%archive_title% | BSG

bratara-dacica-spiralaÎncă din antichitate, Transilvania și zona muntoasă din nord-vestul țării noastre erau importante surse de procurare a aurului, deținând cele mai bogate zăcăminte din Europa. Aici au fost confecționate bijuterii și obiecte din aur care au luat drumul îndepărtatei Scandinavii, mergând chiar până în Egipt.

Către mijlocul Epocii Bronzului (anii 1500 î. Hr.), în Transilvania, arta metalelor prețioase cunoaște o perioadă de înflorire. Fibulele erau folosite pentru a prinde mantiile, cingătorile din piele erau acoperite cu plăcuțe de aur, ciocănite, iar rochiile erau decorate cu aplici din aur, care completau frumusețea inelelor, cerceilor, brățărilor, pandantivelor și diademelor.

Astfel de obiecte au fost descoperite la Săcuieni,  Grăniceri, Târgu Mureș, Sarasău, Șmig etc., fiind confecționate înainte de venirea sciților.

Spirala era motivul folosit cel mai des pentru decorarea obiectelor din metale prețioase descoperite pe teritoriul țării noastre între secolele IX – VII î. Hr.

„Totul se spiralează” spune Pârvan în Getica.

Aceste podoabe au fost realizate folosindu-se tehnica “au repoussé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri), ciocănite „pe dos”, în negativ, motivele decorative fiind trasate cu instrumente fine din bronz.

Perlele, precum și alte pietre prețioase sau semiprețioase erau înșiruite în formă de spirală sau cerc.

Aceste motive – spirala și cercul – sunt comune cu cele de pe ceramica veche sau de pe obiectele din bronz.

Simbolul spiralei e strâns legat de cultul soarelui. Spirala plană evocă traseul labirintului, adică al întoarcerii la centru. Spirala dublă reprezintă cele două mișcări complementare, evolutivă și involutivă, ale vieții și morții. E un simbolism ciclic care se întâlnește cu acela al roții – reprezentate și prin cele două spirale încrucișate, formând svastica, svastica aparținând cultului soarelui, în epoca de bronz.

Spirala este simbolul sacru al strămoșilor noștri, dacii, atribuindu-l zeității supreme.

Abia în ultima etapă a epocii bronzului apar și motivele zoomorfe, destinate apărării împortiva duhurilor rele, puse la capetele brățărilor care aveau rol de amulete în costumele de ceremonie ale căpeteniilor. Spirala care ferea omul de necazuri și duhuri rele era pusă și la capetele săbiilor, pe scuturi, coifuri sau topoare.

Adesea, spirala era asociată cu șarpele. Șarpele acum este un simbol blamat, însă în trecut, șarpele reprezenta înțelepciunea, iar la daci îl reprezenta chiar pe Zalmoxes (șarpele Glykon, descoperit la Tomis, în tezaurul de statui). Relația dintre spirală (soare) și șarpe e foarte strânsă, deoarece, între cele două echinocții, de primăvară și de toamnă, când soarele are putere mare, șarpele iese de sub pământ pentru a se încălzi la căldura soarelui.

Bibliografie:

Nicolaescu, Corina, Arta metalelor prețioase în România, Editura Meridiane, București, 1973

Luc Benoist, Semne, simboluri și mituri, Editura Humanitas, 1995, traducere de Smaranda Bădiliță

aur_in_naturaÎn istoria geologică a Pământului au existat două episoade principale de formare a zăcămintelor de roci aurifere; primul episod acoperă etapele de început din evoluția Pământului, iar celălalt – ultimele câteva sute de milioane de ani.

Una din căile de formare a zăcămintelor aurifere este precipitarea (a precipita – separarea substanței solide într-un lichid, prin depunerea la fund) aurului din apele hidrotermale, pe porțiunile unde soluțiile de profunzime ating suprafața fundului. Dar înainte ca aurul sa apară în soluție, trebuie să existe condiții unice: în primul rând, este obligatorie prezența în apă a unor anumite combinații active. De pildă, aurul se dizolvă bine în prezența cianurii de potasiu sau de sodiu, și, de asemenea, în unii acizi organici. Arareori aurul este adus sub forma unor particule microscopice. Pentru depunerea particulelor ,este nevoie ca șuvoiul de apa termală să fie într-adevăr grandios – căci concentrația maximă de aur într-o soluție saturată nu atinge decât 0.014 la mie. Asemenea șuvoaie se revarsă sub forma de „fumegători negre” pe fundul oceanelor, de-a lungul giganticelor rupturi ale scoarței terestre, unde are loc deplasarea plăcilor litosferei.

Fumegători negre sau albe sunt numite izvoarele active hidrotermale. Culoarea depinde de compoziția particulelor care cad din aceste ape de salină în momentul contactului lor cu apele reci de la fund.

O mare concentrație de aur se observă și în zonele de activitate hidrotermală pe arcele insulare și pe continente. Aici, ea se manifestă sub formă de izvoare fierbinți, gheizere, vulcane de noroi (Valea Gheizelor din Kamcearca, Yellostone National Park în nordul SUA). În Noua Zeelandă, în conductele unei centrale electrice care funcționa cu ape termale naturale, a fost găsită o mare cantitate de aur. S-a constatat că în lacul termal din apropiere, Champaign Pool, aurul se depunea cu viteza de 4 kg pe an, și că, peste 50.000 de ani, aici va apărea un zăcământ important.

În zonele unde se ciocnesc plăcile oceanice și continentale, scoarța mai densă a plăcii oceanice se afundă și se împinge sub cea continentală. În acest caz, la suprafața Pământului apar lanțuri de vulcani, numiți arce insulare vulcanice (de exemplu, Japonia, Insulele Kurile). Gazele și soluțiile supraîncălzite, emanate din lavă, dizolva și mută aurul la suprafață. Ele intră în reacție cu apele freatice și cu rocile recipient, formând zăcăminte masive de aur și pirite.

Filoanele de cuarț care conțin aur se întâlnesc în multe din vechile masive muntoase. De regulă, aceste filoane tind spre vechile zone de ruptură. Aurul se găsește în ele împreună cu cuarțul, cu mineralele secundare de sulfați (de exemplu pirita), și adeseori cu carbonații. Zăcămintele sub forma de filoane sunt caracteristice pentru lanțurile vulcanice, formate acum mai bine de 3 miliarde de ani. Ele sunt răspândite pe străvechile platforme ale Canadei (Yellowknife și Timmins), Australiei (Kalgoorlie), Zimbabwe și Braziliei, și au apărut aproape în același timp în toată lumea. În zăcămintele de filoane, numeroasele vine de cuarț străpung grosimea rocilor-recipient, care sunt puternic modificate. Introducerea repetată a soluției în fisură se exprima prin umplerea dungată a ei cu minerale: „dungile” de cuart alb alternează cu „dungile”de sulfați si aur. De fiecare dată când se efectuează un ciclu de deschidere a unui filon și de introducere a unei noi porții de soluție, bioxidul de carbon se agită ca într-o sticlă desfundată de apă minerală. În dizolvant se modifică brusc echilibrul chimic și are loc depunerea aurului. Se poate ca aceste procese să se activeze în zonele de ruptură în timpul cutremurelor de pământ.

În alte zăcăminte, aurul se găsește sub formă difuză. Totuși, legile comune rămân aceleași: solutțile ce poartă aurul pătrund în rocile recipient prin spărturi și fisuri. Așa a apărut unul din cele mai mari zăcăminte de aur: Muruntau, pe Tian-San (Uzbekistan). Extragerea aurului în Muruntau nu se oprește nici noaptea. Rezervele de aur de aici sunt apreciate ca fiind de 4,5 mii tone. Rezervoarele de magmă, aflate la adâncime conțin uneori, și ele, mari cantități de aur și cupru. La mare adâncime, din soluțiile emanate de magma ce se răcește, se formează roci cu un conținut mare de molibden, cupru și aur. Când, în urma eroziunii, aceste roci ajung la suprafață, ele sunt folosite pentru obținerea cuprului și molibdenului, iar aurul, a cărui concentrație este, de regulă, redusă, se extrage doar în paralel.

Conținutul mediu de aur pe Pământ (G/T)

Apele marilor………………….0.00002

Scoarța terestră…………..0.003-0.007

Conglomerați………………………..0.03

Cărbuni………………………..până la 2.0

Nucleul Pământului………….0.4 – 2.5

Minereu tipic aurifer……….1.0 – 10.0

Bibliografie: Aurul Lumii, Frumuseti si Celebritati, Mihail Leibnov,traducere din limba rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov

Arc, Chișinau, 2005.

bijuterii_intretineDacă în articolul trecut v-am spus despre curățarea bijuteriilor, iată aici câteva sfaturi despre întreținerea și păstrarea lor.

În cazul aurului, cel mai mare dușman e clorul. Așadar, atunci când ne punem să facem curățenie, cel mai bine e să ne scoatem bijuteriile. De asemenea, că tot vine vara, arunci când mergem la piscină este indicat să ne scoatem bijuteriile din aur, deoarece apa din piscină poate conține o anumită cantitate de clor.

Bijuteriile din aur trebuie păstrate separat de cele din argint, pentru că aurul, dacă stă mult lângă argint sau cupru, își pierde puțin din duritate.

Argintul trebuie ferit de soare, de umiditate, de gaze sulfuroase și de obiecte din cauciuc, deoarece se oxidează și se înnegrește.

Trebuie evitat, pe cât posibil, și contactul direct al bijuteriilor de argint cu parfumurile și produsele cosmetice.

Este recomandat ca bijuteriile să se păstreze separat, în cutii, fără a avea contact una cu cealaltă, ca să nu se zgârie. Aurul nu trebuie depozitat în aceeași cutie cu argintul sau alte bijuterii, din alte metale. Cutia în care păstrați bijuteriile trebuie să fie cât se poate de etanșe și căptușite, iar în cazul argintului, trebuie evitate cutiile din lemn. Bijuteriile mai pot fi depozitate și în săculeți din material textil (bumbac, catifea sau mătase), însă tot separat. La bijuteriile de argint, pentru a absorbi umiditatea, se pot pune câteva plicuri de silica gel (cum se găsesc și în cutiile de pantofi).

Dacă bijuteriile au pietre, prețioase sau semiprețioase, trebuie să evitați să le spălați cu apă fierbinte, deoarece pietrele se pot dezlipi, în cazul în care au fost lipite de metal. De asemenea, evitați folosirea substanțelor abrazive (care au proprietatea de a roade prin frecare) sau acide.

Bijuteriile cu pietre trebuie ținute departe de căldură excesivă, de razele puternice ale soarelui, deoarece se pot decolora. Evitați aburii și ultrasunetele, precum și șocurile termice.

cum_se_curata_bijuteriileBijuteriile din aur, dacă sunt păstrate în condiții normale, își pot păstra exact forma, dar și strălucirea pe care au avut-o când au fost create, pentru mii de ani. Iar dacă mai știm și cum să le curățăm,  vor arăta ca și cum ar fi noi, tot timpul.

Purtându-le zilnic, bijuteriile, mai ales cele cu pietre, își pot estompa, ușor, strălucirea, din cauza prafului sau a impurităților. Să le curățăm noi singuri, acasă, nu e greu deloc, dacă știm cum să o facem.

Bijuteriile din aur se curăță astfel: amestecăm într-un vas săpun lichid, detergent de vase sau bicarbonat cu apă fierbinte, după care introducem bijuteriile de aur acolo, lăsându-le timp de 15, 20 de minute. Apoi le scoatem, le limpezim cu apă curată și le ștergem ușor cu o cârpă moale sau, și mai bine, cu o bucată de piele de căprioară (se pate găsi și în supermarket-uri). În cazul în care alegem soluția cu bicarbonat, se pune o lingură de bicarbonat în jumătate de litru de apă fierbinte.

De asemenea, bijuteriile din aur se mai pot curăța simplu,ștergându-le cu o cârpă moale, îmbibată cu spirt (sau alcool medicinal).

Bijuteriile din argint, spre deosebire de cele din aur, nu își păstrează culoarea și strălucirea, ci, cu timpul, se înnegresc din cauză că se oxidează.

Pentru a preveni oxidarea argintului, bijuteriile trebuie ținute într-o cutie bine închisă, și trebuie evitată umiditatea. Dar e aproape imposibil ca o bijuterie de argint să nu se oxideze cu timpul.

Totuși, putem lua anumite măsuri, pentru a amâna cât mai mult momentul oxidării:

  • din când în când, trebuie curățate cu o cârpă moale, iar când le punem în cutia de bijuterii, ar fi indicat să le înfășurăm într-o bucată de material din bumbac, moale
  • folosind o periuță  și pastă de dinți, periem fiecare segment al bijuteriilor de argint, apoi clătim cu apă curată și le uscăm foarte bine
  • o altă metodă ar fi o soluție din jumătate de litru de apă fierbinte, o lingură de bicarbonat și puțin detergent de vase, lichid. Introducem bijuteriile în soluție, le lăsăm 15, 20 de minute, după care se șterg cu o cârpă moale, curată, și se usucă bine
  • cartoful extrage oxidul de argint, așa că putem curăța bijuteriile de argint punându-e într-un vas în care am tăiat cartofi și am pus apă
  • lemnul este acid și grăbește oxidarea argintului. Astfel, trebuie evitate cutii de bijuterii din lemn, pentru bijuteriile de argint.

În cazul pietrelor prețioase și semiprețioase, curățarea este mai simplă. În cazul pietrelor transparente (diamante, rubine, cristale, etc), curățarea se face introducând bijuteriile cu pietre în apă caldă și săpun lichid sau detergent de vase. Se țin aproximativ 20 de minute, după care se limpezesc cu apă curată și se șterg bine cu o cârpă moale.

Pietrele opace (precum onix-ul, turcoazul, lapis-lazuli etc) se curăță fără a folosi săpun sau alte produse chimice, din cauză că pot absorbi acele substanțe și își pot pierde din culoare și strălucire. Se șterg doar cu o cârpă umedă, cu apă curată, călduță. La fel și în cazul perlelor.

Se evită expunerea la soare a bijuteriilor cu pietre prețioase sau semiprețioase

 

icoana maica domnuluiArta iconografica rusă a împrumutat spiritul și semnificația creștinismului bizantin.

Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial roman, pe un substrat multietnic și multicultural, care a fost elenizat treptat și s-a dezvoltat apoi ca un imperiu creștin, încheindu-și istoria ca un stat greco-ortodox. Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476 până în anul 1453, caracteristicile acesteia fiind abordările simbolistice, duse către abstractizare, și nu imitarea realității, cum e la arta clasică.

Ca o continuare a tradiției bizantine, în icoanele rusești se folosea tehnica poleirii, a aplicării pe o suprafață respectivă a unei foițe subțiri de aur (suflat). Cu aceste foițe se poleia fondul icoanei, nimburile, iar câteodată și alte elemente (aripile îngerilor, straiele, detaliile arhitecturale). Foițele se aplicau pe grundul bine netezit, în concordanță cu conturul reprezentării, înainte de zugrăvirea acesteia în culori. Existau două tipuri esențiale de poleire: fără stratul de ocru rosu de la bază sau pe deasupra acestuia. În primul caz, grundul se acoperea cu un strat de ocru luminos, dizolvat în apă. După uscare, porțiunile respective se șlefuiau, se ungeau cu ulei de piele sau de pește, după care se aplicau foițele de aur, tăiate după dimensiuni. După terminarea acestui proces, suprafața metalului se netezea cu „dintele”, mai exact o bucată de cremene polizată, cu un dinte de urs sau de porc.

Din secolul al XVI-lea , poleirea a început să se aplice pe un strat de ocru. Acesta era alcătuit din argilă de ocru roșu, amestecată cu albuș de ou de găină și ceară de albine. Compoziția se întindea pe grundul de var, se lăsa la uscat,  după care se umezea din nou cu vin sau votcă și pe suprafața jilavă se lipeau foițe de aur suflat. O astfel de tehnică îi conferea aurului o strălucire metalică de efect, iar suprafeței poleite, o tentă lucioasă, sau deopotrivă, mată.

Poleirea cu aur suflat se aplica și pe grundurile cu modele în relief, după cum, uneori, suprafața aurită se împodobea cu desene cizelate. În veacul al XVII-lea au devenit populare frescele ornamentale și „glazurarea cu aur”. „Glazurarea” se obținea grație aplicării unor straturi extrem de subțiri, aproape transparente, de vopsea verde-strălucitoare, roșie, brună sau de chinovar roșu, straturi care mai apoi se scrijeleau până la suprafața aurită. În același timp, câștiga teren și zugrăveala cu vopsea neagră pe aur, ceea ce amintea de gravura cu aliaj negru pe metal. Adesea în tehnica aplicării pe cutele hainelor, pe aripile îngerilor, pe detaliile interioarelor, se trasau linii din aur suflat, denumite assist (cuvântul assist vine de la latinescul assisto – „a fi prezent” , și erau niște linii trasate cu aur, o soluție pregătită din zeamă de usturoi sau bere consistentă, care servea drept clei pentru a lipi foița de aur).

Ele se lipeau, după uscare, se îndepărtau părțile de metal de prisos,iar assist-ul se șlefuia până la strălucire. Uneori, assist-ul se trasa și cu aur preparat, o vopsea din pulbere de aur, frecată cu clei. Acest tip de aur apare în pictura de icoane rusă în sec XIV-lea. Se prepara manual, după multe ore de frecare a foiței de aur suflat cu miere sau glucoză, până la obținerea unei mase uniforme, după care amestecul se spăla pentru precipitarea metalului, se usca, se adăuga o soluție de rășină și se amesteca până la uniformizare. Cu aur preparat se făcea conturul cutelor de la odăjdii, al elementelor de peisaj, ornamentele. Detaliile fine erau schițate prin linii paralele, („sub forma de pana”), sau printr-o rețea de linii („sub forma de rogojină”). Întrucât porțiunile acoperite cu aur preparat nu străluceau după uscare, ele se lustruiau cu „dintele”.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2005, articol scris de Oksana Fais,  traducere din rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov.

 

cadou bebeCopiii sunt bijuteriile noastre cele mai de preț; ei sunt comorile omenirii, pentru că reprezintă viitorul. De aceea, merită tot ce-i mai bun.

Există încă tradiția ca, la botezul celui mic, să i se dăruiască bijuterii din aur, fie de către nașii copilului, fie de către cei apropiați. Se spune că aurul, cel mai nobil dintre metale, este simbolul bogăției, iar copilul va deveni înstărit, va avea succes în viață și va străluci precum aurul.

Bijuteriile de aur sunt nemuritoare, și îi vor rămâne copilului și peste ani, ca amintire.

Însă, atunci când alegem să facem cadou unui copilaș o bijuterie, trebuie să fim atenți la unele aspecte care vizează siguranța și sănătatea micuțului.

Încă din primele zile de viață, există obiceiul ca fetițelor să li se facă găuri în urechi. Aici trebuie ca părinții să fie foarte atenți, ca totul să fie făcut de către o asistentă sau un medic pediatru care a mai făcut asta, acul să fie sigilat și dezinfectat, iar cerceii să fie din aur, pentru că aurul este singurul metal care nu irită pielea, și nu provoacă alergii. Înțepătura în lobul urechii nu este dureroasă, dar după aceea trebuie ca atât cerceii, cât și zonele afectate să fie curățate zilnic cu spirt medicinal, ca să nu se infecteze, pentru că bebelușul, mișcându-și capul, poate colecta impurități. Închizătoarea cerceilor trebuie să fie, de asemenea, sigură pentru copii. Nu vom alege cercei cu șurub, pentru că, atunci când doarme și își întoarce capul, se poate răni în partea din spatele urechii. Este de preferat ca închizătoarea să fie în interiorul cercelului, și să nu aibă capete ieșite în exterior.

Bijuteriile oferite copiilor trebuie să corespundă vârstei și mărimii, și să nu aibă vârfuri ascuțite, cu care se pot răni sau zgâria. De asemenea, cei mici au obiceiul de a simți cu ajutorul gustului, totul în jurul lor. Pentru ei, lumea are gust, înainte de a avea culoare sau formă. De aceea este de preferat ca bijuteria să aibă o structură solidă, să nu se poată rupe sau deschide, și să fie din aur, pentru că aurul, cum am mai spus, nu afectează sănătatea copilului.

Totodată, în cazul în care copilului îi puneți lănțișor la gât, trebuie supravegheat în permanență, iar seara să i-l dați jos, să nu se agațe în ceva.

sursa foto

diadema-nod-herculesVictoriile lui Alexandru Macedon au deschis grecilor calea către cele mai bogate zone de aur din fostul Imperiu Persan, astfel încât aurul a început să se răspândească pretutindeni. Centrele de confecționare a bijutierilor s-au mutat pentru totdeauna în nordul Greciei și în Macedonia, regiuni în care au plecat numeroși meșteri făurari.

Noul stil ( barocul elin) care a asimilat influența artistică orientală,se deosebea semnificativ de precedentul. Cerceii sub formă de luntre nu mai erau la modă. Ei au fost înlocuiți de podoabe sferice, din aur împletit, sau de tubulețe goale pe dinăuntru, cu reprezentări de lei, capre, câini și tauri. Au început să fie mai bogate și colierele, se utiliza mai des filigranul și granulația. Marea noutate a reprezentat-o utilizarea largă în podoabele din aur a nestematelor: carneolul (spre exemplu, la celebra diademă „Nodul lui Heracle” – cu o împletitură elegantă a două bucle, trecute una prin alta.), granatele, smaraldul și ametistul.

Civilizația greacă, una din cele mai evoluate din lumea antică, a avut o deosebită influență asupra culturii multor popoare. Se spune că în Grecia Antica se purtau coliere nu numai la gat,ci și prinse cu agrafe de haine.

Etruscii (un popor de limbă ne-indoeuropeană, au locuit regiunea din Italia, numită Etruria) , răspândiți în secolele VII-III î. Hr., între fluviile Tibru și Arno, controlau o bună parte din Peninsula Apenina. Ei stăpâneau la perfecție metodele de prelucrare a metalelor prețioase, aveau cunoștință de tehnica granulației, făureau coliere de aur cu chihlimbar, împodobeau brățările de aur cu filigran ajurat. Influența universului grecesc s-a reflectat atât în tehnica, cât și în stilistica artei bijutiere etrusce.

Exemplul cel mai înalt de măiestrie îl constituie podoaba feminină pentru piept, descoperită la Prenest: pe o placă de aur sunt dispuse 137 de figuri de aur, ce reprezintă sfincși, harpii (monștri feminini, care aparțin generației divine primordiale, cea de dinaintea Olimpienilor), lei și cai, fiecare dintre ele fiind bogat decorată cu granule. În jurul anilor 250 î. Hr., civilizația etruscă a fost asimilată de Imperiul Roman, iar tradiția lor în arta bijuteriilor s-a dizolvat, chiar dacă nu sesizabil, în cea romană.

 Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2005, articol scris de Olga Fais,  traducere din rusă de Emil Iordache și Leonte Ivanov.

templul ErechteionDacă vreodată veți merge să vizitați Atena, merită să vedeți și templul Erechteion, deoarece ascunde în spate legende și mituri grecești care fascinează pe oricine.

Vechiul templu amplasat în Acropole, în Atena, Grecia, a fost construit între anii 421 – 406, fiind dedicat în aceeași măsură zeiței Atena, zeița înțelepciunii, a curajului și a inspirației, și lui Poseidon, zeul oceanelor, al cutremurelor, al mărilor și al furtunii. A fost construit de arhitectul Mnesicles, în timpul domniei lui Pericle.

Multă lume, când merge să viziteze Grecia, dă întâietate Partheonului, însă Templul Erechteion se află pe primul plan în preferințele anticilor, precum și scriitorilor greci, ca Pausanias care a scris „Descrierea Eladei”.

Între coloanele subțiri și zvelte ale Erechtionului nu erau permise sacrificii animale, ci se admiteau numai prăjituri, aduse ca ofrande zeilor. Se spune că acolo se vedea urma lăsată de tridentul lui Poseidon, atunci când acesta s-a certat cu zeița Atena pentru stăpânirea cetății. Tot aici se afla și măslinul sacru, pe care grecii l-au ars atunci când perșii au incendiat sanctuarele Acropolei și care, a doua zi ar fi dat iarăși ramuri. Aici se afla și statuia zeiței Athena, sculptată în lemn de măslin, căreia tinerele fecioare (arefore sau Canefore) îi aduceau în fiecare an un peplos (era un articol de îmbrăcăminte purtat de femei, făcut dintr-o pânză lungă, tubulară, cu marginea superioară rabatată aproximativ până la jumătatea corpului) de lemn de in, țesut de ele, și pentru care erau făcute lămpi de aur, despre care se spune că ardeau un an de zile, tot timpul cât ele țeseau, zi și noapte, lămpile arzând fără să fie alimentate cu ulei.

Numele templului vine de la eroul și conducătorul Erechtionios, a cărui naștere a rămas legendară. Se spune că Atena, zeița virgină care detesta bărbații, l-a vizitat pe semi-zeul slut și olog Hefaistos, fierarul zeilor, pentru a-i făuri niște arme. Hefaistos a vrut să o seducă în atelierul său, însă, dezgustată, zeița fecioară a fugit. Hefaistos a fugit după ea, dorind să o prindă și să o violeze, dar Atena s-a luptat cu el. În timpul luptei, „sămânța” lui a căzut pe coapsa ei, și Athena, în dezgust, s-a șters cu o resturi de lână (ἔριον, Erion), și a aruncat-o pe pământ (χθών, Chthon). Erichthonios s-a născut, astfel, din sperma care a căzut pe pământ. Athena, care a dorit să crească copilul în secret, l-a pus într-o cutie mică. A dat cutia uneia dintre cele trei fiice ale regelui de pe atunci, Cecropos, spunându-i să nu o deschidă. Dar fiicele, Herse și Aglarus nu s-au putut abține, și au deschis cutia, văzând acolo un șarpe încolăcit peste un copil. Înnebunind, ele s-au aruncat de pe Acropole.

Erechtionius a crescut, și i-a învățat pe oameni cum să pună caii să tragă la car, inventând Quadriga, pentru că era olog de picioare (carul tras de patru cai, folosit apoi la jocurile Olimpice), cum să folosească plugul și să topească argint. El a devenit regele Atenei, și a fost răsplătit de Zeus, care, după ce a murit, l-a ridicat la ceruri, pentru a deveni constelația Vizitiu sau Auriga.

Conform mitului, șarpele sacru Athena a locuit acolo, fiind alimentat cu miere și prăjituri de Canephorae, preotesele din Athena Polias. Refuzul de șarpelui să mănânce prăjituri era considerat un semn rău.

Partea de est a clădirii a fost dedicată Athenei Polias, în timp ce partea de vest a servit cultul lui Poseidon-Erechtheus.

Erechtheionul a suferit reparații extinse de-a lungul timpului: pentru prima dată în secolul I î.Hr., după arderea acestuia, catastrofal, de către generalul roman Sulla. Clădirea a fost modificată decisiv mai apoi, la începutul perioadei bizantine, când a fost transformată într-o biserică dedicată Maicii Domnului . Cu această modificare s-au pierdut multe caracteristici arhitecturale ale construcției vechi. Apoi a devenit palat și reședință a comandantului turc, și harem în perioada otomană.

În 1801, una dintre cariatide (cariaridă înseamnă „fecioară din caria” și reprezintă o statuie care susține un acoperiș) și coloana de nord a pridvorului est, împreună cu secțiunea de deasupra au fost eliminate de către Lordul Elgin , în scopul de a decora vila lui scoțiană, iar mai târziu au fost vândute la British Museum (împreună cu de frontonul și friza luate din Parthenon). Legenda ateniană spune că pe timp de noapte, celor cinci Cariatide rămase li se putea auzi plânsul după sora lor pierdută. Elgin a încercat să elimine și a doua cariatidă,  și atunci când au apărut dificultăți tehnice, el a încercat să o taie în bucăți. Statuia a fost distrusă, iar fragmentele au fost lăsate în urmă. Mai târziu a fost reconstruit templul la întâmplare, cu ciment și bare de fier. În timpul războiului de independență al Greciei, a fost bombardat și grav avariat. În 1979, cele cinci Cariatide originale au fost mutate la Muzeul Acropole și înlocuite în sit, cu replici exacte.

 Erechtheum a trecut printr-o perioadă de restaurare între anii 1977-1988, și poate fi vizitat în capitala Greciei, în Acropole, colina sacră fortificată din centrul orașului.

Bibliografie:

1. Paler, Octavian, Calomnii mitologice, București: Adevărul Holding, 2010.

2. https://en.wikipedia.org/wiki/Erechtheion

midas_aurMidas, spune mitolgia greacă, era din Tracia, și a ajuns să fie rege în Frigia sau Phrygia (o țară din Asia Mică).

Legenda spune că Midas era fiul înfiat lui Gordius. Gordius, în trecut, era un simplu țăran, iar Frigia era măcinată de neînțelegeri și ură. Un oracol a prezis că liniștea va veni iar în Frigia numai când va reuși un om să ajungă cu carul său în Olymp, la Zeus. Iar Gordius a fost cel care a reușit, iar drept răsplată, a fost făcut rege al Frigiei. Midas l-a urmat, după ce a fost înfiat de Gordius, care nu putea avea copii.

Silenus, satirul (un fel de semizeu) zeului Dyonisus (zeul vinului și al viței de vie, denumit, la romani, Bacchus), s-a îmbătat și a rătăcit din cortegiul zeului care mergea din Tracia spre Frigia, ajungând să fie prins și legat de niște țărani care l-au dus și l-au predat lui Midas. Acesta s-a purtat bine cu el și l-a înapoiat zeului Dyonisus. Drept răsplată, Midas a cerut, când i s-a spus că i se va îndeplini o dorință, ca tot ce atinge el, să se transforme în aur pur.

Dyonisus i-a îndeplinit dorința, însă lăcomia regelui s-a întors asupra lui, pentru că și mâncarea care se atingea de e, se transforma, îndată, în aur. Atingându-și fiica, și aceasta s-a transformat în aur. Doborât de foame și sete, Midas i-a cerut atunci lui Dionysos să-l scape de darul său împovărător, deși acesta îl îmbogățea din ce în ce mai mult. Zeul Dionysos l-a îndemnat pe regele Midas să se scalde în apele Pactolului. Pactol era un zeu şi fluviu din Lydia (Asia Mică). Era considerat fiul lui Zeus şi al Leucotheiei. În timpul sărbătoririi misteriilor Aphroditei, el şi‑a dezvirginat fără să vrea sora, pe Demodike. Când şi‑a înţeles vina, s‑a aruncat în râul Chrysorrhoas (sau „râul de aur”, pentru că în apele lui se găseau grăunţe de aur): râul a primit atunci numele Pactol.  Midas ar fi făcut ca apele lui să fie și mai bogate în nisip aurifer atunci când, după ce s-a scăldat, cum îl sfătuise Dyonisus, a redevenit muritor de rând.

arme_de_pretArma este însoțitorul permanent al ostașului. De ea depinde și biruința și viața lui. De aceea interesul pentru arme a fost întotdeauna deosebit, acestea fiind îngrijite și împodobite. Armele foarte bune și echipamentul solid subliniau importanța proprietarului, vorbeau despre meritele sale militare. Armele scumpe, primite ca rasplată, încurajau vitejia în luptă, fiind, totodată, semnul bunăvoinței deosebite a suveranului.  Iar armele bogat decorate erau atributul necesar al ceremoniilor solemne. Obiceiul împodobirii armelor a apărut încă din antichitatea timpurie.

Nomazii și locuitorii războinici ai stepelor Eurasiei (Eurasia este o masă continentală formată din Europa și Asia) aveau o atitudine deosebită fata de arme: din aur erau făcute căptușelile „gorit”-elor, (tocuri pentru arcuri) și al tecilor akinakes-urilor ( akinakes – spadă scurtă sau pumnal cu unul ori două tăişuri şi cu o gardă caracteristică, în formă de inimă, folosită de perși, sciți, sarmați, geți etc.). Hunii, de asemenea, își împodobeau cu mult lux arma teribilă. Căptușelile arcurilor bune erau făcute din foițe de aur. Aceste aplice ar fi reprezentat un impediment în lupta,de aceea erau folosite numai la ceremoniile de paradă. Armele frumoase erau prețuite și în Imperiul Roman: coifurile ofițerilor din perioada Romei târzii erau confecționate din fier, dar erau acoperite cu plăci de aur cu ornamente complicate, și uneori cu garnituri din pietre prețioase.

Totuși întâietatea în confecționarea armelor rafinate și luxoase și a echipamentului militar le revine meșterilor care au trăit în secolele XV-XVII în India, Orientul Mijlociu și Apropiat. Armele scumpe cu lame, făurite în India epocii Marilor Moguli, erau neapărat înfrumusețate cu aur. Din aur se făceau căptușelile tecilor și ale mânerelor, se executau modele complicate pe crestăturile de pe lamele din otel sau otel de Damasc. Pietrele scumpe, încrustate, confereau obiectelor o înfățișare singulară, uneori se crea impresia că nu pietrele sunt incrustate în baza de aur, ci fâșiile de aur sunt întrețesute printre ele. În secolul al XVII-lea, șeile turcești erau la mare căutare. Pe lângă faptul că erau foarte comode, ele se remarcau și prin rafinamentul împodobirii: broderii de aur pe țesături scumpe și căptușeli de aur cu încrustații de pietre prețioase. Lamele armelor albe, buzduganele, echipamentul de protecție, piesele de harnașament, țevile puștilor sau pistoalelor, erau confecționate din fier și împodobite cu mult aur. Armele ultimelor puteri militare ale Orientului, în pofida luxului lor provocator, își păstrau calitățile în luptă.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2005. Autor fragment: Igor Gavritubin.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate