că, dacă e în contact cu corpul uman, îi asigură acestuia longevitatea, deoarece îl conectează la izvoarele energiei, la fertilitatea universului.

 Mai apoi, s-a trecut de la toate acestea la valoarea materială a perlei, trecându-se astfel de la valoarea sacră la cea profană. Însă natura prețioasă a acestui minunat obiect nu este afectată cu nimic de această schimbare.

Bibliografie:

Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, București, Editura Humanitas, 1994.

scoica - simbolPentru a feri trupul neînsuflețit de descompunere, chinezii, și nu numai, foloseau cantități mari de aur și jad. Alchimistul Ge Hong a făcut următoarea afirmație: „Dacă i se astupă cu aur și cu jad cale nouă orificii, corpul neînsuflețit va fi ferit de putrezire”. Această afirmație a părut suspectă unor autori, asta până când niște săpături și descoperiri recente au confirmat-o.

Perlele și scoicile sunt simbolul fecundației și al renașterii și al căsătoriei. De asemenea, acestea au un rol esențial în ceremoniile funerare, la unele popoare, deoarece se spune că asigură o existență fericită pe lumea cealaltă.

În India se sună din cochilie și se presară scoici pe drumul care duce la locul de veci al celui trecut în neființă. În Africa se întinde un strat de scoici pe fundul mormântului, obicei care era frecvent și la multe populații americane, vechi.

Au fost găsite scoici și în mormintele Egiptului predinastic, cochiliile de la Marea Roșie constituind un rezervor de amulete pentru Egipteni. De asemenea, săpăturile din Creta au scos la lumină nenumărate scoici și cochilii. Un obicei vechi, japonez, era ca trupul neînsuflețit să se ungă cu praf de cochilii, asigurându-i, astfel, renașterea sufletului.

Virtutea cochiliei este, de asemenea, spirala, care îl pune pe defunct în contact cu forțele cosmice, asigurându-i, astfel, o nouă viață.

Dar atât aurul, cât și jadul, perlele și scoicile, apar nu numai la ceremoniile funerare, ci și la cele religioase, precum și în toate actele esențiale ale vieții omului: naștere, inițiere, căsătorie, ceremonii agricole etc.

Unul dintre darurile primite de pruncul Isus a fost aurul. În India, ceremonia nupțială este anunțată suflându-se într-o mare cochilie marină. La azteci, melcul simboliza concepția, sarcina și nașterea.

De altfel, chiar și zeița Afrodita, din miturile grecești, a fost concepută într-o scoică uriașă.

Asemănarea dintre cochilia marină și organele genitale ale femeii a făcut ca omul să asocieze cosmologiile acvatice cu simbolismul sexual, iar stridiile, perla, melcul și cochiliile participă la puterile sacre concentrate în ape, lună (simbol feminin), în femeie, devenind, din preistorie, până în timpurile moderne, simboluri ale renașteri, simboluri sacre care fac legătura între lumea de aici și divinitate.

Bibliografie:

Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, București, Editura Humanitas, 1994.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate