%archive_title% | BSG

căciula monomahuluiCuşma, coroana sau căciula lui Monomah este un însemn distictiv al viţei conducătorilor ruşi, fiind făcută de mâini dibace de artist, al sfârşitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV – lea. Originea făuririi acestei opere este încă dezbătută. Unii cercetători spun că aparţine meşterilor bizantini, alţii susţin că ar proveni din Asia Mică, iar alţii spun că mâinile bijutierilor arabi au lucrat-o.

„Şapca Monomahului”, cum i se mai spune, poate fi admirată la Kremlinul din Moscova, în Palatul Armurilor. Kremlin înseamnă în rusă „citadelă” și denumește orice complex central fortificat care se găsește în zonele istorice ale orașelor rusești. Acest cuvânt este deseori folosit ca referire la cea mai cunoscută fortificație, Kremlinul din Moscova.

Denumirea coroanei este legată de legenda despre trimiterea însemnelor puterii regale de către Imperiul Bizantin, Constantin Monomahul, rudei sale, cneazului de Kiev Vsevolodovici.

Probabil despre această căciulă a Monomahului se pomeneşte în testamentul cneazului Ivan al II-lea cel Frumos (1353-1359), tatăl cneazului Dmitri Donskoi, precum şi în toate actele urmaşilor săi.

Se ştie cu că marele cneaz Ivan al III-lea l-a încoronat pentru prima dată cu această coroană a Monomahului, pe nepotul său Dmitrie, la vârsta de doar 15 ani, în 1498, drept mare cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi al Novgorodului. Ulterior, cu aceasta caciulă au fost încoronaţi toti marii cneji şi ţari, până la Ivan Alekseevici, care s-a urcat pe tron în acelaşi timp cu fratele său mai mic, Piotr Alekseevici (viitorul împarat Petru I). În 1698, Ivan, ca frate mai mare, a fost încoronat cu căciula Monomahului, iar lui Petru i s-a făurit în mod special o altă căciula de aur a Monomahului, pentru cel de-al doilea veşmânt.

Căciula Monomahului a fost făurită din aur şi constituie o remarcabilă operă a artei meşteşugăreşti. Calota acesteia este alcătuită din opt plăci, împodobite cu desene complexe în filigran, în formă de bucle spiralate, de rozete cu 6 extremităţi, şi de flori de lotus. Mai târziu, pe calotă au fost fixate pietre preţioase mari, în alveole înalte şi netede, şi mărgăritare, iar pandativele de aur şi  perlele au fost înlocuite cu blana de sobol. Ultima modificare o reprezintp partea din vârf, o scufie din aur, încununată cu o cruce din acelaşi metal nobil, cu perle la capete.

Ţarii nu aveau voie să poarte  coroana Monomahului decât o singură dată în viaţă, în ziua încoronarii lor, iar pentru celalalte ocazii solemne, fiecare avea propria coroană de ceremonie.

Bibleografie:  Aurul Lumii, Frumuseti si celebritati, Autor fragment: Olga Goreba, Chişinău, Editura Arc, 2005.

zilele-saptamanii-planeteLuni – prima zi din săptămână, este ziua lunii de pe cer. Se spune că cei născuţi în această zi sunt schimbători precum se vede luna. Sunt visători, sensibili, familişti şi iubesc oamenii şi viaţa.  În trecut, lunea se purtau pietrele albe, în afara diamantului.

Marţi – ziua zeului războiului, Marte, aşadar, ziua sângelui. Cei născuţi în ziua de marţi sunt plini de energie, sunt persoane active, cărora le place schimbarea. Sunt oameni care ajung să cunoască şi să deţină cheia succesului, gândesc pozitiv şi îi influenţează în bine pe cei din jur. Marţea se purtau pietrele roşii, roşul fiind culoarea sângelui, precum rubinul, spinelul etc.

Miercuri – ziua dedicată zeului Mercur, care reprezintă gândirea, intelectul şi  înţelepciunea. De aceea, cei ce se nasc miercurea sunt ordinaţi, gândesc mult, au o inteligenţă deosebită şi vor reuşi pe plan profesional, cu multă muncă. Sunt persoane stabile, cărora nu le place schimbarea. Miercurea se purtau pietrele albastre.

Joi – ziua lui Jupiter, care era zeitatea supremă a statului roman, care veghea asupra legilor și ordinii sociale. Deşi persoanele născute joi sunt predispuşi spre o viaţă agitată şi plină de aventuri şi peripeţii, ei încearcă să se stăpânească şi să se înfrâneze. Iubesc libertatea şi se tem să nu fie încătuşaţi, de aceea fug de căsătorie. Dar când, totuşi, fac acest pas, devin soţi – model. Joia era dedicată pietrelor mov şi violet, precum ametistul şi safirul violet.

Vineri – ziua zeiţei frumuseţii, Venus sau Afrodita. Cei născuţi în această zi au latura creativităţii foarte dezvoltată. Cu puţin efort, pot deveni mari artişti. Iubesc frumosul, echilibrul şi armonia, şi sunt familişti convinşi. Vinerea se purta verdele smaraldului.

Sâmbătă –  ziua lui Saturn,  zeul roman al agriculturii, justiției și dreptății; în mâna stângă avea o seceră, iar în mâna dreaptă avea spice de grâu. Cei născuţi sâmbăta aspiră către lucruri măreţe. Ei iubesc puterea, fiind predispuşi să ajungă în conducere, sau chiar în politică. Sunt autoritari, independenţi, foarte organizaţi, şi au toate şansele să se situeze pe o treaptă înaltă a scării sociale. Sâmbăra se purta diamantul, regele pietrelor preţioase.

Duminica –  ziua Soarelui. Persoanele născute duminica pun pasiune în tot ceea ce fac şi excelează. De obicei, devin lideri, în orice grup s-ar afla, chiar şi în familie. Ca şi cei născuţi sâmbăta, sunt persoane autoritare, care vor ajunge în funcţie de conducere. Le place să fie apreciaţi pentru munca lor şi să simtă recunoştinţa celor din jurul lor. Duminica se purtau pietre de culoare galbenă, precum topazul sau safirul galben.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

pietre_pretioase_semipretioaseEste adevărat că valoarea unei pietre prețioase depinde de mărimea, frumusețea și perfecțiunea de prelucrare a acesteia. Dar valoarea mai este determinată și de puritatea,  claritatea și, mai ales, lipsa de defecte ale pietrei.

În general, defectele pietrelor prețioase, sunt următoarele :

  • oglinzi sau circuri (plesnituri) datorate deficiențelor de cristalizare;
  • puncte negre sau “broșe”, care se găsesc în interiorul pietrei, vizibile mai ales la diamante. Sunt cauzate de incluziunile străine înglobate în masa pietrei încă de la formarea acesteia;
  • givrurile, defecte întâlnite mai ales la smaralde, se prezintă sub forma unor zone asemănătoare unui geam înghețat;
  • mătasea, la rubine și safire, care se manifestă sub forma unor zone mai clare decât restul pietrei.

Defecte sau nu, lucrurile nu sunt frumoase decât în măsura în care iau parte la frumusețe, iar regula de aur este că ceva, pentru a fi frumos, trebuie să placă, iar bijuteriile, cu pietre sau nu, în toate timpurile și la toate civilizațiile, au oferit omului o plăcere, o bucurie firească.

Frumusețea umană va avea întotdeauna nevoie de accesorii, de podoabe care s-o sporească, să atenueze lipsurile sau să evidențieze calităţi, iar bijuteriile sunt piesele de rezistență ale oricărei ținute.

Bibliografie:

Gridan, Teofil, Universul bijuteriilor, Editura Enciclopedicã, București, 2003.

pastele hristosSăptămâna aceasta, pe 31 martie, catolicii din întreaga lume vor sărbători Învierea Domnului, una din cele mai importante sărbători religioase din an.

Ortodocşii vor sărbători Paştele abia peste mai bine de o lună, pe 5 mai. De regulă, diferenţa dintre Paşte, la catolici şi ortodocşi este mai mică, şi arareori cade în aceeaşi zi. Iată de ce data sărbătoririi Învierii este variabilă, şi nu este în acelaşi timp: în anul 1054 s-a produs Marea Schismă a Bisericii Creştine. Biserica Ortodoxă şi cea Catolică  folosesc calendare diferite din anul 1582. Calendarul Gregorian este cel folosit de Biserica Catolică, în timp ce  ortodocşii au păstrat calendarul iulian, dar varianta îndreptată la Congresul de la Constantinopol din 1923. Astfel, catolicii calculează data sărbătoririi Paştelui bazându-se pe luna plină ecleziastică, bisericească,  o dată fixă pentru echinocţiul de primavară. În schimb, ortodocşii se ghidează după luna plină astronomică atunci când calculează data Paştelui , bazându-se pe data reală a  echinocţiului de primăvară.

Anul viitor, în 2014, atât catolicii, cât şi ortodocşii vor sărbători Paştele deodată, pe 20 aprilie. La fel şi în 2017, când va fi în 16 aprilie.

Echipa BSG Amanet doreşte tuturor credincioşilor de religie catolică, ce vor sărbători Învierea în această săptămână „Paşte fericit!” şi „Hristos a înviat!”, alături de o primăvară frumoasă în inimă şi în suflet.

RosiaMontanaDupă ce am vizitat Muzeul aurului din Brad, următoarea staţie a fost Roşia Montană, denumită şi Alburnus Maior de către romani, unde am putut vedea minele romane. Însă mineritul în zonă este dovedit că exista încă cu mult înaintea apariţiei lui Traian si a romanilor, încă din perioada târzie a epocii de piatră. La sosirea romanilor, Roşia Montană era deja o localitate unde se practica mineritul, dar prima atestare oficială este din 6 Febr 131 A.D. ( după Hristos), pe o tăbliţă cerată romană.

Cu ajutorul unui ghid care ne-a povestit istoria locurilor de la început, de când au apărut primele triburi rătăcitoare ale sciţilor care au ocupat părți din Dacia, până prin secolul II î.Hr. Au fost printre primii care au exploatat aurul din Muntii Metaliferi. Apoi am putut avea acces şi in minele romane, o mică parte din galeriile ce însumează aproximativ 150 km, amenajate special pentru vizitatori.

A fost o experienţă unică în momentul când s-a deschis uşa galeriei, s-au aprins luminile , iar în faţa ochilor a apărut un culoar lung, pavat cu piatră, care cobora parcă în inima muntelui, pe sute de trepte, echivalenult unui bloc cu 10 etaje. Am intrat pe una din intrările galeriilor, doar o intrare fiind deschisă pentru public,  special amenajată pentru vizitele turiştilor. Sunt peste 30 de intări în mină, care formează un labirint imens, pe zeci de nivele. Am coborât aproximativ 30 de metri şi am intrat în inima muntelui, ajungând la 100 de metri sub vârful muntelui, unde am descoperit adevărata mină, săpată cu dalta şi ciocanul în stâncă. Fiecare tunel urma firul aurului ( filonul de aur) în munte, şi astfel s-a ajuns la un sistem de galerii care duc în toate direcţiile .

La început se extrăgea minereul la suprafaţă, iar pe măsura evoluţiei tehnicii, iar omul şi-a făurit unelte mai performante, au început să avanseze spre miezul muntelui.

Odată cu venirea romanilor, a ajuns şi multă forţă de muncă, prizonieri luati din războaie, sclavi, puşcăriaşi (pe vremuri, raufăcătorii erau duşi sa lucreze în mine), dar şi tehnologie mai avansată, dălti din fier călit, oameni cu experientă în minerit. Şi cum treceau anii şi avansa tehnologia, omul a exploatat tot mai mult natura şi extrăgea tot mai mult minereu fieros şi metale preţioase. În tot acest timp, mulţi oameni şi-au găsit sfârşitul în aceste mine romane, lucrând până la epuizare, fara condiţii de trai, si de cele mai multe ori fără să mai vadă lumina zilei niciodată.

În momentul În care nici Imperiul Roman nu mai ducea atâtea războaie de cucerire, nu mai existau suficienţi sclavi şi prizonieri de război, iar mortalitatea în mine era foarte mare şi nu se mai putea acoperi necesarul de forţă de lucru, atunci a sosit vremea pentru cei plătiţi să lucreze în mine; a început o altă etapă în istoria mineritului, dar odată cu apunerea Imperiului Roman, s-au sistat multe lucrări în zonă, şi în decurs de aproape 1000 de ani, exploatarea minieră s-a redus considerabil.

În anumite perioade era implicată toată familia în procesul de extragere a aurului, barbaţii extrageau rociile din mină, băieţii le cărau până afară, iar femeile duceau călare rocile aurifere până într-un punct comun de colectare, această muncă fiind o necesitate în acei ani, deoarece nivelul de trai era foarte scăzut.

Următoarea perioadă “de glorie” a fost odată cu venirea Imperiului Habsburgic, care, fiind atras de bogăţiile naturale ale patriei noastre, la fel ca şi romanii, au reînceput exploatarea minieră.

Galeriile s-au extins, mineritul era tot mai eficient, astfel încât se putea extrage tot mai mult minereu, rocă ce conţinea pulberea pretioasa. Uneori, într-o tonă de minereu extras se găseau câteva grame de aur, iar alteori  piatra se arăta darnica: vârful homarului deschide vreo ăaoace în care aurul s-a cuibărit, pur, sub forma unei flori, lucrată parcă în filigran, a unui grăunte de lumină potolită, a unei coji crescute ca un muşchi pe o piatră.

Acesta este mineritul, primul pas cu care se aduce aurul la suprafaţă. Alţi oameni îl zdrobesc şi produc concentratul aurifer, care va intra la rafinare pentru a alege aurul adevarat, care se topeste in lingouri de 24 de karate.  Deşi acest lucru nu era aşa simplu la început, minereul extras era măcinat cu ajutorul unor steampuri care funcționau asemănător morilor de apă, iar în perioada anului când pe valea Roșiei debitul apei era insuficient pentru steampuri, se deschidea stăvilarul unui tău (lac) artificial. Acele steampuri erau niste mori uriase, ce miscau în plan vertical niste braţe foarte mari de lemn,  prevăzute la capete cu bucăţi de granit (cea mai dură rocă aflată în stare naturală) care sfărmau minereul aurifer.

La Roşia Montană se pot vedea şi aceste steampuri, împreună cu alte utilaje folosite de-a lungul timpului în măcinarea minereului aurifer, în ordine cronologică, după cum au evoluat şi ele, odată cu tehnica.

S-ar putea vorbi foarte mult vizavi de acest subiect, şi ar mai fi multe de povestit din cele văzute şi auzite la Roşia Montană de la ghidul nostru, un inginer minier, care în timpul liber face această munca mai mult ca voluntariat decât contra cost, deoarece , din păcate, momentan în ţara noastră multe lucruri nu sunt apreciate, sunt delăsate până ajung sa se autodistrugă.

Este emoţionant să vezi galerii întregi aproape de perfecţiune,  săpate doar cu dalta de miile de oameni care au exploatat aceşti munţi în decursul a peste 2000 de ani, fie ei sclavi, fie oameni liberi care erau plătiţi.

Există un proiect prin care situl istoric de la Roşia Montană sa fie inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, dar proiectul minier propus la Roşia Montană de către Roşia Montană Gold Corporation presupune realizarea unei exploatări miniere care nu poate exista decât prin distrugerea vestigiilor şi peisajului cultural unic al Roşiei Montane.

Nu se ştie ce se va întampla la Roşia Montană, dar un lucru este sigur: merită să mergeti să vizitati aceste locuri unice în lume şi se mai pot vizita doar din bunăvoinţa unor oameni care pun suflet în ceea ce fac şi în timpul lor liber prezintă aceste locuri minunate celor doritori să vadă ce înseamnă cu adevărat aurul.

Astăzi locul e pustiu, dar parcă ne cheamă pe noi, ca să ne spună poveşti demult apuse, despre comori care au fost găsite şi multe care încă aşteaptă să le descoperim, să ne facă cunostinţă cu personajele care au trăit acolo, care s-au sacrificat de bunavoie sau nu, pentru un trai mai bun, pentru ei şi pentru generatiile care aveau să vină, şi parcă locul ne îndeamnă pe noi să ne bucurăm de fiecare resursă ce ne-o oferă natura şi să ştim să preţuim cu adevărat bogăţia ţării noastre.

Preţul unui bilet este infim, pentru cele aproximativ 90 de minute petrecute în minele romane, în micul muzeu al aurului din Mina Roşia Montană şi în imprejurimi alături de un ghid deosebit care va poate arăta şi traduce în engleză sau franceză tot ce înseamnă aur şi Roşia Montană, o moşteire istorică.

Au mai contribuit la acest articol: Sautiut Alexandra, Munteanu Alina şi Forverszki Orsolya

muzeul aurului BradAurul este un metal nobil, preţios, plăcut de toata lumea;  îl purtam şi îl vedem în fiecare zi, ba unii dintre noi chiar lucrăm cu el zi de zi, dar niciodată nu am stat să ne gândim, oare cum a apărut acest metal în natură, cum am ajuns să îl scoatem la suprafată din măruntaiele pămantului şi cum a ajuns acel aur să devină o bijuterie pe care o purtăm şi cu care ne mândrim.

Din acest motiv, un grup format din câteva persoane am pornit pe “drumul aurului”, să vedem ce înseamnă de fapt aurul , cum arată el în stare naturală şi cum se extrage din pământ.

Prima oprire a fost Muzeul aurului din Brad, muzeu unic în Europa, cu o vechime de peste 100 de ani, unde putem vedea mai bine de 2000 de exponate aduse din ţara noastră şi din toată lumea.

Aici am observat cum arată aurul care se extrage depus în tot felul de minerale si roci.  În minereu, aurul apare sub diverse forme: fin dispersat, liber sau concrescent cu alte minerale, şi rare combinaţii chimice naturale ale aurului cu telurul. Este expus aurul în combinaţie cu diferite minerale, cum ar fi cuarţ, calcar sau granit. Se mai pot admira minerale şi oxizi din diferite părţi ale lumii, şi sunt prezentate proprietăţile lor fizice şi compoziţia chimică. Am putut observa şi diferite forme mai speciale ale aurului, formate în mod natural, cum ar fi: cea sub formă de  hartă a României, de raţă, de pană, denumită „pana lui Eminescu”, de ferigă, de urs polar, sau cea în forma  de balerină sau dansatoare de flamenco, cum i se mai spune. Mai impresionează şi şopârlele din aur, dar toate acestea sunt doar câteva dintre cele 2000 de exponate care pot fi întâlnite aici. În Muzeul aurului sunt expuse cele mai valoroase exponate de aur în stare nativă, aproximativ 18kg de aur, iar şoparla ce se vede în imaginea alăturată a fost estimată la o valoare de 3 milioane de dolari.

Exponate unice cum ar fi aurul nativ din Munţii Metaliferi, telur, silvanit , nagyagyt din Munţii Apuseni, şi aproape 800 de exponate din alte ţări : minerale structurate după compoziţia chimică: oxizi, săruri oxigenate, sulfuri metalifere, săruri halogenate, multe dintre ele fiind descoperite la noi în ţară pentru prima oară în lume.

Am putut vedea, de asemenea şi pietre preţioase în starea lor naturală, printre care: diamantul şi rubinul, pietre semipreţioase ca şi ametistul, turcoazul şi zirconiul, metale scumpe cum ar fi platina sau argintul.

Această vizită ne-a făcut sa realizăm ce ţară frumoasă şi bogată avem.

Muzeul aurului, din Brad este un muzeu recent redeschis, după 5 ani de inactivitate, care merită vizitat .

 

Au contribuit la articol şi: Sautiut Alexandra, Munteanu Alina şi Forverszki Orsolya

Inel in forma de floare-Eticheta, pe lângă sensul bine-cunoscut, mai reprezintă şi anumite reguli convenționale de comportare, întrebuințate în relațiile dintre membrii unei clase, ai unei societăți etc. O astfel de etichetă era pusă şi în trecut, în ceea ce priveşte purtatul bujuteriilor.

Până la începutul primului război mondial, eticheta, care stabilea cu ce prilej, cine şi ce podoabe puteau sa poarte, a fost respectată cu fermitate. Astfel, pentru prezenţa la curtea suveranului, cu ocazii solemne, se impunea diadema, care era comandată în funcţie de vârsta şi rangul doamnei. Pentru recepţiile de seară se recomandau paruri (parură – garnitură asortată de bijuterii) compuse din inel, cercei şi brăţară. Podoabele de zi cu zi erau mai modeste.

Cel care ocupa o poziţie socială nu tocmai înaltă, chiar dacă trăia în îndestulare, nu îşi putea permite bijuterii de lux.  Apariţia omului de „rang modest”  cu bijuterii cuvenite înaltei demnităţi, putea da naştere la suspiciuni asupra onestităţii şi moralitătii acestuia.

Regulile cu privire la purtatul bijuteriilor erau în strictă concordanţă cu toaleta, vârsta şi poziţia socială a femeii. Încălcarea lor putea duce la un scandal public. Domnişoara, tânara căsătorita sau mama sub nici o forma nu puteau purta acelasi tip de bijuterii. Reprezentanţii tuturor categoriilor sociale se străduiau să pastreze buna-cuviinţă, şi fiecare „îşi ştia lungul nasului”. Excepţia de la regulă o făceau excentricii, artiştii şi intelectualii. Iar pentru a şoca publicul, nu era nevoie de cine ştie ce: trebuia doar sa încalci eticheta.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, autor fragment: Irina Perfilieva, editura Arc, Chişinău, 2005.

cresus-2Funcţiile banilor, ca măsură a valorii, s-au dezvoltat odată cu apariţia monedelor, fiind prima inovaţie din  istoria multimilenară a banilor.

Primele monede au fost bătute în secolul al VII – lea, înainte de Hristos, de către un rege al Lidiei, şi anume Cressus. Acesta bătea şi monede din argint, dar a primit brevetul de inovaţie a baterii monedelor din aur.

În jurul anului 250 Î.e.n, la Roma apare prima monedă de aur, de acolo venind şi denumirea de monedă, pentru că într-un templu al zeiţei din acea vreme, zeiţa lunii, Junona,  s-a instalat primul atelier al romanilor de batere a monedelor. Monedele au fost numite Juno Moneta.

În timp, baterea monedelor a devenit un însemn al unităţii, independenţei şi suveranităţii unui teritoriu. Pe atunci, toţi regii îşi doreau să-şi bată propria monedă, care să le poarte însemnele şi efigia.

Numai în epoca modernă s-au bătut 1400 de monede şi cca 500-600 suverani şi-au pus însemnele şi efigia pe ele.

În ceea ce priveste forma şi confectionarea monedelor de aur, se spune că nu era una tocmai atractivă, deoarece aveau un aspect neuniform, ceea ce făcea imposibilă deosebirea celor autentice de cele false.

Bucăţile de aur se tăiau sau decupau în mici discuri sau lentile ovoidale, care se puneau apoi între două matriţe  facute dintr-un material mai dur şi apoi erau bătute cu ciocanul, până când însemnele respective se imprimau. De acolo vine şi expresia „batere a monedelor”, în loc de fabricare sau confecţionare.

Bibliografie: Aurul, mit şi  realitate, editura Junimea, Iaşi, 1981.

aurO bucatã de metal galben, realã, înconjoarã lumea gândirii omenești și depãșește toate culturile și timpurile prin importanța sa.  Îi unește pe toți oamenii printr-o “convenție” tacit acceptatã, pentru cã vecinul o gãsește de valoare. Omul, privit individual, n-ar fi bãnuit cã aurul este valoros dacã nu i-ar fi spus vecinul. Și de aici certitudinea cã în fiecare loc din lume oamenii cred în importanța aurului și cã vor crede și urmașii.

Cu toate cã astãzi aprecierea valorii aurului a devenit o speculație asupra presupunerilor cum îl vor stabili guvernele preţul ( sau mai degrabã bancherii din spatele lor), valoare, de care se leagã o bunã parte a creației spirituale și artistice a omenirii.

Epopeea aurului a  început atunci când acesta nu era decât o “pietricicã” ce atrãgea cu galbenul sãu strãlucitor. Bãrbatul vroia sã strãluceascã în faţa celor din tribul sãu și mai ales în fața dușmanilor, iar femeia avea și are dorința ca atunci când este vãzutã sã-și mãreascã atracția, frumusețea, printr-o podoabã pe care n-o au toate.

Tendinței omului de a ieși în evidenţã i-a venit în întâmpinare aurul, care se prelucreazã extrem de ușor. Așa s-a prins sufletul omului în culoarea și strãlucirea aurului, iar știința actualã i-a descoperit noi calitãți, care îl fac și mai prețios, înmulțindu-i întrebuințãrile.

Sunt foarte multe lucruri de zis și scris despre aur, dar mi-a plãcut foarte mult “pledoaria” principalului personaj negativ din romanul “Goldfinger” de Ian Fleming, cel care dã și numele romanului, când îi spunea lui James Bond, în legãturã cu planurile sale de a jefui Fort Knox (locul de depozitare al trezoreriei S.U.A.): “Domnule Bond, toatã viaţa mea am fost un îndrãgostit. Un îndrãgostit de aur. Iubesc culoarea lui, strãlucirea lui, divina lui greutate. Iubesc carnea aurului, pielea lui moale, pe care m-am deprins atât de bine s-o judec dupã pipãit, încât  pot sã apreciez puritatea unui lingou cu aproximație de un carat. Și iubesc aroma caldã pe care o rãspândește atunci când îl topesc într-un sirop cu adevãrat auriu. Dar, mai presus de toate, Domnule Bond, iubesc puterea pe care aurul o dã celui ce-l posedã – magica forțã prin care poate sã dirijeze energii, sã pretindã eforturi, sã-ți îndeplineascã orice dorințã  și toanã, iar atunci când se ivește nevoia, sã cumperi trupuri, minți și chiar suflete. ”

Bibliografie:

Gridan, Teofil, Universul bijuteriilor, Editura Enciclopedicã, București, 2003.

poleire cu aurTehnica „poleirii de foc”, cum mai este denumită,  este un procedeu complex şi minuţios, fiind cunoscută încă din Roma Antică. O cunoşteau şi artiştii Bizanţului,  pătrunzând, mai apoi,  şi în Rusia.

Secretul poleirii cu aur, cu ajutorul focului cuprinde următoarele etape: pe suprafaţa unor lamele de cupru roşu încălzite, se aplică un strat de lac special. Lamelele, pregatite astfel, se înnegresc la flacără, pentru a căpăta o suprafaţă netedă, de un negru intens. Apoi, cu un instrument ascuţit, se schiţează pe ele un model care se răzuieşte, îndepărtând lacul de cupru. Drept rezultat, se obţin contururi sau suprafeţe strălucitoare în întregul lor. Aurulş se dizolvă în mercur şi  se pune într-un săculet din piele de antilopă şi se freacă cu el lamelele încalzite puternic. Mercurul se evaporă , iar aurul, în acele locuri iîn care lacul a fost îndepărtat, aderă straâns la cupru, formându-se desenul de aur dorit,  pe fondul de lac negru.

Această tehnică de mare complexitate, dar şi durabilă, le permite artiştilor să creeze compoziţii, modificând cu uşurinţă raportul dintre linii, forme si suprafaţa fondului.

Nina Budanova, Aurul Lumii,  editura Arc, Chişinău, 2005.

lunile-anului-in-traditia-populara-1768561Fiecare lună a anului are, în tradiţia noastră populară, o altă denumire decât cea pe cate o cunoaştem noi. Şi fiecare denumire, populară sau preluată din latină, ascunde o istorioară interesantă. Decideţi voi care denumire e mai frumoasă şi se potriveşte mai bine la noi, la români. Se spune din bătrâni că lunile care au r în denumire sunt luni friguroase, iar celelalte sunt luni cu soare.

  • Ianuarie – Gerar. Popular, nu e greu să ne dăm seama de unde se trage numele. E o lună geroasă, iar Gerar era primul din cei 12 fii ai anului. Denumirea de Ianuarie vine din latinescul Ianuaris, de la zeul cu două feţe, Ianus. O faţă era îndreptată spre anul care a trecut, şi alta înspre cel care urmează.
  • Februarie – Făurar. O lună a frigului şi a viscolului. Se spune în popor că în prima jumătate a lunii îngheaţă tot, iar în a doua jumătate se dezgheaţă. Acum, ţăranii se pregăteau pentru primăvara mult – aşteptată, şi îşi făureau unelte pentru munca câmpului. Denumirea din latină vine de la zeul subteran, Februs.
  • Martie – Mărţişor. În popor, lumea începea deja muncile câmpului în această lună. Acum, Baba Dochia urca cu oile la munte, împletind firul roşu, al soarelui, cu cel alb, al zăpezii. Mărţişorul vesteşte venirea primăverii. Denumirea din latină vine de la zeul Marte, zeul războiului, pentru că, odată cu venirea căldurii, începeau şi războaiele.
  • Aprilie – Prier. Prier vine de la primăvară, deoarece în această lună, primăvara şi-a intrat pe deplin în drepturi. În latină, numele vine de la Apreio, apreris, care înseamnă a deschide, deoarece acum se deschid mugurii plantelor.
  • Mai – Florar. Da, Florar vine de la flori. E luna florilor, cea mai iubită lună din an, când soarele nu e prea puternic şi arzător, când frigul s-a dus, şi când totul e plin de culoare, viaţă şi frumuseţe. Denumirea de Mai vine de la latinescul Maius, de la denumirea dată de Romulus senatorilor romani – majores.
  • Iunie – Cireşar. Nu e greu de înţeles. Iunie e luna în care se coc cireşele. Denumirea de Iunie vine din latinescul Iunius, de la zeiţa Iuno, soţia lui Jupiter şi ocrotitoarea femeilor măritate. Cele mai multe nunţi se făceau în luna Iunie.
  • Iulie – Cuptor. E luna lui Cuptor. O lună în care soarele îşi face de cap. Cea mai caldă lună din an, în care, dacă stai în bătaia soarelui, chiar ai impresia că te afli într-un cuptor. Numele de Iulie vine de la Iulius Cezar, care s-a născut în această lună.
  • August – Gustar. Gustar, ce crede că vine de la gust; gustul poamelor care se coc în această ultimă lună de vară. Numele de August vine de la primul împărat roman, Cezar August. Luna August are 31 de zile, ca şi luna Iulie, deoarece Cezar August a vrut să nu aibă mai puţine zile decât luna lui Iulius Cezar.
  • Septembrie – Răpciune. În popor, răpciunele reprezenta culesul viei. În această lună, cei care au cultivat pământul, îşi culeg roadele muncii. Denumirea de Septembrie vine de la latinescul septem – şapte, pentru că, conform calendarului roman, era a şaptea lună din an.
  • Octombrie – Brumărel. În această lună, toamna îşi intră pe deplin în drepturi. Bruma este un strat subțire care se depune pe pământ, pe plante și pe alte obiecte din natură, constând din cristale mici de zăpadă, formate în nopțile reci de toamnă prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă. Numele de Octombrie vine din latinescul octo – opt, pentru că e a opta lună din an, în calendarul roman.
  • Noiembrie – Brumar. În această lună, bruma îşi ia treaba în serios, iar toamna este pe punctul de a pleca, frigul instalându-se încet, încet. Numele de Noiembrie vine din latinescul novo – nouă, pentru că e a noua lună din an, conform calendarului roman.
  • Decembrie – Undrea sau Andrea. Denumirea populară vine de la Sfântul Andrei, sărbătorit pe 30 Noiembrie, a cărui amintire e încă păstrată. Denumirea de Decembrie vine de la latinescul decem – zece, pentru că în calendarul roman, era a zecea lună din an.

shwedagon-pagodaCa să vă facem o introducere, pagoda este un templu hindus, budist sau brahman la unele popoare din Orient, în formă de turn piramidal, compus din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv și ale căror streșini sunt întoarse în sus.

Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Budismul se bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha, un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 563 î.Hr. și 483 î.Hr.

Buddha este un titlu folosit în budism pentru toți cei care și-au împlinit potențialul de dezvoltare personală, descoperindu-și luminarea , dar cel mai mult e folosit pentru a se referi la Siddhartha Gautama, fondatorul budismului.

În partea de sud – est a Asiei există un centru local al lumii: colina Singuttara. Conform tradiţiei budiste, la sfârşitul lumii care a precedat-o pe aceasta, pe colină au înflorit cinci lotuşi. Din flori s-au înălţat cinci păsări înveşmântate în odăjdii sfinte de culoare galbenă, care au vestit venirea a cinci Buddha. Cel de al patrulea, Buddha Gautama, dupa ce a atins starea de iluminare, a întâlnit doi negustori birmanezi, cărora le-a dăruit 8 fire de păr, ca amintire. Împreună cu relicvele rămase de la cei trei Buddha precedenti (toiagul , cupa şi un petic de haină), firele de păr au fost puse în altar şi acoperite cu o placă de aur. Mai târziu, deasupra plăcii au fost construite, una peste alta, cateva pagode.

În secolul al VI-lea î.Hr. , în Singuttara a apărut cel mai mare edificiu din Asia – Pagoda Shwedagon.

Pagoda a fost acoperită cu o foiţă de aur curat, dimensiunile acesteia fiind colosale: înălţimea stupei centrale este de 99 m, iar perimetrul de 500 m (stupa este un monument religios indian destinat comemorării sau păstrării relicvelor unei căpetenii budiste).

Ca formă, stupa seamănă cu o cupă răsturnată, asemeni celei pentru milă, cu care umbla Buddha. Ea este încununată de un vârf care, îngustându-se, formează o formă asemănătoare umbrelei. De “umbrelă” atârnă clopoţei de aur şi argint. Deasupra ei se înalţă o giruetă (dispozitiv pentru indicarea direcției și intensității vântului, fiind compus dintr-un cadran circular gradat, pe care se mișcă indicatorul punctelor cardinale și o plăcuță de metal care capătă o anumită înclinare față de verticală sub acțiunea vântului, indicându-i intensitatea). Girueta este bătută în nestemate, cu un glob de aur, împodobit cu 1100 briliante. Masa celui mai mare dintre ele, cel din vârf , este egală cu 76 karate.

În jurul bazei pagodei sunt opt stâlpi planetari, care reprezintă cele opt zile ale săptămânii (în astrologia birmaneză, săptămâna are opt zile, ziua de miercuri fiin împărţită în două). Fiecare stâlp este asociat unei zile sau unei planete. Există ritualul ca persoanele care vin aici să lase ofrande de flori sau să lipească foiţe de aur pe stâlpul care coincide cu ziua din săptămână în care s-a născut.

Aici, la Shwedagon se adună pelerini şi călugări birmanezi care se roagă şi meditează. Este un monument care ar impresiona pe oricine, fiind considerat una din marile minuni ale lumii.

Bibliografie:

Nina Budanova, Aurul Lumii,  editura Arc, Chişinău, 2005.

cercei de aurBineînţeles că principalul rol al cerceilor e să aducă un plus de frumuseţe chipului persoanei care îi poartă. Cerceii sunt podoabele cele mai iubite de femei.

Ca şi celelalte bijuterii, şi cerceii vorbesc despre cel căreia îi aparţin, pentru că atunci când alegem să purtăm o bijuterie, ea ne reprezintă şi ne caracterizează.

În zilele noastre, ni se pare ceva ieşit din comun să vedem bărbaţi purtând cercei, însă în trecut era ceva absolut normal. Şi nu se purtau cercei doar în lobul urechii, ci şi în alte părţi ale corpului, cum ar fi ombilicul, limba sau chiar buzele. Soldaţii romani aveau obiceiul de a purta cercei în mameloane.

Ceea ce noi numim acum „body piercing” era foarte practicat de-a lungul istoriei: de la faraonii care purtau cercei de aur în buric (acest lucru era interzis pentru oamenii de rând, iar dacă erau prinşi, erau pedepsiţi chiar cu moartea), la maiaşi şi azteci, care îşi împodobeau limba sau nasul, la triburile din Africa şi America de Sud, sau la indieni.

Purtarea cerceilor era considerată o apropiere de zei, iar găurirea diferitelor părţi ale corpului reprezenta sacrificiul adus zeilor.

Mai târziu, marinarii şi piraţii obişnuiau să poarte cercei, crezând astfel că marea îi va cruţa de furtuni şi alte neplăceri.

Apoi, pe la sfârşitul Evului Mediu şi în perioada Renaşterii, cerceii au devenit un simbol al bogăţiei. Persoanele sus – puse îşi arătau statutul prin bijuteriile pe care le purtau, mai cu seamă cercei încrustaţi cu diferite pietre preţioase: perle, diamante, rubine sau smaralde.

Purtarea cerceilor în alte părţi ale corpului a fost răspândită apoi şi în America şi Europa, de subcultura hippie, care a fost inițial o mișcare de protest a tineretului împotriva societății materialiste occidentale, şi care a luat amploare la mijlocul anilor 1960. Mișcarea hippie a fost atât o mișcare politică cât și culturală, considerată și o contracultură. Moda și valorile hippie au avut un efect major asupra muzicii de masă, a televiziunii, filmelor, literaturii și artelor. Hipioţii au adus moda purtării cerceilor de către femei în buric sau în nas, în urma călătoriilor în India. Tot atunci s-a răspândit şi purtarea brăţărilor de picior.

imperial-topazAtunci când dorim să cumpărăm o bijuterie care are una sau mai multe pietre preţioase sau semipreţioase, e bine să şi ştim ce cumpărăm.

Topazul este una dintre cele mai frumoase şi mai apreciate pietre, aflându-se, pe scara durităţii (denumită şi “scara lui Mohs”) pe poziţia 8 – o poziţie înaltă. Este o gemă transparentă şi, de obicei, conţine incluziuni care pot fi cu două faze în formă de lacrimă (conţin o bulă de gaz şi lichid) sau cu trei faze (formate din gaze, lichid şi cristale mici la un loc).

Culorile topazului sunt deschise şi sunt date de impurităţi / agenţi coloranţi pe care le conţine. Cele mai des întâlnite culori sunt galben, maro – galben, maro – portocaliu, roz – maroniu, roşu deschis până la mediu, albastru şi incolor. Datorită faptului că topazul nu are o culoare foarte vie, la şlefuire se folosesc tăieturi în trepte sau în foarfece, pentru a evidenţia strălucirea puternică a pietrei.

Pentru a obţine culorile roz, albastru – deschis sau galben – maroniu, care sunt mai dorite pe piaţă, de multe ori, topazul este tratat termic. Topazul tratat termic (la 450 ° C) nu mai este la fel de scump ca şi cel natural. Se poate vedea dacă e natural sau nu după faptul că cel tratat tremic nu mai are incluziuni, iar culorile sunt mai intense, mai puternice. Topazul mai poate fi tratat prin iradiere, şi devine bleu (acesta e, adesea, confundat cu acvamarinul), albastru – gri închis sau albastru elveţian vibrant. Topazul tratat prin difuziune capătă culoarea verde-închis sau verde – albastru. În tratamentul prin difuziune, topazul se încălzeşte mai mult timp, în contact cu un agent chimic. În urma tratamentului, culoarea se modifică doar la suprafaţă, iar centrul îşi păstrează culoarea naturală.

Preţul topazelor roz şi imperiale (imperial e şi cel din imagine) sunt mai mari, iar topazul galben, maro-portocaliu, albastru şi incolor este mai ieftin, mai avantajos  şi mai accesibil.

Topazul e confundat adesea cu citrinul (cuarţ galben) şi cu cuarţul fumuriu. Topazul de culoarea vinului licoros şi cel imperial ar putea fi confundate cu zirconul, pentru că ambele pietre au o strălucire deosebită. Un mod de a verifica dacă piatra e autentică e să încercăm să o zgâriem cu un obiect ascuţit sau cu o altă piatră. Dacă e topaz, care are o duritate mare, nu se va zgâria.

Bibliografie:

Crowe, Judith, Ghidul pietrelor preţioase : cum să evaluăm şi să utilizăm pietrele preţioase, de la tăietură şi culoare, la formă şi montură, Bucureşti, editura Enciclopedia RAO, 2007.

lanț_aurLanţul sau lănţişorul este un şir de verigi, de plăci, de zale etc. unite între ele pentru a forma un lot, de obicei din metal prețios, servind ca podoabă la gât. Este printre cele mai populare bijuterii şi este iubit şi purtat, atât de femei, cât şi de bărbaţi.

Prin verigile care sunt unite, lanţul este un simbol al unei legături. Dacă primul pas într-o relaţie este a dărui o brăţară, ca simbol al prieteniei şi al dorinţei de apropiere, atunci când se oferă cadou un lănţişor, mai cu seamă din aur, deja se doreşte ca relaţia să evolueze. Este un pas înainte. De regulă, persoanele care sunt la distanţă îşi oferă cadou un lănţişor, pentru a consolida şi a lega mai strâns, în mod simbolic, fireşte, relaţia lor. Lănţişorul este cel care precedă inelului. De obicei, iubitul, înainte de a-i oferi inelul de logodnă femeii alese, îi oferă un lănţişor, pentru a oficializa, într-un fel, relaţia.

Lanţul mai este şi simbolul echipei unite. Precum zalele care formează şi unesc un lanţ, la fel sunt şi persoanele care formează o echipă strânsă şi unită. Oamenii, atunci când îşi unesc forţele şi devin o echipă, sunt mult mai puternici.

Bineînţeles că lănţişorul, pe lângă simbolul legăturii şi al echipei, mai are şi rolul de a da un plus de frumuseţe, strălucire şi eleganţă persoanei care îl poartă, punând în evidenţă un decolteu, luminând faţa sau dând eleganţă şi rafinament unei ţinute.

Ca şi celelalte bijuterii, şi lănţişorul poate vorbi despre cel căruia îi aparţine, pentru că bijuteriile, în general, la fel ca şi hainele, pot caracteriza o persoană. Dacă lănţişorul este subţire şi finuţ, atunci şi persoana este mai gingaşă, dacă este mai mare sau mai gros, posesorul are o personalitate puternică, sau doreşte să iasă în evidenţă, să i se acorde mai multă importanţă de cei din jur.

Lanţul mai este şi simbolul legăturii dintre cer şi pământ, dintre lumesc şi divin, dintre om şi Dumnezeu. Chiar şi veşmintele bisericeşti au lănţişor de aur, care simbolizează legătura, prin har, a preotului cu Dumnezeu.

În vis, lanţul, simbol specific pentru mai multe elemente care se leagă intre ele, înseamnă că vei avea parte de o colaborare reuşită şi plină de succes. Dacă visezi lanţ de aur, înseamnă bogăţie şi împliniri pe plan financiar. Dacă visezi un lanţ rupt, înseamnă că te vei elibera din cadrul unei situaţii neplăcute sau frustrante.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate