%archive_title% | BSG

Civilizaţia Cretană s-a născut pe Insula Creta, fiind una dintre cele mai timpurii civilizaţii europene. Locul i-a fost luat mai apoi de cultura miceniană, despre care se spune că ar fi fost „bogată în aur”. Cei care vor vizita insula Creta, vor putea vedea la palatul Knossos cât de înfloritoare a fost civilizaţia minoică, încă din mileniul II, î. Hr.

Ca şi dacii, şi cretanii erau un popor liber, fiind în deplină comuniune cu natura. Şi ei aveau, încă din mileniul III, meşteşugari iscusiţi, giuvaergii şi aurauri, exportând numeroase bijuterii.  Corăbiile lor aduceau din Egipt fildeş şi vase scumpe, statuete, perle şi pietre dure, veşminte somptuase şi metale comune.

Cretanii au adus contribuţii originale în gliptică (arta de a sculpta sau grava figuri ornamentale pe pietre prețioase sau semiprețioase sau pe mulajele pentru monede și medalii). Ei sculptau imagini pe pietrele dure pentru sigilii confecţionate din agate, cornalină, ametist şi altele, ceea ce le-a adus un binemeritat renume. Aurul aici era mai preţuit, deoarece era mai rar.

La fel ca la geto – daci, taurul la cretani era simbolul bogăţiei şi al fertilităţii (vezi rhytonul de le Poroina).

Sir Arthur John Evans (1851 –  1941) a fost un arheolog englezcare a făcut o serie de expediții în Grecia și mai ales în Creta, descoperind, între 1900-1931 și restaurând palatului minoic din Knossos.

La noi, aproape toate tezaurele au fost descoperite din întâmplare, de către oameni simpli, de la ţară. De ce oare nu se fac săpături arheologice şi de ce nu se acordă mai multă importanţă trecutului şi istoriei noastre? Luând în considerare valoroasele obiecte din aur datând din mileniul V î.Hr. până înainte de cucerirea romanilor, suntem îndreptăţiţi să credem că pe aceste pământuri, strămoşii noştri au avut o cultură şi o civilizaţie mai mult decât înfloritoare.

în imagine este fresca „Prinţul cu crini” din palatul Knossos

coiful-de-aur-cotofenestiAcest coif princiar e un obiect din aur care, printre multe alte astfel de piese valoroase aflate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, se evidenţiază prin măreţie şi strălucire. În încăperea Sălii Tezaurelor, unde mii de obiecte din aur îşi spun parcă povestea, stă sufletul strămoşilor noştri, un suflet de aur, care constituie o bogăţie fără preţ a noastră, a românilor, bogăţie care, nu se ştie din ce cauză, se doreşte a fi pusă în umbră. În această încăpere stă istoria poporului nostru, nu doar nişte obiecte din aur, şi fiecare român ar trebui să meargă să o vadă.

Motive decorative din tradiţia traco-getă şi carpato-dunăreană sunt întâlnite şi pe coiful de aur descoperit la Poiana Coţofeneşti, judetul Prahova, datând din secolul IV î. Hr.

Descoperirea acestui obiect de preţ a avut loc în anul 1926, când un elev al şcolii satului, fiind la arat, l-a scos, din îtâmplare, cu cuţitul plugului. Coiful a fost lucrat din foaie de aur destul de groasă, bătut pe un calapod de lemn. Îi lipseşte doar vârful calotei, în rest e păstrat în stare foarte bună, fiind înalt de 25 cm şi având 770 gr.

Coiful de aur a fost adus la Muzeul National de Antichităţi din Bucureşti, stând aici până în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fiind unul dintre cele mai frumoase exponate.

Soarele, motiv des întâlnit pe multe dintre bijuteriile strămoşilor noştri, este în prim plan pe acest coif, alături de scene de sacrificare a animalelor şi animale fantastice. La nivelul frunţii sunt doi ochi care parcă te încremenesc şi te hipnotizează, cu nişte sprâncene groase, trăsătură caracteristică geto – dacilor.

Ar trebui să fim mândri de asemenea comori rămase de la strămoşii noştri, adevărate valori care sunt dovezile incontestabile a continuităţii dacilor pe aceste meleaguri.

rhytonul-de-la-PoroinaLa formarea bazei poporului nostru, cultura şi civilizaţia geto – dacă au fost elementul cel mai important. Spuneam şi în alte articole că dacii erau meşteri foarte pricepuţi, existând pe teritoriul Daciei numeroase ateliere de orfevrărie (prelucrare a aurului), şi argintari iscusiţi. Dovadă stau obiectele care au fost descoperite de-a lungul timpului pe aceste pământuri, prezentând chipuri de oameni, animale şi diferite motive, cum ar fi soarele, frânghia sau floarea vieţii, motive care încă dăinuiesc în arta populară, fiind prezente şi acum în anumite sate din România.

Printre cele mai importante obiecte descoperite la noi, care stau mărturie evoluţiei civilizaţiei dacice dinainte de cucerirea romanilor este alături de Tezaurul de la Perşinari, brăţările Dacice, Tezaurul de la Pietroasa, Coiful de aur de la Poiana Coţofenesti, Rhytonul  de la Poroina, din Mehedinţi.

Rhytonul de la Poroina, din judeţul Mehedinţi are o vechime estimată între 2300 şi 2500 de ani, aşadar datând din anii 500 – 300 î. Hr.

Denumirea de „rhyton” provine de la termenul antic grecesc rhein – a curge. Este un vas folosit în ritualuri, la început fiind un corn, iar mai târziu având formă zoomorfă (de animal). Un astfel de vas avea două orificii, unul larg prin care se turna lichidul şi unul îngust, prin care se bea şi care putea fi ţinut astupat cu degetul mare. Cel mai adesea, din rython se bea vin.

Rythonul de la Poroina este din argint, cu unele părţi aurite având 9 centimetri în diametru la buză, înălţimea de 28 de centimetri, iar greutatea de  aproximativ 350 de grame. Are forma unul cap de taur, însă fără coarne şi urechi, găvanele ochilorfiind goale (toate acestea existau iniţial).

Pe rhyton sînt reprezentate patru personaje îmbrăcate în chiton, cu braţele şi cu picioarele goale. Două sunt aşezate pe scaune fără spătar, ţinând în mână câte un rhyton.

În realizarea decoraţiei rhytonului se întîlnesc elemente tipice traco-getice.

Astăzi, Rhytonul de la Poroinaeste expus în sala Tezaur a Muzeului Naţional de Istorie a României, în Bucureşti.

 

Pentru al doilea an consecutiv, Bertus SRL este firma care în topul firmelor de pe domeniul de activitate al caselor de amanet, ocupă prima poziție. Acest lucru ne face să fim mândri și ne bucură că echipa BSG a putut să vă ofere, vouă, clienților noștri, cele mai bune servicii din România.

Voi, clienții noștri, sunteți cei care ne dați sens și ne faceți să ne dorim în continuare să fim din ce în ce mai buni pentru a putea să  vă fim de folos cât mai rapid și cât mai corect.

Vă mulțumim că ne-ați ales și suntem alături de tine, în folosul tău, în peste 100 de locații din Ardeal, Botoșani și București.

Se ştie că aurul este o dovadă incontestabilă a trecutului oricărui popor. Şi în cazul nostru, al românilor, aurul poate rescrie istorii. El stă mărturie, vorbindu-ne despre strămoşii noştri, dacii, un popor demn, curajos, vesel şi bogat, la fel ca cel care mişună acum pe aceleaşi pământuri, dar căruia i s-a şters aparent aceste calităţi, prin umilire.

În anul 1980, în localitatea Hinova s-au făcut săpături, descoperindu-se un nepreţuit tezaur arheologic, dar şi istoric, dovadă vie a existenţei şi priceperii străbunilor noştri, dacii. Tezaurul datează de la sfârşitul mileniului II î. Hr. şi a fost recuperat în totalitate, cântărind cinci kilograme şi fiind cel mai mare tezaur preistoric descoperit de la noi din ţară, dar şi de peste hotare. Este format din 9.639 de piese şi conţine:

  • o diademă de aur
  • 14 brățări diferite ca model și greutate
  • 92 pandantive
  • 762 mărgele
  • 8.765 paiete
  • 4 inele și multe alte obiecte, toate din aur.

Una din brăţările bărbăteşti, confecţionate dintr-o bară masivă din aur, răsucită de 6 ori, cântăreşte 469 g, iar cea mai mare brăţară pentru bărbaţi e lucrată dintr-o foaie lată şi masivă de aur răsucită, cântărind 580 g şi fiind împodobită cu 10 butoni fixaţi prin găurire. S-au găsit chiar ghemele de sârmă şi barele de aur care reprezentau materia primă pentru meşteşugari.

Se observă că obiectele sunt o adevărată artă, arătând iscusinţa meşteşugarilor, care foloseau metode avansate de prelucrare a aurului, realizând, prin minuţiozitate, obiecte care impresionează pe oricine prin frumuseţea lor deosebită.

 

Aztecii erau populațiile precolumbiene, din America de Nord și Centrală, din partea centrală a Mexicului de azi.

Există numeroase mărturii referitoare la obiectele de podobă şi arta bijuteriilor la azteci. Toltecii, un popor migrator din nord, de pe teritoriul actualului Mexic, cunosteau meşteşugul prelucrării aramei, bronzului şi aurului şi practicau aurăria. După cucerirea spaţiului mexican, aztecii au lăsat baştinaşii să se administreze singuri, cerând ca tribut diverse produse, de la pene de păsări tropicale rare (se realizau adevărate opere de artă din astfel de pene, unele dintre ele găsindu-se şi astăzi la muzeul de arheologie din Ciudad de Mexico), la pietre preţioase, aur şi argint.

Aurul a fost printre primele metale prelucrate de azteci, datorită faptului că aurul, la fel ca şi argintul, are punctul de topire mai jos decât alte metale.

În credinţa aztecilor, aurul şi argintul erau considerate “excrementele zeilor”, crezând, datorită culorii şi strălucirii, că erau fecalele soarelui (aurul) şi ale lunii (argintul).

Încrustaţiile deosebite, executate pe mici bucăţi de piatră colorată, de jad sau de scoică, de ametist sau de tucoaz, erau fixate cu clei vegetal pe un suport din lemn. Pietrele decorative astfel obţinute se aplicau apoi pe diferite podoabe. Celebrele măşti aztece, cele mortuare sau cele purtate de dansatori în timpul anumitor ceremonii religioase, aveau astfel de încrustaţii.

Ca şi acum,  avuţia indica rangul  unui  individ, astfel că nobilii azteci purtau la gât şiraguri şi salbe de jad şi smaralde, de care atârnau  clopoţei. La palatul din Moctezuma (acum un oraș mic din centrul statul mexican Sonora), se pregătea, la mesele şi orgiile spectaculoase, o licoare din cacaua, servită în cupe din cal mai fin aur.

Războinicilor de grad inferior sau populaţiei de rând nu îi era permisă nici măcar o amuletă din pietre, aur sau pene rare.

Istoricul renumit Kirckeberg spunea că, pe câmpul de lupta, bătăliile aztecilor erau spectaculoase datorită veşmintelor scânteietoare, confecţionate din fire de aur şi ornamentate cu pietre preţioase şi cu pene multicolore. El afirmă că nicio altă armată din lume nu a oferit un spectacol atât de fantastic precum aztecii.

Cel din imagine este Moctezuma I (n. circa 1398 – d. 1469), al cincilea rege aztec. El a domnit în Imperiul Aztec la sosirea spaniolilor în America Centrală.

Piatră semipreţioasă, compusă din silicat natural de aluminiu, calciu şi magneziu, de culoare albă-verzuie pâna la verde închis cu luciu sticlos, jadul este o piatră a liniştii şi păcii interioare.

Jadul este denumirea generică dată familiei de pietre dure între care predomină jadenita  (translucidă, de culoare alb-verzuie sau verde-cenuşie) şi nefrita (în nuanţe de verde, uneori roşie sau galbenă, strălucitoare)  – de fapt, numai acesta este adevăratul jad adus în China din Siberia, India, Turchestan sau Birmania.

Jadul a început să fie prelucrat chiar din mileniul al II – lea î.Hr., mai întâi pentru confecţionarea unor obiecte de podoabă, precum: nasturii, pandantivele, brosele etc. – simboluri ale puterii şi însemne ale unor înalti funcţionari de stat.

Mai târziu, din jad se confecţionau animale şi păsări, obiecte de numai 13-14 cm (fosrte mici, luând în considerare faptul că această piatră este foarte dură). Acestora li se atribuiau proprietăţi magice. Se spunea că obiectele de jad plasate lângă un trup neînsufleţit îi împiedică putrefacţia.

Jadul era considerat a fi cea mai nobilă piatră, datorită celor patru virtuţi care i se atribuiau: caritatea, sinceritatea, înţelepciunea şi curajul.  De aceea, obiectele confecţionate din jad au avut o lungă perioada de timp, functie ritualică şi caracter ceremonial. Astfel, din jad se făceau securi, ciocane, pumnale şi cuţite folosite la sacrificii, statuete funerare şi multe alte obiecte.

Printre obiectele de jad cu formă de animale predomina tigrul. În perioada dinastiei Zhou, care a durat mai mult decât orice altă dinastie din istoria Chinei (între anii 1045 î.Hr. și 256 î.Hr.), repertoriul animalelor se îmbogăţeşte, predominând acum balaurul, dragonul (simbolul fertilităţii pământului şi stăpânul ploii), dar şi alte animale, păsări şi peşti, sculptate în jad.

Despre jad se spune că apără nativii din Berbec, Taur, Gemeni, Leu, Fecioară, Balanţă, Capricorn şi Peşti. Se mai spune că are un puternic rol curativ, benefic pentru inimă, rinichi, plămâni  şi sistemul nervos.

În prezent, jadul este utilizat şi la bijuterii, fiind montat pe bijuterii, în special pe cele din aur.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Bucureşti, Editura Ceres, 1993.



Spuneam în articolele trecute că printre primii care au început să confecţioneze bijuterii au fost dacii, cretanii (minoicii), semiţii şi egiptenii.

În Persia antică existau, de asemenea, numeroşi meşteşugari şi bijutieri care realizau, pe lângă podoabe, şi veselă din aur, bronz şi argint, utilizând metale importate din Cipru, Palestina, zona Caucazului sau India. Persia exporta multe articole şi obiecte de podoabă şi pietre semipreţioase.

Când Alexandru Macedon a cucerit Persia, în prada sa de război au existat, printre alte mii de comori, pahare imense din aur masiv,  cântărind 2216 kg, iar cupele mari, încrustate cu pietre semipreţioase aveau greutatea de 1679 kg.

Alexandru, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Trupul său a fost înhumat la Alexandria, fiind pus într-un sarcofag de aur, iar mai târziu într-o caseta mare tot din aur.

În drum spre monumentul funerar, Ptolemeu a deturnat convoiul funerar, şi a dus sarcofagul cu trupul regelui în Memphis, Egipt. Succesorul acestuia, Ptolemeu al II-lea Filadelful, a mutat sarcofagul în Alexandria, unde va şi rămâne vreme îndelungată. Ptolemeu al IX-lea Latiros, unul dintre succesorii lui Ptolemeu I, topeste sarcofagul de aur pentru fabricarea de monezi, aâezand trupul regelui într-o casetă de sticlă. În cele din urma, în anul 200, împaratul Septimius Sever a închis mormântul regelui pentru public.

Astăzi, „Sarcofagul lui Alexandru cel Mare” poate fi văzut la Muzeul de Arheologie din Istanbul.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Bucureşti, Editura Ceres, 1993.

cristale_zahărCristalele sunt omniprezente. Folosim zilnic, poate fără să ne dăm seama, zeci de cristale, în gospodărie sau în afara ei. Există cristale în gheaţa din congelator, cristale de zahăr în dulapul de bucătărie. Peste 100 de milioane de tone de zahăr sunt creistalizate, în fiecare an, în rafinării, deoarece zahărul, când este extras din sfecla  sau trestia de zahăr, se află în stare lichidă.

Găsim cristale de vitamina C şi de aspirină în sertarul cu medicamente. Pastilele de vitamina C conţin cristale de  acid absorbic. Este o substanţă cristalină, de culoare albă, care intră în compoziţia citricelor, tomatelor şi legumelor verzi. Vitaminele, luate în cantităţi mici, sunt esenţiale pentru sănătatea omului. Organismul nostru nu le poate produce, aşa că trebuie asimilate prin hrană.

Mai sunt cristale de tartrat în sticla de vin şi cipuri de cristale de siliciu în maşina de spălat sau frigider.

Telefonul, televizorul, radioul şi aparatul foto funcţionează pe bază de cristale; bicicletele şi maşinile se acoperă de rugină, cu alte cuvinte, se cristalizează. Iar casele sunt construite din materiale care, în mare parte, sunt cristaline.

Mulţi oameni poartă zilnic bijuterii care conţin pietre preţioase sau semipreţioase. De asemenea, există cristale minuscule de cuarţ în multe din ceasurile de mână, rubinul fiind utilizat, de asemenea, aici.

Monitoarele multor calculatoare sunt făcute din cristale lichide care, deşi curg ca un lichid, au molecule dispuse ca cele din cristale, precum şi proprietăţi ale cristalelor. Electricitatea reordonează moleculele, astfel încât ele absorb sau reflectă lumina, adică se întunecă sau se luminează.

Bibliografie: R.F. Symes, R.R. Harding, Cristale şi pietre preţioase, editura Enciclopedii vizuale,  2005.

Numele provine din cuvântul arab zaragoon, care înseamnă stacojiu, sau de culoarea aurului. Zirconul incolor are o strălucire ca a diamantului, şi, deseori este folosit ca un înlocuitor al acestuia, deoarece foarte mulţi oameni nu-şi pot permite pietre preţioase veritabile. Însă, ceea ce îl trădează este duritatea, care este de 7,5 pe când la diamant este de 10.

Zirconul este cel mai vechi mineral cunoscut de om și cel mai frecvent mineral din scoarța pământului. El protejează nativii din zodia Săgetătorului, spunându-se, despre cei care poartă bijuterii cu zircon, că vor cunoaşte pacea interioară, înţelepciunea, onoarea, aducându-le noroc şi bogăţie. În Evul Mediu, zirconul era considerat a fi piatra înţelepciunii. De asemenea, se credea ca zirconul fereste oamenii de coşmaruri şi spirite rele.

Mineralul ia naștere ca produs primar în procesul de cristalizare în rocile magmatice, ca granit, și roci bazice ca pegmatit sau sienit.

În rocile sedimentare, zirconul, datorită durității mari, rezistă proceselor de eroziune și transport.

Sri Lanka a fost o sursă de zircon timp de 2000 de ani. Acum, pietrele mai sunt importate din Brazilia, Thailanda şi Australia. Zirconul poate fi incolor, gălbui, roz, roșu, brun, verde, albastru sau negru.

Există şi zircon radioactiv, unele exemplare conţinând atât de mult uraniu şi toriu, încât radioactivitatea le distruge structura cristalină, iar pietrele devin amorfe, adică necristaline.

Bibliografie: R.F. Symes, R.R. Harding, Cristale şi pietre preţioase, editura Enciclopedii vizuale,  2005.

 

 

Se spune despre noi, daco – romanii, că suntem „coloana vertebrală a istoriei lumii contemporane”. Aurul este cel care, de multe ori a scris istoria.

Pe pământul Daciei, care a fost unul dintre cele mai bogate în aur, au fost descoperite bijuterii din acest metal nobil, datând chiar din mileniul IV și V î. Hr. Inele,  brăţări, broşe, catarame, sau pandantive erau confecţionate cu măiestrie de către meşteşugarii pricepuţi care trăiau pe teritoriul ţării noastre în urmă cu mii de ani.

Credinţa monoteistă, într-un singur zeu, Zalmoxis, este cea mai apropiată de credinţa din zilele noastre. Numele de Zalmoxis, se presupune că ar veni de la „za”, cu pluralul „zale”, adică verigă, forma cel mai des întâlnită la bijuteriile descoperite pe acest teritoriu. Aşadar, cercul, ca şi spirala, simboluri ale infinitului, erau utilizate cel mai des în confecţionarea bijuteriilor.

Atelierele meşteşugarilor daci erau utilate cu mici ciocănaşe, nicovale, dălţi şi pile.

Orfevrăria – arta, meşteşugul confecţionării obiectelor fine, lucrate în aur şi argint, era practicată la noi încă din eneolitic (epoca de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, caracterizată prin întrebuinţarea uneltelor de aramă curată).

Eneoliticul este delimitat cronologic între anii 5.300/4.800 şi 3.500/3.050 î.Hr. în spaţiul carpato-dunărean-pontic. Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur care datează din mileniul V, î. Hr. Se remarcă între aceste piese pandantivul în formă antropomorfă (antropomorf – obiect de artă sau reprezentare decorativă cu formă de ființă omenească), descoperit în judeţul Neamţ, la Traian şi piesa în formă de coarne de la Gumelniţa, judeţul Călăraşi. Gândiţi-vă că aceste obiecte şi multe altele pe care le puteţi admira la Muzeul Naţional de Istorie, în Bucureşti, au fost lucrate cu măiestrie de meşteşugari pricepuţi, stămoşi de-ai noştri, în urmă cu mai bine de 7000 de ani, atunci când la alte civilizaţii abia începea metalurgia aramei, cu forme simple de turnare.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate