%archive_title% | BSG

Cum spuneam în articolul trecut, sumerienii erau mari meşteşugari în arta confecţionării bijuteriilor din aur şi argint. Dovada acestui fapt este o comoară descoperită în oraşul Ur, care constă în colecţia de bijuterii a reginei Shubad, sau Puabi de Ur, care a trăit  în secolul XXIV î.Hr..

Minuţiozitatea şi măiestria bijuteriilor de atunci se observă aici, comoara  fiind compusă dintr-un colier de perle de aur şi mici cilindrii din pietre scumpe, semipretioase, roşii şi albastre, o diademă şi banderole pentru împodobirea părului, ace de păr, cercei de aur în formă de semilună, cu diametrul de 7 cm, scoici aurite,  pudriere din aur, nasturi, cocarde spirale (insigna sau panglica purtată la pălărie sau la piept), pandantive în forma de animale (leu si taur) şi brăţări. De o frumuseţe deosebită sunt acele de păr lungi, care ies din diademă, avand la capat flori mari de aur, cu pistilul din lazulit albastru.

Observaţi complexitatea acestor bijuterii, ştiind că cel mai simplu colier este alcătuiă din cilindrii mici de cornalină, lazulit şi aur, fiind format din 365 de piese. O parte din aceste bijuterii, găsite în cimitirul regal din Ur, se afllă la Muzeul Universitatii din Philadelphia, copiile acestora aflandu-se la British Museum si la Muzeul Irakian.

 Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Bucureşti, Editura Ceres, 1993.

De-a lungul anilor, chiar cu milenii în urmă, oamenii nu şi-au făcut doar unelte care-i ajutau în a supravieţui şi a evolua, ci au fost preocupaţi să-şi confecţioneze şi obiecte de podoabă, care mai de care mai frumoase.

Printre primele bijuterii apar în Creta şi au fost purtate de către civilizaţia minoică, cea care este considerată a fi prima civilizaţie adevărată a Europei. Purtau bijuterii atât bărbaţii, cât şi femeile. Conducătorii poporului obişnuiau să poarte în luptă un coif de aur care semnifica puterea şi măreţia. Imaginea de mai sus este o frescă din palatul de la Knossos, din Creta.
Egiptenii antici au fost, de asemenea, iscusiţi în arta creării bijuteriilor, fiind printre primii care au prelucrat aurul. Obiectele mari din aur erau purtate de regi şi regine, bătute cu pietre preţioase şi semipreţioase, fiind, de asemenea, un simbol al puterii.

Semiţii, originari din deşerturile Arabiei,  erau triburi nomade care s-au stabilit în Mesopotamia,  începând cu mileniul al treilea î.Hr.. Ei i-au asimilat pe sumerieni, preluând de la ei legendele, unele obiceiuri  sau meşteşuguri. Primii dintre semiţi, care au cucerit aceste locuri, au fost akkadienii. Ei au creat regatul Babilonului, care, sub conducerea lui Hammurapi (1793-1750 î.Hr.), a devenit un stat mare şi puternic.

Limba akkadiană adoptă, la mijlocul mileniului III, î. Hr., scrierea cuneiformă inventată de sumerieni (adâncituri în formă de cuie, săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă), devenind limbă internațională în comerț, cultură, diplomație.

În Sumer şi Akad existau meşteşugari care uimeau lumea prin măiestria cu care lucrau obiecte din aur, argint şi fildeş. Negustorii au răspândit apoi aceste bijuterii în ţările bazinului mediteraneean.

Aceste obiecte sunt considerate minuni ale lumii antice, fiind acum păstrate şi păzite cu străşnicie în multe dintre muzeele lumii.

  Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Bucureşti, Editura Ceres, 1993.

formare-aurAurul se acumulează în magmele granitice, în filioane fierbinţi de cuarţ, şi împreună cu alte combinaţii sulfuroase, în special a fierului, arsenicului, zincului, plumbului şi argintului, se cristalizează la temperaturi relativ joase, de circa 150-200 de grade.

Aşa se formează marile depozite aurifere. Prin dezagregarea granitelor şi a filioanelor de cuarţ, aurul ajunge în zăcămintele aluvionare şi, graţie stabilităţii şi greutăţii sale specifice, se adună în strate inferioare de nisip. Soluţiile apoase care circulă prin straturile scoarţei pământesti aproape că nu-l influenţează.

în zăcăminte, aurul se găseşte sub formă nativă (metal liber), şi rareori sub formă de combinaţii cu telurul (un element chimic, un semi-metal ce poate fi găsit în minereurile de aur ale Transilvaniei, unde este găsit în compuși ca telururi de aur, argint, mercur, nichel, cupru, bismut, platină, etc.); îl găsim într-o varietate impresionantă de forme ce încântă ochii căutătorilor de aur, creând o pasiune pentru descoperirea lui, greu de descris .

Se găseşte în cuiburi şi vinişoare de aur, sub formă de foiţe, firişoare, plăci, cristale octaedrice, graunţi mici până la 3-4 mm, impregnaţii în cuarţ (aur bătut), grăunţi disiminaţi în rocă, agregate de cristale (care uneori iau forma crenguţelor de brad), granule asociate cu pirita, blenda, galena, cuarţul, calcite şi rodocrozitul.

Unul dintre cele mai vestite diamante este Koh-i-Noor,  poate fi admirat în Turnul Londrei, după ce soţia lui George al V-lea, Mary, a renunţat să-l mai poarte, din cauza legendei care circulă în jurul diamantului, chiar dacă se spune că numai bărbaţii care îl poartă vor pieri.

Povestea diamantului vestit începe în secolul al XIV-lea, când mai mulţi seniori au găsit piatra superbă în râul indian Godavari. Spre deosebire de alte pietre, Koh-i-Noor nu a fost niciodată vândut, ci a ajuns în posesia numeroşilor proprietari în urma unor crime, jafuri sau cuceriri.

Denumirea diamantului vine din limba persană, Koh-i-Noor însemnând “muntele de lumină”.

În anul 1526, Baber, un sultan fondator al dinastiei mongole, a furat faimosul diamant. El şi succesorii săi au avut un sfârşit tragic, după care, în anul 1739, diamantul blestemat a devenit proprietatea lui Nadir Şah, care, după ce a jefuit oraşul Delhi, l-a dus în Persia. Diamantul şi-a îndeplinit încă o dată blestemul, şi sultanul şi-a găsit sfârşitul tragic.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Koh-i-Noor a ajuns în mâna englezilor. În acea perioadă crimele, asasinatele, jafurile şi înşelătoriile s-au ţinut lanţ, întărindu-se ideea că cine intră în posesia lui era lovit de destin. În acest fel, diamantul cel mai frumos şi râvnit din lume se transformase în cel mai mare blestem pe care cineva îl putea înfrunta. Nici un suveran englez nu a îndrăznit să-l poarte; toţi îl admirau, dar nu îndrăzneau să-l atingă.
Regina Victoria a dorit să-l monteze într-o broşă, dar a renunţat, iar astfel a ajuns în posesia reginei Mary. Aceasta l-a purtat pentru o perioadă foarte scurtă de timp, după care a renunţat la el. Blestemul nu s-a manifestat în cazul reginei Mary, poate pentru că l-a dobândit pe o cale onestă, dar cu toate acestea, misterioasa piatră poartă o adevărată încărcătură energetică ce se manifestă sub forma unui blestem când posesorul său devine violent.
El a fost montat şi pe coroana Reginei Elisabeta, care a fost ultima persoană care a purtat faimoasa piatră.

Bijuterii şi veşminte de preţ erau purtate şi de domnitorii şi voievozii Ţării Româneşti, în trecut, dar şi de soţiile acestora. Astfel, fresca de la mănăstirea Snagov îl înfăţişează pe Mircea al V – lea Ciobanul (1545 – 1552; 1553 – 1554; 1558 – 1559), care a fost căsătorit cu vestita doamnă Chiajna, fiica lui Petru Rareș şi nepoata lui Ştefan cel Mare. Mai apar şi cei trei fii ai lor, Petre, Radu şi Mircea, în întreaga lor strălucire domnească. Se numea „Ciobanul” probabil pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol.

Domniţa Chiajna moştenise de la tatăl ei, Petru Rareş, pe lângă inteligenţă, şi dragostea pentru fast. Ea era îmbrăcată mereu ca o împărăteasă bizantină, încărcată cu bijuterii, cu o coroană înaltă bătută cu pietre preţioase, cu pandelcouri lungi de aur pe lângă urechi. S -a căsătorit în anul 1545 cu Mircea, voievodul Munteniei, fiul lui Radu cel Mare, cu care a avut, pe lângă cei trei fii menţionaţi mai sus, şi patru fete.

Mergând în vizită la Constantinopol, aceasta a fost invidiată în haremul sultanului pentru şiragurile de perle de la gât şi pentru nestematele din biijuteriile pe care le purta.

După moartea lui Mircea Ciobanul, în 1559, se instituie ca tutore a fiului ei cel mai mare Petru cel Tânăr,  în vârstă de 13 ani, pentru care a obținut tronul. Îi întărește domnia fiului prin daruri preţioase pe care le trimitea la turci, de unde a cerut și doi tineri fanarioți pentru fiicele sale. Au fost propuși Stamatie Paleologu, tânăr și chipeș, și bătrânul Cantacuzen. Fiica ce trebuia să se căsătorească cu bătrânul a fugit cu tânărul boier român Radu Socol, pe care îl iubea. Ca să spele rușinea aruncată pe obrazul Porții otomane, Chiajna a trimis alte noi daruri mari. În același timp ca să se răzbune pe boieri, a dat ordin să fie omorâți mai mulți dintre ei. În 1574 și-a măritat o altă fiică cu sultanul Murad. După un an însă, a căzut în dizgrația turcilor, care au exilat-o la Alep, în Siria. Aici a trebuit să-și câștige existența cu negustoria și țesutul. A murit în 1588,  iar mormântul este la Galata.

Chiajna a rămas în istoria noastră ca una dintre marile doamne, prin inteligenţă, dârzenie, dorinţă de putere, fiind prima femeie care s-a pus în fruntea oastei, în bătălia de la Româneşti şi apoi la Şerbăneşti.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

sursa foto

Destule intrigi şi poveşti de dragoste s-au ţesut în jurul rubinelor.

Un astfel de rubin, botezat Coasta Bretaniei, i-a fost alături Anei de Bretania toată viaţa. L-a primit imediat după naştere, l-a purtat la gât când i-a fost prezentată viitorului soţ, Carol al VIII-lea, l-a purtat şi mai târziu când s-a căsătorit cu Ludovic al XII-lea. Urma pietrei preţioase s-a pierdut, dar Coasta Bretaniei a reapărut în vremea lui Ludovic al XVI-lea care i-a dăruit bijuteria soţiei sale. Aceasta a refuzat-o, aşa că rubinul Anei de Bretania a fost prelucrat pentru a se împodobi cu el salonul cavalerilor. După Revoluţia franceză, a ajuns la Muzeul Luvru, acolo unde poate fi văzută în spatele unor geamuri groase de cristal.

Un rubin există şi în istoria Angliei: este cunoscut sub numele de Rubinul Prinţului Negru, după primul său posesor, Eduard, Prinţ de Wales. Cum a ajuns Prinţul Eduard în posesia rubinului nu se ştie cu exactitate. Cronicile spun fie că prinţul l-ar fi luat tribut lui Filip al VI-lea al Franţei pentru a-i cruţa viaţa, fie că l-a primit în dar de la Regele Castiliei. Un lucru e sigur, Rubinul Prinţului Negru a făcut miracole, salvându-i viaţa regelui Henric al V-lea pe câmpul de bătălie. În lupta de la Azincourt, ducele Jean d’Alencon s-a năpustist asupra regelui, dar sabia s-a a lovit rubinul pe care acesta îl avea încrustat în cască. Din duritatea pietrei, sabia a ricoşat, regele a scăpat nevătamat, iar ducele a fost ucis. Rubinul străluceşte astăzi în Coroana Imperială de Stat, care este cu străjnicie păzită în Turnul Londrei.

O poveste cu un preţios rubin se leagă şi de numele românului Nicolae Milescu Spătarul. Neobositul călător a ajuns în China, iar aici, aflând de existenţa unui rubin de peste 44 de grame, a dorit să-l cumpere pentru Ţarul Rusiei, Mai încercaseră şi alţii, dar mandarinul chinez în proprietatea căruia se afla, nu consimţea la nicio sumă. De ce? Pentru că alt rubin „mai bun nu se află în toată China şi nici nu se aflase vreodată”. După îndelungi negocieri, Spătarul a intrat în posesia pietrei, dar cum istoria e schimbătoare, pe drumul de întoarcere, în Siberia, i-au fost confiscate toate bunurile. Se pare totuşi că preţioasa piatră a ajuns în cele din urmă în tezarul ţarilor Romanov.

La noi în ţară, exceptând unele concentraţii aurifere de mai mică importanţă, care, în bună parte au fost  exploatate, se remarcă două regiuni aurifere importante: regiunea Baia Mare şi regiunea Munţilor  Metaliferi.

În sudul Munţilor Apuseni, între văile Mureşului, ale Crişului Alb şi Arieşului, se află Muntii Metaliferi, cu vestitul poligon aurifer delimitat de localităţile Caraci, Baia de Arieş, Zlatna şi Sacarâmb, pe o suprafaţă de 2500 km pătraţi.

Pe acest teritoriu se găseşte una din cele mai importat zone auro-argentifere, cuprifere, plumbo-zincifere de la noi din ţară şi chiar si din Europa (de exemplu, Roşia Montană).

Poligonul aurifer al munţilor Apuseni este cea mai veche şi mai renumită regiune auriferă din Europa.

Principalele zăcăminte auro-argentifere din muntii Metaliferi  se află în:

  • grupul minier Brad (Muşariu, Brădisor-Barza, Valea Morii, Curachi-Harţagani,Caraciu)
  • grupul minier Băita-Troiţa-Măgura ( Băiţa Crăciuneti, Troiţa-Trestia-Topliţa—Măgura)
  • grupul minier Sacarâmb -Handol
  • grupul minier Zlatna (Stanija, Almaş, Hanes, Breaza)
  • grupul minier Bucium (Rodu-Frasin, Vulcoi-Corabia, Botes)
  • grupul minier Roşia Montană şi Baia de Arieş.

România ar putea deveni primul producător de aur din Europa, depăşind astfel primele 2 ţări din top: Finlanda si Suedia, dacă mina aurifera de la Roşia Montană ar primi avizele necesare pentru exploatare. Daca ţinem cont de faptul că Finlanda şi Suedia produc în jur de 11-12 tone de aur pe an, România ar putea produce 13 tone anuale, devenind astfel cea mai mare producatoare de aur din Europa.

 sursa foto

În majoritatea poveştilor ne apar palate de cleştar. De la legendarele poveşti ale Şeherezadei, până la basmele noastre, scrise de îndrăgiţii autori români. Dar ce este şi de unde vine denumirea de cleştar? Numele vine le la maghiarul kristály şi este cristalul, care în DEX  ne apare ca fiind o sticlă de calitate superioară, de fabricație specială, folosită în optică și la fabricarea veselei sau a unor obiecte de lux.

Însă în poveşti, cristalul nu este unul obişnuit, ci renumitul „cristal de stâncă”, supranumit şi „flori de mină”, găsite de mineri în galeriile întunecate. Unele semănau cu nişte tufe ţepoase de iarbă, altele cu petalele florilor de câmp. Minerii le-au dus acasă şi au încântat cu frumuseţea lor nevestele, copiii, dar şi bătrânii satelor, care au început să născocească basme şi poveşti cu palate de cleştar.

Palate de cleştar mai apar şi în basmele  francezilor sau în cele germane ale fraţilor Grimm. În basmul Racla de cristal, un croitoraş tânăr, dar sărac lipit, pătrunde în subteranele unui castel, unde descoperă două sipete străvezii de cristal. În unul era un castel sculptat în cleştar, în miniatură, iar în al doilea zăcea o frumoasă adormită, înfăşurată în mantia de aur a părului ei. Croitoraşul, curajos, o trezeşte mai întâi pe frumoasa fată din somnul adânc, iar mai apoi descuie şi cel de-al doilea sipet. Din acesta se porneşte să crească un palat minunat, din cel mai pur cleştar, iar cei doi vor trăi până la adânci bătrâneţe.

În anul 1198, papa Inocenţiu al III – lea i-a dăruit regelui Angliei, Richard Inimă de Leu, patru inele de aur cu pietre scumpe. Cifra 4 reprezenta cele 4 virtuţi cardinale: dreptatea, curajul, înţelepciunea şi cumpătarea. Cele patru pietre preţioase simbolizau: safirul albastru – speranţa, topazul galben – caritatea, jaspul verde – credinţa şi granatul roşu – iubirea.

Safirul era asociat întotdeauna cu cerul, datorită culorii albastre pe care o posedă. În India antică, în Egipt, la greci sau la romani, la iudei sau la creştini, cerul a simbolizat mereu speranţa legată de graţia divină.

Despre galbenul – auriu al topazului se spune că are capacitatea de a activa centrii voinţei, dând celui care-l poartă putere pentru a realiza lucruri măreţe, măreşte generozitatea şi alungă temerile.

Vredele este culoarea situată între albastru şi galben; e culoarea fertilităţii pământului, iar despre cel ce poartă o piatră preţioasă de culoare verde se ştia că va ajunge să cunoască echilibrul şi cumpătarea. Performanţă, progres şi evoluţie sunt cuvintele asociate acestei minunate culori.

Roşul granatului era asociat culorii sângelui, dar şi iubirii. Pietrele roşii erau preferate pe timp de lupte şi războaie. Cruciaţii, plecând spre Ţara Sfântă, îşi cumpărau inele cu granaţi, pentru a-i ocroti de molime, otrăvuri şi răni.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

Poate uneori avem impresia că în vechime oamenii nu se machiau deloc, însă nu e aşa. Farduri au existat şi în urmă cu mii de ani, numai că sub altă formă.

Femeile egiptene îşi sporeau farmecul folosind farduri pentru ochi, obraji şi buze. Ne stau mărturie chipurile fardate din fresce, dar şi vase şi cutii impresionante pentru farduri şi uleiuri, realizate artistic, din piatră sau ceramică arsă, descoperite în necropole. Fardurile erau preparate folosindu-se pietre semipreţioase pentru culoare şi strălucire. Astfel, ele îşi vopseau pleoapele cu uleiuri aromate care conţineau praf verde de malachit sau praf albastru de lapis – lazuli.

Faraonii, dar şi preoţii şi demnitarii foloseau de asemenea diferite cosmetice şi uleiuri aromate, cu care se ungeau pe trup.

Frumoasa regină Cleopatra este renumită pentru atenţia deosebită pe care o acorda aspectului estetic. Ea a fost numită cea mai frumoasă şi cochetă femeie a tuturor timpurilor.

Femeile din Roma antică se fardau cu pudră de aur, sprâncenele, pleoapele şi genele erau pictate cu negru, cu ajutorul cărbunelui, iar gura era fardată cu roşu. Bărbaţii romani îşi vopseau tălpile şi unghiile picioarelor cu roşu şi  foloseau şi ei cărbune negru pentru gene şi sprâncene.

 În Grecia antică,  femeile îşi albeau tenul cu calcar sau carbonat de plumb, îşivopseau genele cu funingine şi le fixau cu albuş de ou, iar pentru epilare se folosea un produs pe bază de arsenic.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

Cuvântul „onyx” în limba greacă înseamnă „unghie”. Iar acest fapt se datorează unui mit elen, care spune că Afrodita, zeiţa frumuseţii dormea adânc într-un crâng, sub o tufă de flori. Somnul îi era vegheat de un cârd de lebede albe, care înotau pe râul din apropiere. Dar Eros sau Cupidon, cum îi spunem noi, avea chef de pozne. Aşa că, jucăuşul copil cu bucle aurite sperie lebădele şi le alungă, după care, cu vârful unei săgeţi, taie unghiile lungi şi frumoase ale afroditei şi le aruncă în râu. O zbugheşte apoi, pentru că din crâng se auzeau voci. Erau cele trei Moire sau Ursitoare, stăpâne peste destinele muritorilor.

Văzând isprava lui Eros, ele merg să culeagă din râu unghiile preafrumoasei zeiţe, pentru că nici o parte dintr-un zeu nu se putea pierde în van. Datorită unei vrăji, ele scot din apă un maldăr de pietricele translucide, din onix, născute din unghiile Afroditei.

De atunci se spune că a apărut onixul, care a fost piatra preferată a Antichităţii. Gravorii sculptau din el căni, potire, vaze şi diferite obiecte decorative.

Dar şi acum onixul e foarte apreciat, fiind montat pe diferite bijuterii. Este o varietate a agatului şi este constituit din cuarţ microcristalin. Poate fi alb – lăptos, translucid, dar şi negru, lucios şi opac, colorat şi vărgat.

Se spune că onixul îi protejează pe cei născuţi sub zodia leului.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

-Doriţi un împrumut rapid?

-Doriţi ca împumutul să fie cu dobândă mică şi să aveţi posibilitatea restituiri în rate flexibile?

Venind la noi, beneficiaţi de cea mai bună ofertă de pe piaţă.

De asemenea, aici găsiţi o ofertă variată de bijuterii la cel mai bun preţ.

Ne găsiţi pe strada Banu Mărăcine, bl.1C, ap.42, în sensul giratoriu de lângă Spitalul Judeţean, între farmacia Reţeta şi covrigărie.

Pentru orice informaţie, sunaţi la numărul de telefon: 0751 220 314.

E-mail: bsg.ar03@amanet.ro.

Va aşteptăm de luni până vineri între orele 9:15-17:15 şi sâmbata între orele 9:15-13:15.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate