%archive_title% | BSG

Greutatea pietrelor preţioase a fost măsurată, încă din antichitate, în carate. Un carat înseamnă 0,2 grame. Diamantul Cullinan, considerat cel mai mare diamant descoperit până în prezent, a uimit atât de tare prin dimensiunea lui, încât, când a fost adus de către un miner managerului minei, acesta l-a aruncat pe geam, spunând că nu se poate să existe un diamant atât de mare.

Diamantul avea, în stare brută, 3.106 carate, adică 602 grame, şi era, de fapt, doar o parte dintr-un diamant şi mai mare, desprins după o faţă de clivaj (clivaj – proprietate a unor minerale, roci, cristale etc. de a se desface în foi sau plăci cu suprafețe plane).

Renumita piatră preţioasă a fost descoperită în mina Premier (Transvaal), din Africa de Sud, în anul 1905 şi a primit numele patronului minei, Sir Thomas Cullinan. El a fost generalul unei foste colonii britanice şi a oferit preţiosul diamant regelui Edvard al VII – lea regele Marii Britanii, ca dar de ziua lui, în anul 1907.

Însă diamantul nu a fost păstrat în starea lui naturală, ci a fost tăiat în 105 piese – 9 mari si 96 mici, în Amsterdam.  Cel mai mare diamant şlefuit, provenit din piatra iniţială  are 530,2 carate si a fost considerat drept cel mai mare diamant slefuit din lume, până în anul 1985, când a fost descoperit diamantul Golden Jubilee, tot în mina Premier, de 545,67 carate. Diamantul se numeşte Cullinan I, sau Marea Stea a Africi, şi a fost tăiat sub formă de pară. El împodobeşte astăzi sceptrul regal britanic.

Cel de-al doilea diamant ca mărime, şlefuit din piatra îniţială, se numeşte Cullinan II, sau Mica stea a Africii, şi are 317,40 carate, e sub formă de pernă şi se află în partea frontală, centru a Coroanei Imperiale de Stat a Marii Britanii.

Astăzi, cele noua diamante mari Cullinan fac parte din bijuteriile coroanei britanice şi sunt afişate la Turnul din Londra.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Pe la mijlocul secolului al XVIII – lea, un prinţ german a încercat să topească câteva diamante. Le-a luat şi le-a pus într-un vas în care, de regulă, se topeau metale, şi le-a introdus într-un cuptor încins, la temperatură foarte înaltă. A făcut asta în speranţa că diamantele se vor topi şi se va forma un diamant foarte mare. Însă a rămas mut de uimire când, după câteva ore de înteţire a focului, fără să părăsească vasul cu privirea, când l-a scos din cuptor, în interiorul lui nu mai era absolut nimic.

Încercări de a topi diamante au mai fost, până când, la sfârşitul secolului al XVIII – lea, Lavoisier a dovedit ştiinţific că diamantul e un cărbune cristalin foarte pur, care arde în aer fără să scoată fum şi fără să lase cenuşă. De atunci, nu prea au mai fost încercări de a topi diamante.

Cu toată duritatea lui excepţională, chimic, diamantul nu etste altceva decât o rudă apropiată a grafitului din minele creioanelor cu care scriem.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

perla1Perlele naturale se pot deosebi de cele de cultură prin expunere la razele ultraviolete, în laboratoare speciale.

Alături de perlele naturale, au apărut, încă din antichitate, perlele de cultură, în special la japonezi, chinezi şi vechii indieni.

Astăzi, cele mai mari culturi de stridii care produc perle se află în apele litorale ale Australiei, Japoniei şi în insulele Bahrain. Afacerea este foarte costisitoare, iar primele perle apar după 10, 20 de ani. Rata mortalităţii scoicilor poate ajunge chiar la 50%, iar după patru ani, doar un sfert dintre scoici vor produce o perlă, iar dintre aceste perle , doar un sfert sunt atât de calitateve, încât să poată fi comercializate.

Imitaţiile de perle se fac din solzi de albişoară (un peşte de apă dulce).

În general, perlele au forma unor bobiţe de culoare alb – cenuşie, gălbuie, şi foarte rar neagră sau roz. Au o duritate scăzută, aşa că pot fi uşor perforate, mai ales că nu se sparg. Bijutierii de demult au realizat chiar sculpturi în relief pe suprafaţa perlelor.

Regele Spaniei, Filip al II – lea, a cumpărat în anul 1579 una din cele mai vestite perle, numită Peregrina, mare cât un ou de porumbel şi sub formă de pară. Perla a fost pescuită în Golful Panama şi cântăreşte 111 carate.

Şi astăzi, vechea îndeletnicire a pescuitului perlelor este sursa de supravieţuire a multor oameni, în spaţiul oceanic cuprins între Marea Roşie, Japonia şi Australia, dar şi pe ţărmurile Americii Centrale, în special în Golful Panama şi Marea Antilelor.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

inel-logodna

Pietrele preţioase şi semipreţioase se zgârie destul de greu, dar, dacă sunt lovite puternic, se pot sparge cu uşurinţă.

Prin duritate (cea mai importantă calitate a pietrelor preţioase) se înţelege rezistenţa opusă de piatră atunci când e zgâriată cu un obiect ascuţit, dur. A nu se face însă confuzia între duritate şi tenacitate, prin tenacitate înţelegându-se rezistenţa la apăsare cu o suprafaţă plană, sau rezistenţa la lovire. Din cauza acestei confuzii, înţeleptul Pliniu cel Bătrân, verificând autenticitatea unor pietre preţioase, le-a distrus, spunând că, dacă nu au trecut proba lovirii cu ciocanul, nu sunt pietre autentice.

Cea de-a doua calitate importantă a gemelor, care impreionează pe oricine, este strălucirea, luciul sau sclipirea. Această însuşire face ca pietrele preţioase să fie atât de dorite, mai ales de femei.

Ce este, de fapt, această sclipire? Luciul tuturor mineralelor, în general, e dat de modul în care acesta lasă să treacă lumina şi o reflectă. Ceea ce influenţează strălucirea pietrelor preţioase e puterea de refracţie şi de absorbţie a luminii de către acea piatră, dar şi gradul de şlefuire a unei feţe, intensitatea şi natura luminii.

Cu cât o piatră preţioasă e mai dură, cu atât îşi păstrează strălucirea mai mult timp. Pietrele mai puţin dure îşi pierd repede luciul, şi trebuie şlefuite din noi, pentru a-l recăpăta.

Luciul mineralelor poate fi: adamantin (vine de la cuvântul adamas, cuvânt de la care provine denumirea diamantului, şi înseamnă „de neînvins, indistructibil”), luciu sticlos, metalic, gras, sidefos şi mătăsos.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Romanii atribuiau fiecărui zeu un anume metal:

Zeus, regele zeilor greci, a devenit Jupiter la romani. El era considerat stăpânul zeilor şi al oamenilor. Lui îi aparţinea cositorul, sau plumbul alb.

Războinicul zeu Marte provine dintr-o fuziune a zeului agrar și războinic Mavors, cu zeul etrusc Maris și cu zeul grec al războaielor, Ares. Lui îi aparţinea fierul şi, după el a fost denumită ziua de Marţi.

Mercurius (sau Mercur) era mesagerul/solul zeilor) Mercur era și zeul comerțului/negustorilor. Lui îi aparţinea mercurul, sau argintul viu. După zeul Mercur a fost denumită ziua de Miercuri.

Venus este numele roman al zeiței grecești Afrodita, zeița dragostei, frumuseții și fertilității. Inițial o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegetației și a fertilității, ea a fost identificată apoi cu Afrodita.  Ziua de vineri a fost denumită după ea, şi cuprul era metalul cu care era asociată.

Saturn veghea la muncile agricole și roadele pământului. În evul mediu, el era cunoscut ca fiind zeul roman al agriculturii, justiției și dreptății. După el a fost denumită ziua de sâmbătă (saturn’s day – saturday), iar lui îi aparţinea plumbul obişnuit, denumit şi plumb negru.

Luna era cea care era mereu asociată cu argintul. Ziua de luni îi e dedicată acestei regini a nopţii, care, la romani era reprezentată de o femeie frumoasă şi strălucitoare, care se plimba într-un car de argint. Luna era numită Selene de către greci.

Soarele, sau Sol, la romani, veche divinitate de origine sabină, era identificata cu Helios, din mitologia greacă. El era închipuit ca un tânăr frumos, care aude şi vede totul. El străbătea zilnic bolta cerească, într-un car tras de patru cai iuţi; seara coboara în  ocean, răcorindu-şi caii înfierbântati, iar el se odihnea  într-un palat de aur, de unde pornea iar la drum a doua zi. Cu soarele strălucitor era asociat aurul, despre care se spunea că-i aparţine. Tot lui i-a fost dedicată ziua de duminică (sun’s day – sunday).

Cristale-pretioase-semipretioase-pietre

Oamenii au fost dintotdeauna superstiţioşi. Astfel, ei legau pietrele preţioase şi semsemipreţioase de lunile de naştere, luându-le drept talismane:

Ianuarie – cuarţ roz şi granatul

Februarie – ametist şi onix

Martie – jaspul şi turmalina

Aprilie – diamantul, safirul şi cristalul de stâncă

Mai – smaraldul şi agatul

Iunie – perla şi calcedonia

Iulie – rubinul şi carneolul

August – onixul şi saardonia

Septembrie -cristolit

Octombrie – opal şi acvamarin

Noiembrie – topazul

Decembrie – turcuazul şi zirconul

Superstiţia mergea şi mai departe, iar pietrele se purtau în funcţie de ziua săptămânii, în funcţie de culoare, ştiind că îi influenţează.

Luni, fiind ziua lunii de pe cer, se purtau pietrele albe, cu excepţia diamantului.

Marţi este ziua zeului războiului, Marte, aşadar, ziua sângelui. Se purtau pietrele roşii, precum rubinul, spinelul etc.

Miercuri, ziua planetei Mercur, ziua care reprezintă gândirea, intelectul şi  înţelepciunea. Acum se purtau pietrele albastre.

Joia era dedicată pietrelor mov şi violet, precum ametistul şi safirul violet.

Vineri – de ziua zeiţei frumuseţii, Venus sau Afrodita se purta verdele smaraldului, precum culoarea apei din care s-a născut.

Sâmbăta, de ziua lui Saturn, se purta diamantul.

Duminica, de ziua soarelui, se purtau pietre de culoare galbenă, precum topazul sau safirul galben.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Aurul, regele metalelor, este răspândit în natură mai ales sub formă de aur nativ.

Fiind cel mai maleabil dintre minerale (uşor de modelat care poate fi întins în foi subțiri la temperatură inferioară aceleia de topire), aurul a luat, în timp, forme diverse şi ciudate, de la forme de animale (în special şerpi), la forme de frunze sau ramuri. De multe ori a fost găsit sub aceste frme, fiind considetat cea mai frumoasă şi mai preţioasă floare de mină.

Aurul nativ se găseşte sub formă de pulbere răspândită în masa unei roci sau sub formă de foiţe răsucite, de diferite mărimi. Când acestea au un volum mai mare, poartă denumirea de pepite. De obicei, pepite mai mari dacât o cireaşă au fost găsite destul de rar. Însă, în aluviuni (aluviune – material format din bolovani, mâl, nisip și pietriș, adus de apele curgătoare și depus pe fundul albiei, pe luncă sau la vărsare), au fost găsite pepite foarte mari, cântărind kilograme.

Astfel, în California a fost găsită o pepită de 69 kg, în Australia, de 43 kg, şi în Urali, de 36 kg.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Mitologia greacă spune că perlele s-au născut odată cu zeiţa Afrodita. Atunci când Cronos l-a lovit în pântec cu secera de diamant pe tatăl său, Uranus, pentru a-i lua locul de rege al cerului înstelat, sângele acestuia s-a scurs pe pământ. Acolo s-au născut giganţii. Unele picături de sânge au curs şi în apa mării şi s-au prefăcut în spumă. Din spuma aceea s-a născut Afrodita, cea mai frumoasă zeiţă şi, tot atunci au luat naştere şi podoabele ei – perlele.

Denumirea de „perlă” vine de la latinescul pirula, care înseamnă „pară mică”. La noi, perlelor li se mai spun şi mărgăritare, de la grecescul margaritas. Perla este simbolul feminităţii şi al fertilităţii, şi se credea că are o strânsă legătură cu Luna.

Pe lângă accentuarea frumuseţii, perlele mai erau folosite în trecut şi în medicina empirică sau „băbească”. Chinezii pisau perlele, utilizându-le în tratarea variolei, nebuniei, epilepsie, a tulburărilor de vedere şi chiar pentru a uşura femeilor naşterea.

Cum am mai spus şi în articolul trecut, frumoasele perle iau naştere din suferinţa bietelor scoici. Atunci când în corpul lor pătrunde un parazit, ele secretă sidef, încercând să-l izoleze. Cele mai frumoase perle se nasc în scoicile din apele calde ale mărilor şi oceanelor.

Perlele sunt compuse din aragonit (un mineral, o variantă a carbonatului de calciu) şi conchiolină (o componentă organică).

Din păcate, strălucirea perlelor, dată de sidef, se stinge din cauza descompunerii conchiolinei. Dar strălucirea lor poate fi păstrată mai mult timp dacă sunt în contact cu pielea sau dacă sunt păstrate într-un mediu uscat.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Printre celelalte procese în urma cărora iau naştere pietrele preţioase şi semipreţioase, despre care v-am vorbit în articolul trecut, se află şi procesul de sedimentare. În urma acestui proces apare grupa rocilor sedimentare. Dintre pietrele semipreţioase născute asfel, cele mai renumite sunt: opalul, chihlimbarul şi gagatul, iar dintre cele ornamentale, argonitul, gipsul-albastru şi jaspurile. În aluviunile de pe malurile râurilor se întâlneşte toată gama de pietre preţioase şi semipreţioase, de la cele mai puţin scumpe la cele mai scumpe.

De asemenea, pietre pietre scumpe şi de podoabă provin chiar şi din lumea vieţuitoarelor, cum ar fi scheletele de corali sau perlele şi sideful, care sunt produse de secreţie organică din scoici.

Formarea unei perle, în mod natural, este o pură  întâmplare. Perlele se nasc in corpul unor moluşte-scoici sau melci. Acestea au un corp moale, acoperit de un pliu al pielii numit manta, care secreta cochilia protectoare. Atunci când între cochilie şi manta se bagă un grăunte de nisip sau un parazit, mantaua este iritată şi secretă sidef. Ea depune în jurul acelui corp străin straturi concentrice de material. O perlă se formează în 10, 20 de ani.

Cele mai importante scoici care produc perle sunt strisiile.  Cele mai valoroase perle naturale provin din zona Bahrain si Golful Persic.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

O parte din „florile de piatră” se găsesc la suprafaţa scoarţei terestre, dar cele mai importante pietre preţioase se află în ceea ce noi numim subsol.

Scoarţa terestră este învelişul superficial al Pământului, care se compune din partea inferioară a atmosferei, hidrosferă şi partea superioară a litosferei.

În unele exploatări aurifere şi diamantifere au fost atinse, în unele foraje, adâncimi de 8000 şi chiar 15000 de metri. În urma procesiunilor de eroziune şi cutare a stratelor, au fost scoase la suprafaţă roci care în trecut se aflau la 20 – 30 km adâncime.

1. Formarea rocilor eruptive este legată de procesele magmatice din străfundurile pământului, care determină apariţia de topituri, „vetre de foc” sau magme, ascensiunea lor spre suprafaţă şi consolidarea lor. Rocile eruptive sunt formate din minerale cristalizate, în care atomii sunt dispuşi după anumite reguli geometrice. În zonele mai adânci, magma se solidifică încet, iar mineralele care se formează acolo au dimensiuni mai mici. De această etapă este legată şi formarea şi apariţia diamantului.

2. În zonele marginale ale acestor cuptoare magmatice se formează cristale mari cu forme geometrice deosebit de frumoase, printre care şi pietrele preţioase. Acum se formează rocile numite pegmatite (roci magmatice în care mineralele sunt bine cristalizate și cu structură specifică), în care se găsesc cele mai multe pierte preţioase şi semipreţioase, cum ar fi: smaraldul, topazul, acvamarinul, turmalina,  zirconul roz, alexandritul, berilul şi altele.

3. Când rocile eruptive au contact cu rocile sedimentare ( cele care  se formează prin procesele de eroziune, transport și depunerea aluviunilor aduse de apele curgătoare), se formează „skarne”, adică roci în care mineralele au dimensiuni mari şi sunt frumos cristalizate. De aici face parte rubinul şi safirul (coridonul), spinelul, andaluzitul şi granatul.

4. Din magmele ajunse înspre suprafaţă, pornesc, prin crăpăturile din rocile vecine, soluţiile hidrotermale, încărcate cu gaze, de unde rezultă filoanele metalifere, de care sunt legate florile de mină. Alături de filoanele metalifere se mai găsesc şi mineralele de gangă, care dau florile de mină. Multe dintre aceste minerale de gangă se numără printre pietrele semipreţioase, precum: ametistul, cristalul de stâncă, agatul, calcedonia, sardonia sau opalul.

 

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Dacă pe vremea dacilor, pe aceste meleaguri aveam meşteşugari foarte pricepuţi, iată că, începând cu epoca modernă, când cantitatea era mai presus decât calitatea, cei mai renumiţi creatori de bijuterii se aflau îndeosebi la Paris.

În ţările române, mai ales după revoluţia de la 1848, creaţia în aur este delimitată de cea europeană. Nu doar obiectele personale ale marilor domnitori, dar şi însemnele de putere sunt executate de bijutierii din Berlin, Paris sau Viena.

Însuşi fondatorul României moderne, Alexandru Ioan Cuza îşi comandă sau primeşte obiecte lucrate la Paris, de la Stern sau chiar Cartier. Obiectele obişnuiau a fi împodobite cu multe briliante.  Diamantele şi briliantele erau  faţetate după cele mai moderne modele şi tehnici create de către şlefuitorii din Amsterdam şi Anwerpen. În acele vremuri, Africa de Sud devine principalul furnizor de „lacrimile zeilor” din lume.

Cu toate că arta aurului era circumscrisă curentelor artistice europene, la noi s-a păstrat încă spiritul tradiţionalist, reflectat în anumite elemente aflate pe obiectele din aur ale acelor vremuri. Acestea se pot observa, de exemplu, pe medalionul de aur şi pietre preţioase dăruit de către locuitorii districtului Tecuci lui Alexandru Ioan Cuza. Lucrarea a fost realizată de Stern.

Tot Alexandru Ioan Cuza aduce la curtea din Bucureşti, bijutieri mari şi renumiţi. El le comandă opere de valoare, însă le cere să se înscrie tradiţiilor artei noastre. Astfel, el reuşeşte să menţină aceste pământuri printre primele în lume în ceea ce priveşte arta bijuteriilor.

Multe dintre obiectele valoroase din aur le puteţi admira la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Spiritul libertăţii, prezent în epoca modernă, se reflectă şi în arta prelucrării aurului, care, acum este predominată de bijuterie.

Dacă până acum obiectele din aur erau un însemn al unei persoane, al puterii sau al nobleţii, ele devin acum podoabe ornamentale, decorative. Exceptând sceptrele şi coroanele, tot ce produceau aurarii putea fi purtat de oricine le poate achiziţiona. Aurul, aşadar, devine acum un însemn al bogăţiei şi abia mai târziu al unei anumite spiritualităţi.

În epoca modernă, bijutierii încercau, în arta lor, să cuprindă mai toate elementele existente pe glob, pe toate gusturile, având astfel posibilitatea de a avea cumpărători de pretutindeni. Ei introduc în artei bijuteriilor modele precum: cele greceşti (motive geometrice labirintice, frunze de viţă, vrejuri sau capete de armoraşi), cele persane (cu motive zoomorfe – lei, grifoni, animale fantastice înaripate, etc.), cele indiene sau cele romane, cu pietre preţioase şi camee (cameea e o piatră semiprețioasă, dură, uneori formată din straturi de culori diferite, sculptată în relief, utilizând tehnica gravurii, adică sculptura în basorelief).

Începând cu secolul al XVIII – lea, obiectele din aur sunt încărcate cu pietre preţioase, bijutierii încercând să le facă cât mai strălucitoare şi mai colorate.

Mari artişti precum Faberger, Bulgari, Cartier, Tiffany, Lalique, Picasso, Salvador Dali sau Vever, îmbină, în creaţiile lor, aurul cu diamantele, cu platina şi perlele.

Sotirio Bulgari (1837 – 1932) este unul din marii reprezentanţi ai artei moderne în Italia, fondând o casă de bijuterii în anul 1881.

Alfred Cartier este creatorul bijuteriilor în special din platină şi pietre preţioase, fiind membru al casei de bijuterii fondată în 1859 de către Luis François Cartier.

Peter Carl Fabergé (1846 – 1920) era bijutierul Curţii Imperiale a Rusiei, fiind creatorul faimoaselor „Ouă de la Răsărit”.

Henri Verver (1854 – 1942) este un renumit bijutier francez, având o mare contribuţie în „art nouveau” sau „arta nouă”, al doilea ca importanţă în Franţa, după René Jules Lalique.

Tiffany Louis Comfort (1848 – 1933) e membru al casei de bijuterii cu acelaşi nume, casă careîncepe să producă din anul 1848.

Chiar şi renumitul Picasso are creaţii de seamă în domeniul bijuteriilor.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

De mici am fost învăţaţi că Dumnezeu a creat Pământul. Ştiinţa însă ne spune altceva. Noi putem să luăm ambele variante ca fiind valabile.

Oamenii de ştiinţă spun că planeta noastră s-a format în urmă cu 4,6 miliarde de ani, dintr-un nor de praf care s-a tot comprimat. Apoi, orbitând în jurul Soarelui, s-a încălzit, transformându-se într-o minge de foc. Astfel, substanţele din interior s-au divizat, după greutate. Fierul greu, lichid, s-a scufundat, formând miezul planetei. Celelalte substanţe mai uşoare, precum oxigenul, siliciul, aluminiul etc. erau, de asemenea, lichide. Acestea pluteau la suprafaţă, formând mantaua Pământului.

Cu timpul, această minge de foc s-a răcit la suprafaţă, iar rocile lichide, numite de noi „magme” au început să se cristalizeze, devenind solide. Astfel s-au format primele minerale şi roci, care formau scoarţa pământului. Însă, nefiind stabile, întărindu-se, au devenit mai grele, s-au scufundat iar în interior şi s-au topit iar. Temperatura miezului Pământului atinge şi azi 6000 de grade Celsius, cam aceeaşi temperatură cu cea de la suprafaţa Soarelui. Următorul strat, după miez, se numeşte manta, şi cel de-al treilea e scoarţa terestră, care e extrem de subţire faţă de celelalte două straturi. Dacă am săpa câţiva kilometri, am da de materie fierbinte.

După ce temperatura pământului a scăzut sub 100 de grade, apa, care până atunci învăluise Pământul doar sub formă de abur, a început să precipite, umplând golurile formate.

Bibliografie: Prof. dr. Werner Buggisch, Christian Buggisch, Minerale şi roci, Editura RAO, 2004.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate