%archive_title% | BSG

harta_româniei_1 decembrieZiua de 1 Decembrie e cea în care noi, românii, suntem cu sufletul mai aproape de ţara în care ne-am născut şi am crescut, mai aproape de patria noastră.

Dacă vă uitaţi pe harta alăturată, puteţi vedea cât de bogaţi suntem: avem munţi semeţi, dealuri şi câmpii roditoare, avem ape care străbat România de-a lungul şi de-a latul, ca nişte panglici albastre, și avem și ieșire la mare.

Dar, cum spun nişte versuri cunoscute, „Munţii noştri aur poartă / noi cerşim din poartă-n poartă”.  Şi, într-adevăr, avem în ţară două zone: Baia Mare şi Munţii Metaliferi (cu Roşia Montană), în care există aur care, la fel ca în urmă cu multe secole, este râvnit de mulţi. Aici, pe teritoriul vechii Dacii, care, cucerită de romani pentru aurul ei (numai tezaurul lui Decebal avea 150.000 de kg de aur), a salvat Imperiul Roman de la pieire, încă mai este aur care, dacă ar fi exploatat în folosul nostru, al românilor, nu am mai fi nevoiţi să plecăm să muncim la străini. Avem argint, cupru, zinc, plumb, avem petrol pe care îl folosesc alţii şi multe alte bogăţii . Sunt dovezi că strămoşii noştri au fost primii în lume care au prelucrat aur.

Dumnezeu ne-a dat atâtea bogăţii pentru că ne iubeşte. Se ştie că suntem un popor blând şi primitor (poate prea primitor), ne place să iubim, să râdem, să cântăm, să dansăm şi ne place viaţa. De asta ne iubeşte Dumnezeu. Dar, tot un proverb din popor spune: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă”. De aceea, noi trebuie să ne bucurăm de patria în care Dumnezeu ne-a trimis să ne naştem. Ar trebui să ne deşteptăm şi să ne uităm în jur, să vedem oamenii minunaţi de lângă noi şi, împreună, să facem ce e mai bine pentru ţara noastră. Fiecare din noi suntem o mică Românie. Unindu-ne, puterea noastră va creşte, la fel ca mândria de a fi român.

La mulţi ani, România! La mulţi ani, române!

Rubinul – piatra pasiunii, simbolul sângelui şi  al vieţii.

Este o piatră transparentă, aflându-se, pe scara durităţii ( denumită şi „scara lui Mohs”), pe poziţia 9, după diamant, care e pe 10.

Putem recunoaşte un rubin, în primul rând, după culoare. Datorită culorilor variate, el are un nume pentru fiecare. Astfel, rubinul a cărui culoare roşie are o tentă de galben se numeşte spinel. Rubinul oriental, care este, de fapt, safirul roşu, şi are o nuanţă de roşu – violet. Mai este şi rubinul care are o culoare de roşu domol, nu aprins, şi care e numeşte balais.

Nevoile industriei, care cresc continuu, au determinat crearea unor pietre sintetice . În orice ceas tradiţional se foloseau 32 de rubine. Primele rubine artificiale au fost făcute de doi chimişti francezi, care au amestecat în părţi egale aluminiu şi clorură de bariu, adăugând şi câteva picături de bicromat de potasiu.

Pentru a obţine cât mai multe pietre preţioase, se practică şi reconstituirea din particule a unor pietre veritabile. De exemplu, pentru a face noi rubine, se topeşte, la flacără oxidrică pulbere de rubin. Aceste rubine pot fi deosebite de cele veritabile numai dacă le examinezi interiorul în care se află spaţii, ca nişte bule de gaz. Aceste pietre nici nu pot fi şlefuite, din cauză că se sfarmă foarte uşor.

Ca şi în cazul diamantului şi a altor pietre preţioase dure, rubinul mai poate fi verificat încercând să-l zgâriem cu o altă piatră. Dacă se zgârie uşor, înseamnă că nu e autentic.

Rubinul prezintă un fenomen: mătasea, sau seta, care constă în reflexe argintii (cauzate de incluziuni ale maselor fibroase ale rutilului  – bioxidul de titan).

Mai putem recunoaşte rubinul dacă privim piatra prin transparenţă.  Se observă nişte steluţe luminoase, care se deplasează în timp ce rotim nestemata. Această proprietate se numeşte asterism şi se datorează existenţei unor alte minerale sub formă de fibră, îndreptate în toate direcţiile.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Pe o scară a valorilor privind pietrele preţioase, smaraldul ar fi, alături de safir, pe locul doi, după briliant (briliantul este diamant prelucrat).

În primul rând, putem recunoaşte un smarald după culoare. Smaraldul e o piatră diafană, de culoare verde-cristalin, verde-albăstrui sau verde închis.

Ca substanţă, smaraldul e o varietate de beril, un silicat de aluminiu, şi cuprinde beriliu, oxid de fier şi crom. Este cel mai fin cristal din familia beriliului. Pe scara durităţii, are poziţia 7,5.

Mulţi numesc această piatră „smaragd”, cuvânt care are la bază  grecescul smaragdos, ce vine din latinescul smaragdus.  Acesta din urmă e o variantă a cuvantului maragdos, de origine semitică, ce corespunde, la rândul lui, cuvântului de origine ebraică bareqet, care înseamna „strălucire”.

Aşadar, o a doua condiţie ca o piatră de culoare verde să fie un smarald autentic, şi nu un fals, este strălucirea acesteia. Strălucirea este, de fapt, proprietatea de a reflecta lumina. Smaraldul reflectă lumina ca nişte steluţe care uneori apar ca raze colorate (denumite în limbaj de bijutier schiller).

Smaraldul poate prezenta câteodată un defect numit givrură, având aspect de punct îngheţat în interior. Dacă este în lateralul pietrei, acesta poate fi eliminat prin şlefuire, însă se pierde din dimensiune.

Mai există şi smaraldul oriental, care nu este un silicat de aluminiu, ca şi smaraldul veritabil, ci este, ca şi safirul, o varietate transparentă de coridon.

Bijutierii, cu ajutorul unui aparat, cleştele de turmalină, pot să măsoare fenomenul de refracţie, birefrigenţa (dublarea prin refracție a unei raze de lumină la pătrunderea în anumite medii) sau monorefrigenţa (proprietate a unei substanțe de a emite o singură rază refractată pentru fiecare rază incidentă), şi pot stabili exact ce piatră este şi ce valoare are.

Un alt mod de a verifica dacă piatra e autentică e să încercăm să o zgâriem cu un obiect ascuţit sau cu o altă piatră. Dacă e smarald, care are o duritate destul de mare, nu se va zgâria.

O metodă de a falsifica pietrele preţioase constă în a le dubla prin lipirea unei pojghiţe deasupra pietrei, care dă sclipire, şi dedesubt o sticlă colorată. Este uşor de observat că e un fals, deoarece piatra de deasupra poate fi zgâriată foarte greu, în timp ce sticla de dedesubt se zgârie uşor.  Falsul se mai poate observa şi la microscop, sau cu lupa.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Atunci când achiziţionăm o bijuterie care are pietre preţioase, mai ales dacă e vorba de diamant sau briliante, este bine să fim siguri că pietrele sunt autentice, nu false. Bineînţeles că expertiza unui bijutier este cea mai indicată, dar, în lipsa acestuia, mai putem verifica dacă piatra nu e falsă, prin câteva procedee care ne sunt mai la îndemână.

În mod normal, putem fi induşi în eroare cu uşurinţă atunci când cumpărăm un diamant sau briliant. Acesta poate fi înlocuit doar de zircon natural sau de safir alb. Mai sunt, de asemenea, strasuri din sticlă sau cristal pur, făcute, pentru prima dată, de chimistul J. Strauser. Dar acestea din urmă se folosesc, de obicei, pentru efecte scenice.

Cu o lupă, piatra trebuie examinată sub focarul ei. În ea trebuie să se zărească uneori urme de cărbune negru la grupa carbonului, cuprinzând culori precum: galben, albastru, verzui, verde brun, albastru pătat, dar şi alb şi negru.

După cum ştiţi, diamantul are cea mai mare duritate dintre toate pietrele preţioase. Duritatea lui este 10. Aşadar, pentru a recunoaşte un diamant, trebuie să zgâriem piatra cu un obiect ascuţit şi tăios. Dacă rămâne urmă, cu siguranţă nu este diamant sau briliant.

Briliantul, despre care mai puteţi citi şi aici, este diamantul care este tăiat într-un fel aparte. Dacă piatra chiar e briliant, se poate verifica tot cu o lupă. Briliantul nu poate fi şlefuit simetric întotdeauna, pentru a nu i se diminua diametrul, iar baza, sau spatele, va fi, de obicei,mult mai puţin şlefuit.

O altă probă ar fi introducerea briliantului în apă rece. Dacă e briliant veritabil, acesta îşi păstrează conturul. Dacă nu, imitaţia îşi va pierde conturul, şi refracţia nu va mai fi aceeaşi.

Un alt procedeu de verificare ar fi să încercaţi să tăiaţi cu diamantul o bucată mică de sticlă. Numai diamantul o poate tăia, celelalte pot, cel mult, să zgârie sticla.

Pe piarta perfect curăţată, lăsăm să cadă o picătură mică de apă.  Dacă este briliant, picătura rămâne perfect rotundă. Dacă nu, picătura se lăţeşte pe loc.

Aburul curat ne va ajuta, de asemenea, să deosebim un diamant de o imitaţie. După ce e apropiată de abur, piatra îşi revine imediat dacă e briliant. Dacă nu, va rămâne aburită mai mult timp.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Aurul este un metal foarte rar întâlnit în natură, acesta fiind unul din motivele pentru care e atât de valoros. Concentraţia medie a aurului este de doar 0,3 g la o tonă din masa Pământului, cu tot cu nucleul metalic, unde concentraţia de aur este cam de cinci ori mai mare decât cea medie.

De obicei, aurul este găsit în natură sub formă nativă, adică pură, necombinat cu alte substanţe sau metle. Dar, uneori, aurul se întâlneşte şi în amestecuri naturale cu alte metale, numite aliaje.

De cele mai multe ori, aurul se găseşte împreună cu argintul, formând un amestec. Dacă în acest aliaj, argintul atinge 20% sau mai mult, aliajul se numeşte electrum. În această combinaţie, aurul, care, în stare pură are culoarea galben-deschis (aurie),  primeşte o culoare mai palidă, de la galben foarte deschis până la alb-argintiu, păstrându-şi proprietatea de a fi maleabil și ductil. Aliajul a primit denumirea de la culoarea sa, asemănătoare cu a chihlimbarului (o rășină fosilă divers colorată, mai ales în nuanțe de galben, provenită din mai multe specii de pini și întrebuințată la fabricarea unor obiecte de podoabă). Denumirea vine din greacă, unde chihlimbarul este numit elektron.

Atunci când aurul se găseşte amestecat cu cuprul, el are o culoare galben – roşiatică.

Aurul mai poate fi întâlnit în natură în aliaj cu paladiul (metal alb-argintiu, lucios, foarte maleabil, din familia platinei) sau cu mercurul. În aliaj cu mercurul, aurul formează o substanţă numită amalgam.

Alte metale cu care aurul formează aliaje sunt: plumb, platină, seleniu, telur, stibiu, bismut şi, extrem de rar, sulf.

În general, cristalele de aur au formă de cub sau octaedru (corp solid cu opt feţe plane). De regulă, cristalele cubice sunt foarte rare. Ele sunt, fie sub formă alungită, fie puternic comprimate sau iau forma golurilor în care cresc.

 Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

BSGIată câteva definiţii ale siguranţei: lipsă de primejdie; sentiment de liniște și încredere pe care îl dă cuiva faptul de a se ști la adăpost de orice pericol; lipsă de îndoială, convingere neclintită, încredere nestrămutată; certitudine. Noi,  BSG Amanet, am reuşit şi reuşim în continuare ca siguranţa să fie pe primul loc.

BSG Amanet se încadrează, respectă şi este în conformitate cu normele europene atât la capitolul siguranţă, cât şi la cel al serviciilor oferite dumneavoastră, clienţilor. După siguranţă, performanţa este cea care îşi spune cuvântul, prin faptul că suntem cea mai serioasă şi mai puternică firmă de amanet din ţară. Şi am ajuns aici deoarece am stabilit ca mulţumirea ta, a clientului să fie principala noastră preocupare.

Am oferit şi oferim cele mai bune și avantajoase servicii de împrumuturi rapide și vânzări de bijuterii din aur din România.

Garanţia merge mână în mână cu siguranţa. Garanţia înseamnă obligația în virtutea căreia o persoană sau o instituție trebuie să apere pe cineva de o pagubă eventuală sau să-l despăgubească de o pagubă suferită. Noi ne asumăm în totalitate această obligaţie. Atunci când tu, clientul nostru, îţi aduci bijuteriile pentru a lua un împrumut rapid, noi garantăm siguranţa bijuteriilor tale.

 

Merele de aur apar în multe legende, poveşti şi mituri.

Dionis (sau Dionysos) era în mitologia greacă zeul vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității, denumit la romani și Bacchus sau Liber. El i-a dăruit Afroditei unul din merele de aur crescute în pomul lui.  De aceea, mărul de aur, la greci, simbolizează erotismul.

Merele de aur erau dătătoare de viaţă veşnică şi de tinereţe. Ele erau păzite de nimfele Hesperide, într-o grădină la capătul lumii. Unul dintre aceste mere a fost luat de  Eris, zeiţa discordiei. De ciudă că ea nu a fost invitată la nunta lui Peleu (regele din Tesalia) cu Thetys (zeiţa apelor), Erisi a aruncat un măr de aur (devenit mărul discordiei), pe care era scris „celei mai frumoase„.

Văzând mărul, Hera (zeița protectoare a căsniciei, a căminului și a femeilor măritate, precum și regina zeilor și a oamenilor), Atena (zeiţa înţelepciunii) și Afrodita (zeiţa frumuseţii) l-au revendicat, fiecare susținând că le întrece în frumusețe pe celelalte două. Văzând că nu pot ajunge la o înțelegere, Zeus a hotărât să ceară o opinie obiectivă şi l-a pus pe prinţul Troiei, Paris, să decidă cui îi revine mărul de aur.

Fiecare dintre zeiţe a încercat să-l câştige pe prinţ de partea ei. Hera i-a promis putere şi bogăţie, Atena – slavă războinică şi victorii militare, iar Afrodita i-a promis c-o va face pe  Elena, cea mai frumoasă dintre femei (şi soţia lui Meneleaus, regele Spartei) să se îndrăgostească de el. Paris i-a oferit mărul Afroditei, iar e a făcut ca inima Elenei să fie cucerită de Paris. Elena a fugit cu el în Troia. Ca să se răzbune, Meneleaus, împreună cu fratele său, Agamemnon, regele cetății Micene au pornit un război împotriva cetății troiene. Şi astfel a început războiul troian, care a durat zece ani.

Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea î.Hr. sau al XII-lea î.Hr. și că Troia se afla în vecinătatea strâmtorii Dardanele, în nord-vestul Turciei actuale. Până în Epoca modernă s-a crezut că atât războiul cât și orașul erau doar niște mituri, și nu au existat. Însă în 1870, arheologul german Heinrich Schliemann a săpat un sit arheologic, susţinând că ar fi chiar situl Troiei, lucru confirmat și de câțiva alți arheologi.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, autor fragment: Galina Lemignova, Chişinău, Editura Arc, 2004.

Aurul, prin plasticitatea lui, a devenit materialul de bază pentru bijutieri şi aurari. Aceste tehnici erau folosite şi pe treitoriul ţării noastre, chiar înaintea altor popoare, de către geto-daci, meşteri iscusiţi în arta aurului, şi le putem admira la tezaurele descoperite, vizitând Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Una dintre cele mai grele metode de decorare a obiectelor din aur era modelarea prin ciocănire, aurul având proprietatea de a se întinde sub lovitura unui instrument dur.

Orfevrăria este arta, meșteșugul confecționării obiectelor fine, lucrate în aur și argint; aurăria. Meşterul orfevru sau aurarul, pentru a realiza obiecte sau bijuterii prin ciocănire, se folosea de ciocan şi de un set de dălţi, care consta în câteva sute de vergele de oţel, a căror extremitate are diferite forme: de tub, de bilă, dreptunghiulară, în formă de sulă cu vârful bont etc. Dalta cu vârful ascuţit se foloseşte pentru prelucrarea decorativă, mată sau granulată a fondului. Desenul modelat prin ciocănire sau batere, creează o imagine de efect pe acest fond. Ciocănirea se efectuează fără a se tăia în metal. Prin ciocănirea tablei metalice din spate, se realiza un desen ieţit în relief, tehnică numită au repousseé.

Cizelarea, şlefuirea şi lustruirea sunt alte procedee executate pe partea din faţă a obiectelor, pentru a accentua detaliile şi umbrele, şi pentru a corecta imperfecţiunile realizate în urma ciocănirii.

O altă tehnică era gravura.  Acest procedeu constă în incizarea unor linii, modele sau figuri, pe suprafaţa obiectelor, prin îndepărtarea unor părţi din metal. Putem admira această tehnică la tezaurul Cloşca cu puii de aur. Tot aici putem observa şi ajurarea, care înseamnă, practic, traforarea obiectului prin îndepărtarea metalului, rezultând anumite modele şi decoraţiuni, efecte de culoare sau motive ornamentale.

Gravura se face cu acul, iar trasarea (un alt procedeu) se efectuează tot la fel, prin eliminare de material din metal, însă prin batere.

Turnarea se efectua încă din antichitate. Obiectul era format prin turnarea metalului lichid într-un tipar, făcut din piatră cioplită manual şi, mai târziu, din lut.

O altă tehnică, des întâlnită şi la noi este filigranul, tehnică în care aurarul foloseşte fire şi granule de metal preţios lipite în aşa fel încât să constituie un detaliu decorativ sau un întreg obiect, în general cu aspect de broderie sau dantelă.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

 

 


Caută pe site

Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate