%archive_title% | BSG

Din cauza unor dificultăţi financiare, chiar dacă prima lege monetară a fost promulgată în 1867, numai în 1870 se bat şi se pun în circulaţie  primele monede de aur româneşti, în valoare de 100.000 lei şi primele monede de argint, în valoare de 400.000 lei. Valoarea va creşte, progresiv, de la an la an.

Când a intrat România în Războiul de Independenţă (adică  Războiul ruso-turc din 1877 – 1878), circulaţia monetară a ţării se ridica la valoarea de 34.302.030 lei. Guvernul român, pentru a finanţa războiul, recurge la sistemul hârtiei monedă, prin emiterea de bilete ipotecare, în baza legii din iunie 1877. Chiar dacă aceste hârtii, tiparite la Paris în atelierele Băncii Franţei, erau lipsite de o garanţie reală lichidă şi nu erau nici convertibile în aur, ele aveau caracter de monedă, fiind considerate primele bancnote româneşti. Cu toate că valoarea emisiunii s-a fixat la 30.000.000 lei, s-au emis bilete numai în valoare de 26.260.000 lei. După 1880, Banca Naţională Română a aplicat un supratipar roşu pe biletele ipotecare, apio au fost retrase în 1888 şi distruse prin ardere.

Tot atunci, văzând că circulă moneda străină, se stabileşte un curs de schimb, însă prea favorabil pentru rubla de argint rusească. Această măsură a dus la tezaurizarea monedelor de aur sau la scoaterea lor în afara ţării. În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman.

La sfârşitul războiului, monedele de aur cotau cu o primă de 8% faţă de cele de argint sau faţă de valoarea nominală a biletelor ipotecare.

Astfel, în perioada următoare, monetăria României a început să bată mai mult monede de argint, iar cele de aur dispar aproape complet, ducând la instaurarea etalonului argint, în România, între anii 1878 – 1889. În 1884, monedele de aur cotau deja cu o primă de 25%.

Tot în acea perioadă, şi în relaţiile internaţionale, argintul s-a depreciat puternic faţă de aur, şi majoritatea ţărilor europene au trecut de la bimetalismul aur – argint, la adoptarea monometalismului aur. La noi, chiar dacă nu prea mai circula, aurul, ca monedă, era foarte căutat mai ales de comercianţii exportatori.

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

sursa foto

Prima lege monetară a României moderne a fost promulgată la 23 aprilie 1867, şi atunci s-a adoptat, ca unitate monetară naţională – leul. Până atunci nu exista cu adevărat un sistem monetar. Înainte de asta, Alexndru Ioan Cuza a încercat să facă o monedă naţională, numită „român” sau „romanat”, un „român” având 5 grame şi fiind din argint. Nu a reuşit însă, din cauza piedicilor puse de Imperiul Otoman, care nu a acceptat ca un stat vasal să aibă monedă naţională.

Dar de unde vine denumirea de „leu”?

Până în secolul XVII, inclusiv, pe teritoriul principatelor circulau multe monede străine, iar leul era o unitate de cont, şi cu ajutorul ei se aduceau la acelaşi numitor celelalte monede străine. Leul era o fostă monedă olandeză de argint, numită talerul – leu, sau Lowenthaler, care avea imprimat pe revers un leu ridicat în două labe. Această monedă avea o largă circulaţie pe teritoriul ţării noastre, datorită comerţului dintre Imperiul Otoman şi Vestul Europei. Din secolul XIII, talerul – leu a dispărut din circulaţie. Prin stabilirea leului ca unitate monetară, în 1867, nu s-a făcut altceva decât să se recunoască vasta utilizare a acestei monede pe teritoriul ţării noastre.

Leul este subdivizat în 100 de bani.

Prin acea lege din 1867 s-a introdus, practic, bimetalismul aur – argint. Unitatea monetară era leul de argint de 5 grame. S-a bătut apoi: moneda de argint de 2 lei, de 1 leu şi de 0, 50 de bani. S-au mai bătut monede de aur de 5, de 10 şi de 20 lei, şi monede de cupru de 1, de 2, de 5 şi de 10 bani.

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

Lingoul, denumit Bullion în engleză, este o masă sau un bloc de metal sau de aliaj, obținut prin turnare în lingotieră, care urmează să fie prelucrat ulterior. La noi, cuvântul vine din franceză, de la lingot. Forma lingoului de aur este paralelipipedică, lingoul fiind din aur fin, de obicei cu puritate de 0, 999, adică 999,9% aur sau 24 K (adică aur curat). El este marcat cu însemnul rafinăriei de la care provine, cu însemnul de puritate şi cu greutatea lui.

Există 10 mărimi standard care sunt comercializate, cu greutate/valoare diferită, accesibilbile posibilităţilor de cumpărate a fiecărui tip de investitor.

Cel mai mic lingou are aproape 8 grame, fiind o plăcuţăde o pătrime de uncie. Apoi urmează bare sau plăcuţe cu greutate mai mare, pentru cei care doresc să investească mai mult în aur.

Cel mai mare lingou de aur este cel clasic, de 400 de uncii, având greutatea de 12, 5 kg. Cu acest tip de lingou se fac principalele tranzacţii cu aur pe piaţa internaţională.  O altă denumire a acestui tip de lingou tradiţional  de 400 de uncii e „Good Delivery Bar”.

Tot acest tip de lingou, de 12 kg şi jumătate este forma sub care se ţin rezervele de aur ale băncilor centrale. Acestea deţin cea mai mare parte din totalul lingourilor existente, o mică parte aparţinând firmelor private şi persoanelor particulare. În general, persoanele particulare preferă să păstreze aurul sub formă de bijuterii, lingoul fiindu-le oarecum  incomod.

 Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

În secolul XIX, în unele zone de pe teritoriul Statelor Unite a început febra căutătorilor de aur. Oameni din toate părţile lumii veneau aici în speranţa că se vor îmbogăţi peste noapte, descoperind terenuri aurifere sau chiar mine de aur.

Şi chiar asta s-a întâmplat: nu puţini au fost cei care au trăit o viaţă îmbelşugată după ce au dat de metalul preţios şi atât de mult dorit.

Este celebră povestea căutătorului Tabor, din Colorado. Acesta, împreună cu un amic de-al său, şi-au propus să cumpere un teren aurifer. Bineînţeles că din start ideea nu era prea strălucită. Cine ar vinde un teren de unde poate să scoată aur de pe urma căruia să se îmbogăţească? Şi, în naivitatea lor, au mers să vadă un teren al unor oameni „certaţi cu legea”. Aceştia, înainte de a-i aduce pe posibilii cumpărători, au presărat pe teren câteva grăunţe de aur, pentru a le vinde terenul cât mai scump. Cei doi prieteni chiar au crezut că pământul de acolo e plin de aur, şi l-au cumpărat la un preţ foarte mare. Numai că nu a trebuit să treacă mult timp ca să-şi dea seama că au fost înşelaţi, şi că aurul găsit atunci a fost doar un truc. Atunci, prietenul lui Tabor i-a vândut celui din urmă partea lui de teren, la un preţ mult mai mic, ca să-şi recupereze măcar o parte din bani. Tabor însă nu s-a descurajat, şi, încăpăţânat ca un catâr, a continuat să sape săptămâni de-a rândul, în speranţa că va da de aur, totuşi. Numai că, la un moment dat a observat că terenul lui nu conţine aur, ci… argint.

În acest fel a fost descoperit una dintre cele mai importante şi mai mari zăcăminte de de aur din America, lângă oraşui Leadville. Iar Tabor s-a ales, în mai puţin de doi ani, cu o avere de 2 milioane de dolari.

Morala, aş spune eu, e să nu-ţi pierzi speranţa niciodată, chiar dacă uneori pari nebun, şi toată lumea te descurajează. Vorba aceea: nuse ştie de unde sare iepurele. :)

Bibliografie: Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

aur-aliajeAtunci când se execută obiecte de artă, de bijuterii sau chiar obiecte de uz casnic (cum este vesela), pentru a-i mări rezistenţa, sau pentru a obţine diferite culori şi nuanţe, aurul este aliat cu anumite metale.

Faptul că se folosesc aliaje este util şi în scop economic, micşorându-se cantitatea de aur folosit, şi totodată, fiind mai accesibil ca preţ la produsele finalizate.

În realizarea unor obiecte care necesită o rezistenţă mai ridicată, cum ar fi monedele, vesela şi altele, aurul este aliat cu argintul sau alama.

Pentru obţinerea anumitor culori, mai ales la bijuterii, unde gusturile şi aprecierile diferă de la o persoană la alta (unii preferă aurul galben, alţii pe cel alb, iar alţii aurul roşiatic sau rusesc, cum i se mai spune, şi chiar diferite combinaţii), se folosesc ca şi aliaje ale aurului diferite metale:

  • argint şi cupru roşu – pentru aurul galben
  • cupru roşu – aur roşcat, sau roşu
  • în anumite proporţii cupru şi argint – aurul roz
  • argint fin – aurul verde
  • nichel, cupru şi zinc – aur gris
  • paladiu – aur paladiat
  • cu o anumită proporţie de fier – aur alb.

Astfel, pe plan mondial, s-a stabilit că aurul poate fi clasificat în funcţie de conţinutul de aur pur, în aur de 24 K (aur pur aproape 100 %), 22 K (din 24 de părţi, 22 sunt aur, iar restul – alte metale), 18 K (din 24 de părţi, 18 părţi sunt aur pur, iar restul – aliaje), 14 K (din 24 de părţi, 14 sunt aur pur, iar restul – aliaje), preţul său determinându-se, aşadar, în funcţie de carataj.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

10 Dec 2012

Să recunoaştem un spinel

By There are no tags 1 comments

Numele de spinel provine din latină, de la „spina”, care înseamnă ţeapă, ghimpe, spin, care este, de fapt, forma cristalului.

Iniţial, toate pietrele roşiatice, cum e şi spinelul, se numeau carbunculi. Spinelul se mai confunda cu rubinul, fiind foarte popular şi prezent în bijuterii vechi, precum cele ale coroanei britanice.

Spinelul mai poate fi incolor sau poate avea culoarea roşie albăstruie, verzuie sau cenuşie / neagră (calyonit şi pleonast) şi foarte rar alb. Ca substanţă, este un aluminat de magneziu, dar în compunere cu mai mult sau mai puţin protoxid de fier, zinc, şi magneziu, în metalurgie fiind situat alături de bioxid de fier.

Imitaţiile cu care e înlocuit spinelul pot fi granatul şi spinelul sintetic, dar spinelul poate fi identificat după duritate, încercând să zgâriem piatra cu un obiect ascuţit. Dacă se zgârie, înseamnă că nu e spinel autentic. Un alt indiciu de identificare a spinelului este greutatea specifică, de 3, 59 – 4, 06 g / cm³.

Spinelul este transparent până la translucid, dar şi opac. Are luciu sticlos şi are o caracteristică deosebită: asterismul (dacă priveiţi piatra prin transparenţă, se observă nişte steluţe luminoase, care se deplasează în timp ce rotiţi nestemata).

Minerale asemănătoare spinelului sunt: rubinul, safirul, zirconul, ametistul şi granatul.

Atenţie însă, când este încălzit, spinelul îşi pierde culoarea.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Inel din aur galben cu 2 randuri de pietre DETALIUCând mergem să cumpărăm o bijuterie (sau chiar mai multe) din aur, trebuie să fim siguri că ceea ce achiziţionăm este, într-adevăr, ceea ce vânzătorul spune că este.

Astfel, pentru a avea siguranţa că metalul din care e confecţionată bijuteria este aur (de 24, 18 sau 14 carate), acesta trebuie, în primul rând, să aibă aplicată marca ce îi garantează titlul. În fiecare ţară, reglementarea legală cu privire la titrarea aurului este diferită, precum şi regimul de circulaţie a aurului. În acest fel, marcajele se pot deosebi după ţara în care s-au efectuat, şi chiar perioada, deoarece desenul şi forma pansonului diferă de la o perioadă la alta, chiar dacă au fost făcute în aceeaşi ţară.

De exemplu, în România, pansonul este o formă geometrică, cu o figură în interior:

  • figura capul de bour a fost aplicată în perioada 1906 – 1926 după unii, 1926 – 1937 după alţii;
  • figura capul de lupoaică: 1926 – 1955 după unii, 1937 – 1955 după alţii;
  • 1955- 2004 – bustul de miner.

Chiar dacă obiectele care se vând la noi provin din alte ţări, ele trebuie să aibă aplicat unul dintre pansoanele mai sus menţionate.

De asemenea, obiectul din aur trebuie să mai aibă înscris caratajul. În general, aurul este apreciat după „karate”. Cuvântul „karat” este utilizat peste tot şi provine de la „Keration”, un cuvânt grecesc ce se traduce prin „a ţine obolul” (obol înseamnă contribuţie bănească, dar a fost şi o veche monedă grecească). În Grecia există şi o insulă pe nume Karatos.

„Aur pur” înseamnă titlul de 24 K, aşadar aurul fără nici un corp străin. Caratul reprezintă partea de aur fin conţinută de o cantitate de aur care este împărţit în 24 de părţi egale, deci în raport cu aliajul din care e făcut. Aurul de 18 K este acela în care, din 24 de părţi, 18 părţi sunt din aur, şi 6 părţi –  alte metale. Iar în cazul celui de 14 K, 10 părţi sunt alte metale, iar 14 părţi –  aur pur.

Uneori se vede înscris pe obiect: 14 K sau 18 K, însă alteori sunt înscrise doar nişte cifre: pe cel de 14 K – 585, pe cel de 18 K – 750, iar pe cel de 24 K  – 1000. Aşadar, 1000 de grame de aur fin reprezintă 1000 de puncte. Aurul dentar e de 22 K.

În alte ţări se ia în considerare şi aurul mai „slab”, de 8 K sau 12 K (care în Germania e marcat cu 333). La noi, Banca Naţională a României, care este autorizată să pansoneze metalele preţioase, nu le aplică la aur decât pe obiectele care au de la 14 K în sus.

De obicei, aceste pansoane sunt atât de mici ca dimensiune, încât se pot vedea doar cu lupa. Operaţia de imprimare a pansonului poartă numele de insculpare.

Pe lângă faptul că trebuie să aibă aceste pansoane (dacă lipsesc aceste două mărci, atunci trebuie neapărat să fie poansonată cu marca de certificare a Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului), când cumpărăm aur, trebuie să primim un certificat de garanţie în care să fie menţionat tipul bijuteriei, gramajul şi caratele. De asemenea, vânzătorul trebuie să ne dea bon fiscal şi să aibă autorizație specială de la A.N.P.C., care trebuie să fie la vedere și să aibă viza anuală.

Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite, puteţi fi siguri că bijuteriile sunt, într-adevăr, din aur.

Bibliografie:

  1. Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993;
  2. Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

SafirCuvântul „safir” provine din latină, de la sappirus şi înseamnă „cel mai frumos”.

Putem recunoaşte un safir, în primul rând după culoare: e o piatră albăstruie, transparentă, cu nuanţe închise sau deschise. De fapt, termenul de safir este atribuit pietrei de corindon – varietatea albastră, care este şi cea mai cunoscută varietate a safirului.  Albastrul se datorează conţinutului mare de fier şi titan.

Corindonul este un mineral aflat pe scara durităţii, sau scara lui Mohs, pe poziţia 9,  ocupând locul doi după diamant, deoarece mineralul Moissanit , cu duritate 9,25 (foarte rar întâlnit în natură) nu este luat în considerare. Abia în secolul al XIX-lea s-a descoperit că safirul şi rubinul sunt varietăţi ale corindonului. Chimic, corindonul este un oxid de aluminiu, având formula Al2O3, prin urmare aparține de clasa oxizilor, cristalizând în sistemul romboedric. Culoarea lui e foarte variată, şi depinde de impuritățile existente în cristal. Variații de culoare sunt de la incolor (leucosafir), brun, sur, roz, roșu, galben, verde, violet, sau minerale de culoare albastră cu diferite nuanțe. Mai există şi padparadscha, care  este denumirea comercială pe singaleză a varietăților de safir de nuanță roz-portocalie.

Sunt apreciate fiind de valoare cristalele de corindon de culoare roșie rubine, denumite spinel sau rubin oriental și cele albastre, denumite safire. Mai există o variantă verde, denumită smarald oriental, una violet, cu numele de ametist şi mai există safirul galben, cu numele de topaz.

Safirul, fiind o piatră atât de dură, autenticitatea i se poate verifica, atunci când nu avem un bijutier în preajmă,  încercând să-l zgâriem cu o altă piatră sau cu un obiect ascuţit. Dacă se zgârie uşor, înseamnă că nu e safir.

De asemenea, safirul, ca şi rubinul, are nişte reflexe argintii cauzate de incluziuni ale maselor fibroase ale rutilului  – bioxidul de titan.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate