%archive_title% | BSG

Mitologia nordică europeană are legende la fel de frumoase ca şi cea greacă. Şi ar trebui, măcar pe scurt, să le cunoaştem, mai ales că noi, românii, suntem înrudiţi, prin geto-daci, cu popoarele germanice.

Despre mitologia greacă  şi legendele ei se ştiu multe. Aici, legendele sunt ordonate şi legate între ele. În schimb, în mitologia europeană, lucrurile stau cam haotic. Fiecare regiune are câte o variantă diferită, la aceeaşi legendă. Aurul însă, la fel ca în miturile greceşti, şi în cele europene, aparţine zeilor, şi mai ales zeilor fertilităţii, denumiţi wani.

De fapt, la nordici, zeii erau grupaţi în trei „familii”: wanii, sau vanir, Aesir (din care făcea parte Thor, Tyr şi Odin) şi Jotun (giganţii, similari cu titanii din mitologia greacă).

Dintre wani făceau parte Njord şi copiii lui: Feyr, zeul recoltei şi al bogăţiei şi Freyja, zeiţa frumuseţii şi a iubirii, care era soţia zeului Wodan, după care a plâns cu lacrimi de aur când a plecat. În mitologia Scandinaviei (regiunea culturală și istorică a Peninsulei Scandinave, locuite de popoare de sînge germanic: Suedia, Norvegia și Danemarca), aurul provenea tocmai din lacrimile căzute din ochii zeiţei Freyja, aşa cum grecii credeau despre diamante că sunt lacrimile zeilor, căzute din cer pe pământ.

Thor avea un ciocan imens de aur, iar părul soţiei sale, Sif, era tot din aur. Wanii erau duşmani cu Aesirii, de când vrăjitoarea lăcomiei aurului, denumită Gullweig a venit printre ei.

Aesirii euau înconjuraţi de aur. Odin, zeitatea scandinavă supremă (similară lui Zeus) avea pe cap un coif de aur şi locuia în Asgard.

Merele de aur apar şi în miturile lor, iar zeiii care le consumau, aveau tinereţe veşnică. Acestea aparţineau zeiţei Idunn. Odin avea un inel de aur vrăjit, denumit Draupnir, iar Freyja avea un colier de aur. Aceste obiecte erau râvnite de giganţi, dar şi de pitici.

Piticii, oameni mici ai pădurii, trăiau şi sub pământ, în munţi. Având puteri supraomeneşti, ei aveau viaţa mai lungă decât a oamenilor. Ei se pricepeau la minerit şi colectau comori: pietre preţioase şi, mai ales, aur, din care confecţionau arme ferecate şi inele.

La germani şi scandinavi, piticii erau răi şi primejdioşi. La englezi, însă, erau prietenoşi, iar la irlandezi, erau nişte ştrengari şmecheri. Însă, oricum erau, ei se împrieteneau cu oamenii şi îi învăţau meşteşugurile lor.

În mitologia europeană se întâlnesc şi dragoni sau şerpi zburători, care păzeau comorile (cum erau grifonii). Beowulf, regele Geats-ilor s-a luptat cu un dragon, deoarece dragonul distruse tot din împrejurimi, din cauză că cineva a râvnit la comoara pe care o păzea. Demult, această comoară a fost descoperită de oameni, dar neamul celor ce-o descoperiră pierise, iar ultimul rămas în viaţă a îngropat comoara din nou. Acolo a găsit-o dragonul, care a stat pe aur 300 de ani. Pentru învingerea dragonului, Beowulf a plătit cu viaţa, iar trupul său a fost îngropat împreună cu comoara, în adâncurile pământului, pentru că, dacă nu ar fi fost îngropată, blestemul ei s-ar fi năpustit asupra oamenilor, ducându-i la moarte.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

HalloweenHalloween-ul este o sărbătoare celtică, fiind Anul Nou Celtic. Celţii erau unele triburi de războinici antici, renumiţi pentru cruzimea lor şi cunoscuţi pentru faptul că adunau şi colecţionau capetele inamicilor.

Este o sărbătoare păgână, clasându-se printre cele mai vechi. Ea s-a răspândit în lume destul de târziu, prin secolul al XIX – lea, iar la noi, la români, se sărbătoreşte doar de câţiva ani, de după revoluţie, în noaptea de 31 octombrie.

Halloween-ului îi corespunde Ziua Morţilor la noi. La celţi, în această zi se spunea că spiritele morţilor pot pătrunde în lumea noastră, a viilor şi pot circula libere, indiferent dacă erau spirite bune sau rele.

La români, Halloween-ul este privit cu ochi critici: ” altă sărbătoare luată de la americani, pe lângă Valentine ‘s Day”. Sărbătoarea încă nu şi-a intrat pe deplin în drepturi la noi. Am împrumutat unele obiceiuri, cum ar fi cel al costumatului sau cel al dovleacului sculptat, însă nu a luat amploare obiceiul „colindatului” după dulciuri, denumit de americani „trick or treat”. „Trick” înseamnă farsă, iar „treat” înseamnă cinste, adică, „dacă nu ne daţi dulciuri, vă vom juca o farsă”. La noi, se poate traduce prin: „Ne daţi ori nu ne daţi?”

Ce ziceţi, da su nu pentru Halloween?

levisÎn anii 1850, când „goana după aur” şi „febra aurului” erau în floare, iar europenii au invadat America, un comerciant de postavuri pe nume Levi Strauss (care vindea mai mult materiale textile brute pentru corturi şi copertine de vagoane), a descins în California. Pe drum, i s-au furat aproape toate materialele mai scumpe, şi a rămas doar cu câteva baloturi de pânză groasă şi ieftină. Aici, în California, căutătorii de aur nu stăteau prea bine la capitolul „haine”, şi majoritatea pantalonilor li se uzau şi se rupeau repede. A rămas celebră replica unuia dintre căutători care, când l-a văzut pe tânărul comerciant (de numai 20 de ani), i-a spus: „Mai bine ai fi adus pantaloni!”.

Atât i-a trebuit vânzătorului. A luat o pânză de cort, a croit şi a cusut pantaloni din ea, dar pânza, numai după ce era spălată se reducea la dimensiunile necesare. A dat apoi pantalonii oamenilor, un fel de salopete, mai exact, iar aceştia au fost extrem de mulţumiţi de materialul rezistent. Materialul din care, mai apoi, comerciantul a făcut şi a vândut blugi era numit „Serge de Nîmes”, adică stofă din Nimes, un oraş din Franţa, doar că nu era numai stofă, ci era amestecată şi cu mătase. De aici vine denumirea „Denim”. La noi, denumirea de „blue jeans” vine de la „bleu de Genes”, adică „albastru de Genova”, material din lână şi bumbac. Acum, blugii denim sunt făcuţi doar din bumbac.

Levi’s a început apoi să facă tot mai mule salopete şi pantaloni, având mare succes în rândul cowboylor si agricultorilor.  Levi’ s devine apoi popular printre  adolescenţi, în anii ’50, iar apoi în rândul curentului hippie. Prin anii ’80, au devenit deja un obiect de  lux, designerii venind cu tot felul de idei şi viziuni.

Aşadar, perioada „goanei după aur” a avut şi o parte bună: a dat naştere la apariţia blugilor, pe care, cu siguranţă, fiecare dintre noi îi purtăm cu drag.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

Despre renumitul tezaur „Cloşca cu puii de aur” de la Pietroasa, am mai scris aici. El a fost găsit de doi ţărani, socru şi ginere, în anul 1837 şi, până la descoperirea mormântului lui Tutankamon, în 1923, ne spune Ştefan Burda, a fost considerat cel mai mare tezaur istoric cunoscut în „lumea veche” (lumea veche este teritoriul geografic al globului terestru care era cunoscut înainte de a descoperi Cristofor Columb Lumea Nouă (America) şi cuprindea contintele Europa, Africa și Asia).

Din tezaurul descoperit atunci, care cuprindea 22 de obiecte, au mai rămas doar 12 obiecte din aur, cântărind 19 kg.Se remarcă o muncă migăloasă la realizarea acestei opere, lucrate în tehnica baterii sau a ciocănirii simple.

Cei doi ţărani care au descoperit tezaurul, l-au denumit „cloşca cu puii de aur”. Lor li se părea că fibula (agrafa) mare semăna cu o cloşcă. Şi chiar asta şi reprezintă, nu o pasăre de pradă, ci mai degrabă o pasăre de veghe, posibil o găinuşă de munte, cu aripile strânse, privită din faţă. Ea a fost făcută dintr-o placă groasă din aur, placă realizată în urma suprapunerii mai multor plăci de aur, îndelung martelate (bătute cu ciocanul). Pe faţa suportului sunt sudate casete celulare în care au fost bătute rubine, granate şi smaralde, reprezentând penajul păsării, la fel ca şi pe gâtul cilindric, evazat la bază. Din păcate, pietrele de pe gât au fost pierdute. De partea inferioară sunt suspendate patru lănţişoare terminate cu capsule în formă de ghindă, în care sunt montate aquamarine pure. De revers este sudat dispozitivul de prindere, format dintr-un ac gros, o şarnieră (balama) şi un tub secţionat longitudinal. „Cloşca” cântăreşte 863,700 grame şi are înălţimea de 34 cm.

„Puii” , adică fibulele – pereche sunt legate între ele printr-un lanţ gros, din zale împletite în V. Sunt identice ca formă şi mărime, fiind realizate prin aceeaşi tehnică, precum „cloşca”. Pandantivee au tot formă de ghindă,  doar că sunt din foaie de aur ajurată, ornamentată cu perforaţii, ca o broderie. Greutatea lor este de 1219 grame şi înalte de 33 cm.

Fibula mică, tot în formă de pasăre, însă mai stilizată, aproape abstractizată.  Are 200 g, iar corpul ei este ca un disc bombat din care se înalţă o casetă care sugerează gâtul şi capul păsării.  Pe partea inferioară are sudată o liră cu casete celulare dreptunghiulare, placate cu almandine. Casetele sunt mai adâncite decât la celelalte fibule, iar unele almandine sunt gravate cu cercuri concentrice umplute cu o substanţă albă. Are două pandantive din lănţişoare subţiri, terminate cu câte o perlă naturală. Fibula are 17 cm înălţime şi 7,50 cm lăţime.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

În anul 1991, Jack Watterson a extras, de pe terenurile aurifere din Alaska, aur nativ sub formă de balonaşe înlănţuite, balonaşele fiind goale pe dinăuntru, vide. Ele aveau aceleaşi forme şi dimensiuni, precum bacteriile din sol.

Aceste agregate ciudate din aur se formează în urma înlocuirii corpurilor bacteriilor cu metal. De aceea au ori formă de balonaşe, ori de fire simple, sub formă de spirală, având diametrul de aproximativ 0,002 mm. Atunci când aurul înlocuieşte colonii întregi de bacterii, dimensiunea agregatelor ajunge la câţiva milimetri.

Bacteriile depun acest aur, în urma exrtagerii sau a absorbţiei anumitor substanţe toxice, dar vitale pentru ele, din mediul acvtic, sporind astfel conţinutul de aur din soluţie. Iar metalul începe să se cristalizeze. Diferenţa dintre aurul nativ metalic şi acest aur „viu”, făcut de microorganismele vii, constă doar în faptul că, în cel de-al doilea caz, dimensiunea cristalelor este foarte mică, şi sunt distribuite haotic.

S-a constatat că peliculele de bacterii care cresc la suprafaţa bazinelor cu apă caldă, pot acumula o asemenea cantitate de aur, încât exploatarea lui devine rentabilă. Se presupune că ceea ce le face pe bacterii să se transforme în „mumii” de aur ar fi mercurul, care se emană împreună cu aurul, în aceste izvoare fierbinţi. Astfel, pentru a se apăra de această otravă mortală, bacteriile se folosesc de aur, despre care se ştie că este absorbantul ideal de mercur.

Bacteriile îşi fac o „cochilie” de aur, însă nu pot trăi în ea, şi, după o vreme, ies din membrane, membrane care se transformă în tubuleţe de aur.

În zua de azi, se încearcă „dresarea” acestor microorganisme vii, pentru exploatarea minereurilor de aur şi a terenurilor aurifere, deoarece s-a observat că particulele microscopice de aur se lipesc cu uşurinţă de bacterii, după care, agregatele comasate de aur pot fi extrase.

S-a mai descoperit că sporii unor bacterii din sol sunt numeroşi în apropierea zăcămintelor de aur. Aşadar, bacteriile ajută oamenii să caute şi să exploateze aur.

 Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

Bijuterii-din-aurObiectele din aur, dacă sunt păstrate în condiţii normale, pot rezista o veşnicie. S-au găsit piese din aur, perfect păstrate, confecţionate în urmă cu şapte mii de ani.

Acest lucru se datorează proprietăţii acestui metal nobil de a nu se oxida în aer şi apă. De asemenea, el este rezistent la diferite influenţe chimice şi nu se modifică sub acţiunea acizilor. Astfel, aurul îşi păstrează în permanenţă culoarea şi strălucirea de la început.

Aurul se dizolvă însă în „apă regală”, un amestec de acid clorhidric şi acid azotic concentrat, şi în soluţiile alcaline de kaliu cianhidric sau natriu.

O altă calitate a acestui metal preţios este maleabilitatea şi plasticitatea. Este ciudat cum aurul are o duritate destul de redusă, însă temperatura lui de topire este foarte înaltă (1063 ° C). Având aceste calităţi, ca să vă faceţi o idee, dintr-un lingou de aur de 31,1 g se poate face o foiţă cu suprafaţa de 4 m², şi o sârmă de 100 km.

Despre proprietăţile aurului mai puteţi citi aici şi aici, printre care faptul că aurul este un foarte bun conductor de electricitate, dar şi de căldură. De asemenea, aurul reflectă excelent razele de lumină, atât în zona spectrului vizibil, cât şi razele inflaroşii. De aceea, el este folosit în cosmonautică, pentru protecţia împotriva radiaţiei termice. Cu aur se acoperă sticlele de la căştile cosmonauţilor şi hublourile staţiilor cosmice.

Ce mai merită menţionat este caratajul aurului, sau puritatea acestuia. Aurul pur este întotdeauna de 24 de carate.  Aurul de 18 carate este acela în care, din 24 de părţi, 18 părţi sunt din aur, şi 6 părţi sunt alte metale. Iar în cazul celui de 14 carate, 10 părţi sunt alte metale, iar 14 părţi sunt aur pur.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

Acesta este unul dintre cele mai valoroase tezaure geto – dace descoperite la noi în ţară, cuprinzând 70 de piese de o frumuseţe rară. Unele s-au păstrat destul de bine, pe când altele erau deteriorate sau fragmentate atunci când au fost descoperite.  Pe lângă celebrul coif, mai ies în evidenţă mai multe aplici, unele animaliere, de harnaşament (folosite la înhămarea calului), dreptunghiulare, triunghiulare, circulare sau în formă de vioară, o brăţară deosebită de paradă şi doi nasturi sferici sau sferoidali, din foiţă de aur, ornamentaţi pe faţă cu motive florale filigranate (cu aspect de dantelă).

Aplicile animaliere sunt lucrate din plăci de aur pătrate, traforate, cu ornamentat “au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Capetele sunt dispuse în svastică, simbolul soarelui la traci şi geto – daci, în jurul unui umbo (garnitură metalică centrală), adică un cerculeţ în relief. În tezaur sunt patru astfel de aplici, aproape identice, cântărind 100 de grame fiecare, şi având lăţimea de 9,40 cm.

Brăţara de aur de paradă este o piesă desăvârşită, având forma de spirală cilindrică, făcută dintr-un tub îngroşat spre capete şi care se termină cu două capete de bovideu (taur, bour, zimbru sau bou) modelate prin percutare interioară, în relief, şi ornamentate cu rozete florale, filigran, incizii şi linii reliefate. Capetele îngroşate ale brăţării sunt ornamentate, de asemenea, cu cu linii în zigzag incizate, virgule şi registre de spirale. Brăţara cântăreşte aproximativ 800 de grame, iar lungimea tubului brăţării este de 84,5 cm. Mai există în tezaur încă o brăţară, însă tubul ei spiralic e aproape distrus. Dacă s-ar fi păstrat, ar fi fost chiar mai mare decât cealaltă.

Mai iese în evidenţă o aplică (fruntară) în formă de vioară, făcută dintr-o placă groasă de aur, pe care este sudat un cap de cal, realizat prin turnare. Două animale fantastice sunt reprezentate pe un disc al acesteia, iar pe celălalt, motivul „coadă de păun”.

Aplica dreptunghiulară, pe care sunt reprezentate două animale fantastice care se luptă, impresionează prin îmbinarea tehnicii “au repousseé” cu cancelura şi incizia fină. Are lungimea de 13, 60 cm, şi înălţimea de 10 cm.

Obiectele pot fi  admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

 Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

coif dacicAurul scrie şi rescrie istorii. Chiar dacă cei în măsură să facă săpături arheologice nu au făcut mai nimic în ultimii ani pentru a ne descoperi şi redescoperi istoria, ba chiar parcă încearcă să se ascundă anumite lucruri, iată că pământul pe care trăim nu mai poate să tacă. Parcă strămoşii noştri sunt chinuiţi de anumite nedreptăţi care s-au abătut asupra noastră. Am căzut, ca popor, în dizgraţia multor ţări, care, de fapt, ar trebui să ne privească cu admiraţie. Dacă noi, urmaşii dacilor, am ajuns unde suntem, este tocmai din cauza faptului că am fost, poate, ca popor, prea buni, am acceptat prea multe.

Spuneam că pământul în care strămoşii noştri au fost îngropaţi, nu mai poate să tacă. El scoate la suprafaţă dovezi, dovezi de aur. În ultimul secol au fost descoperite multe tezaure geto-dace extrem de preţioase, care îşi spun şi ne spun istoria strămoşilor noştri. Ne spun că odinioară am fost un popor de frunte, şi mulţi se temeau să ne calce pământurile.  Geto-dacii erau oameni liberi. Pe aceste pământuri nu se ştia ce este sclavia. Clasele sociale din Dacia erau trei: nobilimea, preoţimea şi oamenii de rând. Nobilimea, clasa care se afla la conducere, este cunoscută sub denumirea de tarabostes. Se spune că dacii erau organizaţi în triburi. Ştefan Burda însă, cel care a scris o carte despre tezaurele strămoşilor noştri, descoperite de-a lungul vremii, după ce a studiat şi a admirat operele de artă ale dacilor, e de părere că „această creaţie nu mai putea aparţine unei lumi organizate în uniuni tribale, mai mici sau mai mari. Suntem într-o societate guvernată de un rege, cu ajutorul unei mari şi numeroase nobilimi stăpânitoare de averi şi, în primul rând, alcătuind suita militară a regelui. Mai mult chiar, putem vorbi de o regalitate atât de autoritară, încât era capabilă să instaureze un adevărat şi efectiv monopol al aurului.” Traco-geto-dacii au fost primii din lume care au făcut artă din prelucrarea aurului, începând cu mileniul V î. Hr. Iar arta prelucrării aurului a devenit atât de înfloritoare încât, chiar în secolul V î.Hr., ajunge la perfecţiune, la desăvârşire. Obiecte de o frumuseţe deosebită au fost descoperite pe meleagurile noastre, piese care şi acum, după mai bine de 2.500 de ani, ne uimesc prin complexitatea lor.

Dovada acestui fapt este tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, descoperit, ca mai toate tezaurele, din întâmplare. Sunt atâtea cetăţi dacice la noi în ţară, dar, din păcate, nu numai că nu se recondiţionează şi nu se mai fac săpături, dar au fost lăsate în paragină.

În judeţul Iaşi, la Cucuteni – Băiceni, în anul 1959, mai mulţi ţărani au găsit, într-o lutărie, peste 70 de piese, unele întregi, altele fragmentate, care cântăresc, în total, 2063 grame de aur, adică peste două kilograme. Specialiştii spun că tezaurul datează din secolul V î. Hr.

Se remarcă, între aceste obiecte, un coif (păstrat parţial), de tip getic, lucrat din tablă de aur modelată prin ciocănire, şi ornamentat „au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Bogate motive spiralice, cu linii incizate se află pe acest coif de armură, iar pe obrăzarul stâng se află un personaj stând pe tron, cu un rython în mâna stângă şi o cupă în mâna dreaptă. Pe celălalt obrăzar se află motive zoomorfe, animale fantastice înaripate, simboluri solare, foarte des întâlnite în arta geto-dacă, şi motive geometrice.

Înălţimea coifului este de 34,50 cm, are un diametru maxim de 25 cm, diametru la bază de 21 cm şi cântăreşte greutate aproximativ 500 g.

Alături de coiful princiar de la Poiana – Coţofeneşti (descoperit, tot întâmplător, de un elev), cel de la Cucuteni – Băiceni se află printre cele mai vechi şi valoroase obiecte princiare geto – dace, din aur.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Iată un tezaur care nu a fost descoperit din întâmplare, ca majoritatea tezaurelor de la noi. În localitatea Stânceşti, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, în anul 1965, au avut loc nişte săpături arheologice în locurile unde au fost descoperite cetăţi pe care strămoşii noştri, traco-geto-dacii, le-au ridicat pentru a se proteja de invaziile nomade. Aici, sub podeaua unei încăperi, într-un vas, au fost descoperite trei piese din aur, care au impresionat prin faptul că sunt puţin diferite faţă de celelalte obiecte. Trist este faptul că acum, pământul pe care au fost descoperite acele cetăţi (Stânceşti I şi Stânceşti II) aparţine locuitorilor localităţii, iar pe suprafaţa uneia se cultivă porumb, pe când a doua este împădurită. Nu numai că nu s-au mai făcut săpături, pentru a mai face descoperiri, dar nici măcar nu au fost conservate, spre a putea fi vizitate de turişti.

Cântărind 100 de grame, cea mai importantă piesă din tezaur, lungă de 47, 80 cm şi lată de 9,70 cm, este o sinteză a credinţei despre structura universului. Capul de mistreţ reprezenta pământul, corpul de peşte – apa, iar coada de pasăre, foarte frumos lucrată, semnifica aerul, văzduhul, spaţiul.

În vas mai erau doi idoli antropomorfi (cu formă de fiinţă umană), realizaţi din foiţe subţiri de aur. Ambii au formă de frunză şi pliuri orizontale paralele şi arcuite, având marginile în relief.

Piesele aparţin secolelor V – IV î. Hr. şi sunt unicate în arta geto – dacică.

Specialiştii susţin că toate cele trei piese erau destinate cultului, dar, fiind descoperite laolaltă cu alte obiecte de harnaşament (folosite la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului), se crede, de asemenea căpiesa cea mare  ar fi un frontal de cal, iar celelalte două – obrăzare în formă de ureche de cal. Unii spun că ar aparţine sciţilor, un popor nomad, fără un loc stabil, care, atras de aurul de aici, a încerct, de nenumărate ori, să supună Dacia, însă  a fost asimilat de către daci. Unor triburi de sciţi li se mai spunea agatârşi sau agatrişi. Unii presupun că piesele aparţin unei căpetenii a sciţilor care a murit într-o luptă cu daco – geţii.

Eu însă cred că este o asemănare izbitoare între piesa din tezaurul de la Stânceşti şi steagul dacilor, un cap de lup cu corp de şarpe, sau coadă de dragon. Forma este asemănătoaare, precum şi ideea combinării animalelor-simbol, rezultând animale fantastice. Aşadar, cred că obiectele au fost făurite de meşteri daci.

Piesele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

 

Se spune că diamantul incolor, cu nuanțe albastre-verzui, numit astăzi „Orlov” ar fost găsit în regiunea Glocondei, din centrul Indiei, fiind atunci unul din ochii statuii lui Brahma, zeul hindus al creaţiei. Despre ochii statuii zeului indian din templul de la Mysore se spune că erau două dintre cele mai mari diamante din lume, diamantul Orlov cântărind 189,60 carate. Un soldat mercenar francez a fost lăsat în templu deoarece se convertise la religia hinduistă. El ar fi furat diamatul din ochiul stâng al statuii și l-ar fi vândut în 1750 în Madras (Chennai) unui căpitan de vas englez.

După mai multe peregrinări, diamantul ajunge la un negustor armean, de la care este cumpărat de prințul Grigori Grigorievici Orlov. Despre acest prinţ se ştie că, Ajungând în Petersburg ca ofițer de escortă al contelui german von Schwerin, atrage atenția curții ruse și devine amantul țarinei Ecaterina cea Maare. Împreună cu frații lui, el organizează complotul din iulie 1762, contra țarului Petru al III-lea al Rusiei, soţul Ecaterinei cea Mare.  Însă Orlov nu ajunge, după cum spera, țar, ci este numit general de Ecaterina cea Mare. Între timp, el cade în dizgraţie în faţa ţarinei, care are alt favorit, şi anume pe prinţul Grigori Potiomkin.

Orlov, pentru a recâştiga simpatia şi prietenia Ecaterinei a II – a, îi dăruieşte, în 1776, renumitul diamant. Țarina cerut montarea diamantului în sceptrul purtat de țarii Rusiei. Din 1967, diamantul se află în Moscova, în tezaurul din Kremlin. După spusele legendei, zeul Brahma i-a blestemat pe cei care dețin diamantul. Mulţi superstiţioşi spun că, tocmai din cauza diamantului s-au abătut multe nenorociri şi comploturi asupra ţarilor.

Briliantul este un diamant asupra căruia a fost aplicată tăietura care poartă acelaşi nume, adică „tăietura în briliant”.  Acest tip de tăiere a diamantului a apărut în secolul XV şi se datorează lui Peruzzi din Veneţia şi lui Ludovic von Berquem din Brouges. Mai există şi varianta cum că acest tip de tăietură ar fi fost inventat de cardinalul Mazarin.

Briliantul are două părţi: una superioară, numită coroană sau tabulă, care are 32 de faţete, şi partea inferioară, numită chiuloasă, cu 24 de faţete. Strălucirea diamantelor se datorează descompunerii razelor de lumină, care trec prin feţe şi se refractă de trei ori. În cazul briliantelor, reflexia radiaţiei solare este totală, ceea ce le dă un luciu metalic.

Mai nou, există o tăietură în briliant care are 72 de faţete, iar razele se reflectă în opt puncte, ceea ce amplifică scânteierea lor.

Însă nu toate diamantele ajung briliante. Unele nu pot fi tăiate astfel din cauză că sunt mici, imperfecte, sau au o culoare închisă.

Pe lângă tăierea în briliant a diamantelor, mai există şi alte forme de şlefuire sau tăiere a lor, iar cele mai comune sunt:

  • Round, briliant sau forma rotundă
  • Emerald sau smarald (numele vine de la faptul că acest tip de tăietură este folosit cel mai mult pentru smaralde)
  • Baguette sau baghetă
  • Marquise  sau marchiz (cu formă de suveică)
  • Oval
  • Straight Trilliant sau triunghi drept
  • Curved Trilliant sau triunghi curbat
  • Heart sau inimă
  • Radiant
  • Cushion
  • Pear sau pară
  • Princess (formă pătrată)

Bibligrafie: Verena Pagel-Theisen, Diamond Granding ABC, 2001.

 

Numele rubinului provine din latină, de la „ruber”, care înseamnă „roşu ca sângele, ca focul sau ca vinul”.

Rubinul este o varietate a oxidului de aluminiu, sau corindon. În vechime era considerat piatra dragostei pătimaşe, a vieţii, a puterii divine, vindeca boli şi dădea putere şi inteligenţă celor născuţi în luna iulie sau în zodia racului.

Cei ce plecau la război, purtau mereu cu ei un talisman cu rubin, în credinţa că îi va salva de la moarte pe câmpul de bătălie. Cunoscuţi pentru acest lucru au rămas în istorie ducii Burgundiei, Petru cel Mare şi Ginghis – Han.

Pe lângă duritatea foarte mare a rubinelor, care le fac să-şi menţină strălucirea şi frumuseţea mii de ani, la fel ca safirele, rubinele au o proprietate foarte interesantă, numită „asterism”. Dacă priveşti piatra prin transparenţă, se observă nişte steluţe luminoase, care se deplasează în timp ce rotiţi nestemata.

Secolul XX a adus rubinelor  o nouă îndeletnicire: crearea laserului. În mod normal, laserul se obţine prin tăierea unui cristal de rubin sintetic sub formă de bastonaş ce se argintează la capete. Asupra lui se proiectează un fascicol de lumină verde şi imediat unul de culoare roşie. Primul fascicol de lumină verde face ca atomii de crom să se deplaseze pe orbite instabile, iar lumina roşie  îi readuce brusc pe orbitele iniţiale. Astfel se obţine un fulger intens de lumină roşie, care întrece de un milion de ori intensitatea luminii emisă de o suprafaţă echivalentă din soare.

Laserii au astăzi nenumărare utilizări în medicină, radiofonie, telecomunicaţii, secţionarea metalelor şi mineralelor, radioastronomie etc. Viitorul le aparţine, vorbindu-se chiar de călătorii cosmice mai târziu, cu ajutorul laserilor.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

În timpul Imperiului Roman, din cauza faptului că vechile mine erau aproape epuizate, goana după aur a provocat multe războaie. Printre ele se numără şi cel cu strămoşii noştri, dacii. Aurul şi bogăţiile Daciei au fost principalele motive pentru care romanii doreau să cucerească Dacia.

În acele vremuri, aurul era singurul etalon de valoare, întrecând cu mult valoarea argintului sau a cuprului.

Se spune că Decebal a ascuns tezaurul dacilor după ce a abătut cursul râului Sargeţia, din apropierea capitalei Sarmizegetusa. Acolo a săpat o groapă, cu ajutorul unor prizonieri, şi  ascuns o comoară imensă din aur şi argint, cântărind, după unii istorici, aproximativ 150.000 kg. Cursul râul a fost apoi stabilit cum fusese înainte, după ce groapa a fost acoperită cu pietre şi pământ. Prizonierii au fost ucişi, dar, cum se întâmplă de obicei în istorie, există un trădător. Istoricul Dio Cassius spune că trădătorul se numea Bicilis şi era un nobil din anturajul lui Decebal. Când Bicilis a fost luat prizonier de către romani, i-a dus pe aceştia la locul unde se afla comoara. Se presupune că râul despre care era vorba este actualul râu Strei, al cărui nume a fost schimbat între timp.

Economia Imperiului Roman a fost restabilită, trăind bine o bună bucată de vreme, din aurul Daciei.

Se presupune că ceea ce au găsit atunci romanii a fost doar o parte din aurul agonisit de daci, şi că mai sunt zeci de comori ascunse în râuri sau în preajma Munţilor Orăştiei sau a Sarmizegetusei. Dovadă sunt brăţările dacice, descoperite nu demult la Sarmisegetusa Regia.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate