%archive_title% | BSG

Iată continuarea peripeţiilor celebrului diamant Regentul.

Cu toate măsurile de siguranţă care au fost luate, preţiosul briliant a fost furat din seiful tezeurului regal al Franţei, în 1792, împreună cu alte diamante, coroana, sceptrul regal şi o mulţime de alte obiecte din aur încrustate cu pietre preţioase. Au mai fost furate vesela de aur, cupe şi vase din cristal de stâncă de agat, împreună cu celebrul potir de onix – agat al abatelui Suger.

Hoţii  au escaladat o coloană şi s-au strecurat pe feresatră, intrând în palatul Tuileries, unde era tezaurul. În zadar a făcut poliţia anchete şi interogatorii, că nu au aflat nimic. După un timp a sosit o scrisoare anonimă în care scria că tezaurul furat se afla îngropat lângă Champs Elysées, în plin centrul Parisului, într-un şanţ din Aleea Văduvelor. Toată lumea credea că e o farsă, dar, totuşi, au mers să sape în locul respectiv, unde chiar era îngropat tezaurul. Nici acum nu s-a aflat motivul acestui furt şi al dezvăluirii ascunzătorii, furtul fiind considerat unul dintre cele mai mari din istoria modernă a bijuteriilor.

Celebritatea diamantului Regent se datorează, în mare parte faptului că, în anul 1804, în timpul festivităţilor de încoronare a lui Napoleon Bonaparte, el se găsea montat în spada acestuia.

După înfrângerea lui Napoleon se restaurează dinastia Burbonilor, sub Ludovic al XVIII – lea. Acesta ia diamantul cu el când se refugiază la Gand, atunci când Napoleon revine din exilul pe insula Elba şi îl readuce la Paris după ce Napoleon e înfrânt la Waterloo.

Carol al X – lea, care urmează la tron, în timpul revoluţiei din 1830 ia diamantul cu el atunci când e refugiază la Rambouillet. Dar o unitate a gărzii naţionale îl descoperă şi readuce Regentul la Paris.

Este purtat apoi de frumoasa soţie a lui Napoleon al III – lea, iar după capitularea acestuia, Regentul, alături de alte bijuterii preţioase este ascuns, ca să nu fie luat drept pradă de război, întâi în arsenalul portului Brest, apoi în escala unei nave.

În 1886, o mare parte din tezaurul Franţei s-a vândut, dar Regentul a fost păstrat în patrimoniul ţării, trecând cu bine şi peste cele două războaie mondiale.

Acum, el poate fi admirat în muzeul Luvrului. Puţină lume însă cunoaşte istoria zbuciumată a acestui diamant şi faptul că a asistat la o mare parte din istoria Franţei, trecând prin mâinile multor personalităţi istorice de renume mondial.

 Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

Regentul sau Pitt este unul dintre cele mai frumoase diamante din lume, numărându-se printre bijuteriile celebre din istorie.  A fost găsit într-o mină din Golconda, India, în anul 1701, de către un sclav, având 410 carate.

Sclavul a sperat că imensa piatră îi va aduce eliberarea. Aşa că, în loc să o predea, el şi-a făcut singur o rană adâncă la picior şi a ascuns diamantul sub bandaj şi a reuşit să evadeze. Ajungând într-un port, el a convins un marinar să-l ia pe corabia lui şi să-l ducă într-o ţară unde va fi liber. Însă, în largul oceanului, marinarul i-a furat preţioasa piatră şi l-a aruncat pe sclav peste bord.

Un an mai târziu, marinarul a vândut diamantul lui Thomas Pitt, guvernatorul provinciei Madras din India, de la care a rămas şi unul din numele pietrei.

Despre corăbierul hoţ şi criminal se ştie că, după ce a vândut diamantul pentru o sumă uriaşă, a risipit banii prin taverne, a devenit alcoolic, a ajuns apoi cerşetor şi, în final, s-a spânzurat.

Sir Thomas Pitt a dus diamantul brut în Europa, încercând să-l vândă întâi familiei regale engleze, dar regele George I nu a vrut să plătească preţul cerut.

În Franţa se afla pe tron Ludovic al XV – lea, care era copil, ţara fiind guvernată de către regentul Filip de Orléans. Problemele financiare ale Franţei erau date pe mâna bancherului scoţian John Law, care ocupa funcţia de controlor general al finanţelor. Acesta a insistat ca Franţa să cumpere diamantul, spunând că ar fi „un titlu de glorie pentru regenţă care va dura veşnic, indiferent de situaţia financiară”.

Astfel, Franţa achiziţionează piatra preţioasă în anul 1717, în schimbul sumei de două milioane de franci, plătiţi în rate, plus dobânda aferentă, Pitt urmân să primească şi fragmentele rămase după şlefuirea diamantului.

Şlefuirea s-a făcut la Amsterdam şi a durat doi ani. Diamantul a pierdut în urma prelucrării două treimi  din greutatea iniţială, briliantul având acum doar 137 de carate. El a primit denumirea Regentul, în cinstea lui Filip de Orléans.

Preţiosul diamant a fost purtat, succesiv, pe rochia de mireasă a Mariei Lecinska, soţia lui Ludovic al XV – lea, apoi în coroanele lui Ludovic al XV – lea şi al XVI – lea.

În timpul Revoluţiei feanceze, Regentul a fost dislocat din coroană şi depus în seiful tezaurului regal. El figura acum în inventarul diamantelor cu valoarea de 12 milioane de franci.

Dar istoria acestui celebru diamant nu se opreşte aici. Îl aşteaptă şi alte peripeţii pe care le veţi afla în următoarea parte.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

Se ştie că marea majoritate a personalităţilor istorice iubeau bijuteriile şi pietrele preţioase, pe care le purtau sau le colecţionau.  La fel şi vestitul Genghis  – Han, care a fost un geniu militar incontestebil şi care a unificat triburile din Mongolia, ţară situată în nordul Chinei. După ce a unit triburile şi a format un stat puternic, el şi-a făcut o armată bine instruită şi organizată, cu care a invadat şi a pustiit oraşe şi sate, cucerind rând pe rând statele din Asia Centrală şi o parte a Europei, formându-şi un imperiu uriaş.

Marele conducător, posesor al unui tezaur preţios, purta pe mâna dreaptă, cea cu care întindea coarda arcului, un inel din aur cu un rubin, o piatră mare de culoare sângerie. Pe acesta era inscripţionată o svastică, un simbol sfânt, aducător de prosperitate, noroc şi pace, folosit în Hinduism, Budism şi Jainism. Din păcate, în Occident este cunoscut ca emblemă a mișcării fasciste și naziste, însă acest semn a fost folosit cu mii de ani  înainte de a-l prelua Hitler.

În civilizaţia cretană, svastica a fost era folosită ca simbol sacru sau ca element decorativ, iar grecii au moştenit de la ei motivele decorative de tip labirint, având svastica în centru.

Svastica aparținea cultului solar din epoca de bronz, și apare în țările în care a trăit rasa pelasgică, pe care o întâlnim de la începuturile ei și pe teritoriul țării noastre. Svastica este, în general, semnul distinctiv al raselor ariene, și în special al tracilor, din care se trage și poporul român.

Oricum, e ciudată coincidenţa că, la distanţă de şapte veacuri, Genghis – Han şi Hitler să fi avut acelaşi semn distinctiv – svastica.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

Cleopatra a VII – a, regina Egiptului a urcat pe tronul faraonilor în anul 51 î. Hr., la frageda vârstă de 18 ani. Ea împărţea tronul cu fratele ei, Ptolemeu al XIII – lea, adolescentul care, după tradiţia egipteană, îi era soţ.

Farmecul Cleopatrei era de necontestat, chiar dacă romanii, orbiţi fiind de ură că o femeie i-a putut subjuga pe doi dintre şefii lor de stat, o numeau de la „şarpe al Nilului” la „monstru fatal”.

Însă nimeni nu a negat vreodată că ochii Cleopatrei erau precum smaraldele, de un verde sclipitor. Iar ca să evidenţieze culoarea ochilor, îi asorta cu preţioase bijuterii din aur în care erau bătute smaralde, pe care gravorii erau puşi să îi sculpteze chipul. Chiar şi în mobilierul sau pereţii palatului ei erau încrustate smaralde, înconjurându-se astfel de o „rmonie verde”.

Purtând o diademă şi brăţări din aur cu perle şi smaralde, având la picioarele sale pisici sfinte împodobite la gât cu smaralde, Cleopatra, pe atunci având 21 de ani, l-a întâmpinat pentru prima oară pe generalul roman Caius Iulius Cezar, în vârstă de 50 de ani, care a fost dedus pe loc de farmecul, frumuseţea şi inteligenţa reginei. Se ştie că el a ajutat-o să-l detroneze pe fratele ei, Ptolemeu al XIII – lea, astfel ea ajungând singură la conducerea statului. Împreună cu Caius Iulius Cezar, Cleopatra  va avea un fiu, pe Cesarion. Cei trei vor merge împreună la Roma, care e uluită de festinele din curtea reginei şi de uimitoarele ei bijuterii din aur, cu perle şi smaralde. Aici, în anul 44 î.Hr., Cezar e asasinat în senat, iar Cleopatra se întoarce în Egipt cu fiul ei.

Dar aici a fost proclamat faraon un alt frate de-al ei, pe care ea îl înlătură, punându-l pe tron pe fiul său, care devine Ptolemeu al XV – lea.

După moartea lui Cezar, Roma e condusă de un triumvirat. În anul 41 î.Hr, Cleopatra îl întâlneşte pe Marcus Antonius, unul din cei trei triumviri. Acesta e cucerit pe loc de frumoasa Cleopatra. Îşi repudiază soţia şi se căsătoreşte cu ea, conform ritului egiptean. Fiind delegat al Romei pentru administrarea Asiei Mici, Marcus Antonius o proclamă pe Cleopatra „Regină a Orientului”. Ea are trei copii cu generalul roman, care primesc titluri de rege încă din leagăn. Conform datinilor egiptene, toţi cei patru copii ai ei poartă amulete din azurit şi smarald, şi fiecare are lângă pat o statuetă a zeiţei Isis, ornată cu smaralde.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

Strămoşii noştri, dacii, care făceau parte din marele neam al tracilor, se ocupau, pe lângă agricultură, apicultură, păstorit şi olărit, şi cu extrăgerea aurului şi a argintului, pe care le prelucrau sub formă de bijuterii, obiecte de cult, etc.

Civilizaţia dacilor era foarte dezvoltată în acele vremuri; ei băteau chiar şi monede din aur. Erau oameni harnici şi viteji, iubeau viaţa şi le plăcea să se petreacă.

Eu cred că am păstrat de la daci toate aceste calităţi şi că ar trebui să fim mândri că suntem urmaşii lor.

Probabil de la daci ni se trage nouă, românilor şi iubirea pentru aur, acest metal nobil din care ei confecţionau podoabe atât de frumoase, încât le putem numi artă.

De-a lungul timpului, au fost descoperite foarte multe bijuterii care aparţineau dacilor. Cea mai importantă descoperire a fost la Sarmizegetusa Regia,  cea mai mare fortificaţie daco-getă de pe teritoriul României. Aici au fost găsite numeroase bijuterii, monede, obiecte de aur si argint care fac parte din Tezaurul dacic.

Vestigiul este situat în satul Grădiştea Muncelului, judetul Hunedoara, şi a fost capitala fostei Dacii, înainte de colonizarea romană. Aici au fost găsite şi vestitele brăţări dacice.

Arheologii sătmăreni şi ucraineni care fac săpături la şantierul arheologic de la Malaia Kopania, din Ucraina, la 20 de kilometri de România, au descoperit, pe locul unui cimitir dacic, obiecte din aur. Despre această descoperire se spune că ar fi cea mai mare descoperire de bijuterii dacice, după vestitele brăţări din aur.

Auzim la tot pasul cuvintele: mineral, minereu sau steril. Dar ştim oare exact ce înseamnă? Eu cred că sunt nişte cunoştinţe pe care ar trebui să ni le însuşim, pentru cultura noastră generală.

Mineral, la modul general, este orice compus din scoarţa pământului care conţine unul sau mai multe metale în compoziţia sa chimică. Aşadar, contrar a ceea ce cred unii, ceea ce aparţine regnului vegetal sau animal nu este un mineral.

Minereu este considerat orice conţinut metalic al ujnei roci sau substanţe din pământ care este destul de ridicat pentru a merita să fie supus topirii.

Sterilul reprezintă materialele fără valoare, separate de minereuri în procesul extragerii metalului dorit. Spre exemplu, jumătate dintr-o cantitate de minereu de fier poate fi alcătuită din compuşi de fier, iar cealaltă jumătate este împărţită între silicaţi de magneziu, aluminiu, calciu şi multe alte elemente. Toate acestea, în afară de fier sunt sterilul..

Topirea, când e vorba de metale,  înseamnă încălzirea minereului cu carbon (cocs) la o temperatură ridicată, în prezenţa fondanţilor (substanțe sau amestec de substanțe care se adaugă la topirea unui amestec de materiale pentru a coborî punctul de topire al acestora sau pentru a separa impuritățile, formând cu acestea o zgură la suprafața topiturii).

Bibliografie: Ionescu, Sorin; Drimer, Dolphi, Aventura metalelor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986

În anul 433 î.H., sculptorul Phidias a definitivat incredibila statuie a lui Zeus, regele zeilor greci. Aşezată într-un templu special construit la Olympia, gigantica statuie avea o înălţime de 13 m. Dimensiunea statuii şi meticulozitatea creatorului ei i-au surprins pe vizitatori; se spune că arăta mai degrabă ca o bijuterie decât ca o sculptură. Phidias l-a înfăţişat pe Zeus aşezat pe tron. Trupul lui părea atât de natural, încât mulţi aveau impresia că îl văd aievea pe Zeus.

Statuia a fost sculptată după tehnica cryselephantină; avea o structură internă din lemn (cedru), acoperită cu foi de aur şi plăci de fildeş, bogat decorată şi cu abanos, bronz, pietre preţioase şi picturi. Fildeşul folosit provenea din colţi de elefant şi dinti de hipopotam.
În partea de sus a tronului, în spatele zeului se aflau sculptate cele 3 zeiţe surori, fiice ale lui Zeus: Aglaea, Talia si Euphrosyne; se spune că ele dădeau frumuseţe şi farmec muritorilor norocoşi.
Cununa de ramuri de măslin făcută din aur, de pe capul lui Zeus, dovedea legătura acestuia cu atleţii olimpieni; în mâna dreaptă stătea zeiţa inaripată a victoriei, Nike, sculptată din aur şi fildeş, care apare drept însoţitoare permanentă a lui Zeus. În partea dreaptă şi stângă a tronului, pe mânere erau sculptaţi 2 sfincsi (sfinx=monstru legendar, femeie în partea de sus şi leu în partea de jos; mai avea coadă de şarpe şi aripi de pasăre). Câte un leu sculptat „păzea” fiecare latura a tronului; dealtfel şi veşmintele lui erau făcute din plăcuţe de aur modelate după corp prin stemuire. Sandalele erau  tot din aur, iar ochii se spune că erau din sticla colorată, şi păreau vii. În mâna stangă ţinea un sceptru bătut în metale preţioase, pe care  stătea un vultur splendid, făcut din aur,reprezentând puterea zeului. În faţa statuii se afla un bazin care conţinea uleiuri necesare pentru întretinerea statuii, având şi rolul unei enorme oglinzi în care se reflecta statuia.
Lui Phidias i-au trebuit 8 ani pentru a termina maiestuoasa operă. La preţurile actuale, aurul folosit la decorare ar fi costat peste 10 milioane de euro. La aproape 60 de ani de la terminarea lucrării, plăcile de fildeş au început să se desprindă, fiind nevoie de o restaurare.
Împăratul roman Caligula a încercat sa fure statuia, dar oamenii săi au fugit îngroziţi când, după cum spune legenda, figura s-a făcut a râde spre ei, iar schelele s-au prăbușit.
Nu se cunosc cu siguranţă împrejurările în care a dispărut opera lui Phidias, însă se presupune că ar fi fost incendiată în anul 408 d.Hr.
În antichitate, personalități importante au făcut contrucţii magnifice, ca o dovadă elocventă a puterii şi influenței pe care le aveau;  noi nu putem decât să rămânem plăcut impresionați de măiestria de care au dat dovadă aceste personalități.

Datorită faptului că diamantul are în compoziţie un singur element – carbonul, este cea mai preţioasă piatră; este, aşadar, doar un cărbune cristalizat.

Este posibil ca locuitorii Indiei să fi fost primii oameni care s-au împodobit cu diamante, deoarece cristalele se găseau frecvent în depunerile aluvionare din regiunea Golcondei.

Din diamante se confecţionau talismane şi amulete şi, tot în antichitate s-au născut primele bijuterii cu pietre montate în metal.

În celebra poveste 1001 de nopţi se spune despre o zonă sălbatică, cu prăpăstii adânci, înconjurate de stânci inaccesibile. Fundul râpelor era presărat cu diamante. Dar mii de şerpi veninoşi colcăiau printre nestemate. Orice om ar fi încercat să coboare pe stâncile abrupte, ar fi căzut pradă veninului cobrelor, iar vulturii s-ar fi ospătat cu leşurile lor.

Totuşi, oamenii au descoperit calea de a procura preţioasele pietre. Ei au observat că aceste pietre au proprietatea ciudată de a se lipi de grăsimi. La ce s-au gândit? Tăiau oile cele mai grase şi aruncau de sus, de pe creste, bucăţi de carne cu grăsime, pe fundul râpelor. Vulturii se repezeau după pradă, coborau în zbor până în adâncuri, luau în ghiare bucăţile de carne şi se ridicau cu ele pe culmi ca să le mănânce. Acolo rămâneau şi diamantele, care se lipiseră de carne şi pe care oamenii, apoi, le culegeau.

Această poveste, spusă în diferite variante, descrisă chiar şi de Marco Polo, are un sâmbure de adevăr. Pentru că, într-adevăr, diamantele aderă cu uşurinţă la grăsimi. Şi astăzi, pentru a separa diamantele din roca de zăcământ, se folosesc substanţe grase.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinantă a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Titronic, 2004.

11 Mai 2012

Aurul – regele metalelor

By There are no tags 0 comments

Datorită faptului că aurul se găseşte în natură sub formă nativă, se consideră că a fost primul metal cunoscut de oameni, acum 17 000 de ani.

Cum am mai spus şi în alt articol, aurul este atât de valoros datorită proprietăţilor pe care le are: nu se oxidează, este maleabil şi ductil (adică poate fi întins în foi subțiri la temperatură inferioară aceleia de topire). De asemenea, culoarea plăcută şi strălucirea deosebită pe care o are aurul, îl face atât de valoros.

Preţul aurului se datorează rarităţii sale. Tocmai de aceea, în industrie se folosesc cantităţi mici de aur, nefiind un metal care să definească dezvoltarea acesteia. Există o vorbă care spune că „Dacă întreaga suprafaţă a pământului ar fi alcătuită din aur, oamenii s-ar omorî pentru un pumn de argilă.”

În viaţa economică, aurul este o marfă intermediară, dar el serveşte mai ales ca „etalon”. Moneda are ca suport sigur aurul.

Aurul a fost şi va rămâne singura investiţie sigură. De aceea, pe timp de criză, când monedele par a fi fără nici un fel de rădăcină, multă lume investeşte în metalul preţios care nu se va devaloriza niciodată: aurul.

Bibliografie: Brana, Viorel, Sunt epuizabile resursele minerale?, Bucureşti, Editura Tehnică, 1983.

Pietrele sunt creaţii fascinante ce apar într-o paletã variatã de forme, tãieturi sau culori. O piatrã naturalã este caracterizatã prin forma de cristalizare care-i dã frumuseţe şi este cu atât mai valoroasã cu cât este mai rarã şi cu cât bucurã mai multe generaţii. Gemologii clasificã pietrele naturale în urmatoarele categorii:

a) Pietre preţioase în categoria cãrora intrã diamantul, rubinul, safirul şi smaraldul, apreciate pentru frumuseţea şi durabilitatea lor, utilizate pentru confecţionarea bijuteriilor foarte scumpe;

b) Pietrele fine ce desemneazã toate celelalte pietre transparente sau translucide , mai putin valoroase, folosite în confecţionarea bijuteriilor mai putin costisitoare – acvamarinul, opalul, alexandritul, topazul, granaţii, zirconul, cuarţul fumuriu, cuarţul roz, ametistul, citrinul, ametrinul, tanzanitul, brazilianitul, hidenitul, kunzitul,  turmalina;

c) Pietrele ornamentale, translucide sau opace se utilizeazã pentru confecţionarea bijuteriilor comerciale – jadeitul, nefritul, turcoaza, lapislazuli, sodalitul, agatul, jaspul, azuritul, malachitul crizocolul, chiastolitul, florina, fenacitul, serpentinu;

d) Materii organice preţioase ce provin din regnul animal sau vegetal – perlele, coralul, chihlimbarul, fildeşul, bagaua.

Metalul, putem spune că este o parte din viaţa noastră cotidiană. Ne folosim de metale o mare parte din timpul unei zile: când folosim robinetul, când mâncăm (tacâmurile sunt făcute din metal), când mergem cu maşina, autobusul sau bicicleta; purtăm bijuterii din metal, dormim pe saltele care conţin arcuri metalice şi multe altele.

Astăzi, lumea nu ar putea fi imaginată fără materiale metalice. Dacă se va ajunge să se exploreze alte lumi, acest lucru va putea fi realizabil tot cu ajutorul rachetelor şi navelor în construcţia cărora metalul joacă un rol esenţial.

Omenirea foloseşte din ce în ce mai mult metal. Dacă stăm să ne gândim, nu cu mult timp în urmă, producţia şi consumul de metal erau foarte mici. În mai puţin de două sute de ani, industria metalurgică s-a dezvoltat enorm şi rapid.

Originea obţinerii şi folosirii metalelor este atribuită, după unele date Egiptului, iar după altele, Chinei. Chinezii foloseau, în vremuri foarte îndepărtate cuprul, fierul, plumbul şi unele aliaje, în special bronzul. Zincul este cunoscut sub numele de metal chinezesc (sin – chinez). În Mesopotamia se cunoaşte extragerea fierului, a cuprului, a argintului şi a plumbului cu 3000 de ani î.e.n.

Pe teritoriul ţării noastre, prin descoperirile făcute în Dobrogea, Muntenia, Moldova şi Transilvania, este atestată prelucrarea aurului, a cuprului, argintului şi fierului încă din secolele XIII –  IX  î.e.n.

Oricum, metalele sunt acum indispensabile omului. Am putea face un exerciţiu de imaginaţie şi să ne gândim cum ar putea fi viaţa noastră fără metale. Pe mine mă duce cu gândul la „sapă de lemn sau de cauciuc”. :)

Bibliografie: Ionescu, Sorin; Drimer, Dolphi, Aventura metalelor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986

Aurul are multiple utilizări: în chimie, industrie, medicină, bijuterii, alimentaţie, electronică şi, mai nou e des utilizat şi în… cosmetică.

Se ştie că aurul are proprietăţi anti – inflamatorii şi se foloseşte ca produse farmaceutice în tratamentul artritei. El nu intră în reacţii chimice în interiorul organismului uman. În soluţiile injectabile moderne, aurul ajută la reducerea durerilor reumatice.

Tocmai datorită proprietăţilor anti – inflamatorii s-au produs măşti pentru faţă care conţin aur. Asta pentru că s-a dovedit că aurul are efect pozitiv şi asupra pielii, dându-i elasticitate şi fermitate.

Chiar şi Cleopatra folosea măşti din aur. Aşadar, calităţile cosmetice ale aurului erau cunoscute încă din Antichitate.

Mai nou se fac chiar implanturi a unor fire se aur sub piele, care sunt aşezate într-o structură de tip „plasă”. Aceste fire  cu un grad de puritate de 99,99%, şi grosime de 0,1 mm susţin pielea şi stimuleaă producţia de colagen şi a fibrelor de elastină. În zona în care au fost implantate firele este stimulată apariţia de noi vase sangvine, iar astfel pielea devine mai fermă.

  O altă variantă  de întinerire cu ajutorul acestui metal preţios ar fi acupunctura facială efectuată cu ace placate cu aur.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate