%archive_title% | BSG

O veche legendă spunea că la Béziers, o doamnă bătrână a fost îngropată împreună cu comoara sa, lângă o pădurice de pini, însă nimeni nu cunoştea locul exact.

În 1943, întâmplarea a făcut ca acel sector, vecin cu instalaţiile feroviare ale germanilor din timpul Ocupaţiei,  să fie bombardat de Royal Air Force (nişte aparate de zbor). Şi iată că bombele, provocând cratere din loc în loc, au scos la lumină preţioasa comoară: o ladă lungă din lemn, acoperită cu fier, care era atât de grea, încât, pentru a o scoate, a fost nevoie să se aducă un fel de macara.

Municipalitatea, care a fost anunţată imediat, a trimis oameni la faţa locului pentru a deschide comoara, însă forţele de ocupaţie germane, alertate şi ele, au venit mai repede şi au preluat cazul, însuşindu-şi comoara, despre care deja aflaseră că a aparţinut familiei M. din Béziers, care a fost foarte bogată. Bătrâna lângă care a fost îngropată comoara era ultima din această familie şi se ştia că a fost îngropată cu tezaurul propriu.Dar despre ce tezaur era vorba oare?

Trebuie menţionat că Madeleine M. avea la Valras o fabrică unde se produceau bile de plumb, care se agăţau în mod normal la plasele de pescuit. Madeleine era foarte ataşată de această făbricuţă, aşa că, cei care au îngropat-o i-au respectat ultima dorinţă: au aşezat-o într-o ladă, peste mii de bile de plumb. Asta au găsit germanii când au deschis faimoasa sicriul: o comoară de plumb. :)

De-a lungul timpului, multe  civilizaţii şi popoare au folosit puterea cristalelor, cu diverse scopuri.  Începând cu Atlantida, dar şi cu miticul continent Mu, avem informaţii despre pietrele preţioase, care erau utilizate în: medicină, iluminare, navigaţie,  controlul vremii, transmisii telepatice, stocare de informaţii şi chiar salturi în timp. Aceste secrete au fost îngropate apoi, fiind cunoscute doar de cei iniţiaţi, pentru a nu fi folosite necorespunzător.

Mai târziu reapar, de această dată ca informaţii scrise, preluate din Scriptură. Astfel, toiagul lui Moise, se pare că era o baghetă Atlantă, având calităţi deosebite: când îl îndrepta spre cer începea o ploaie cu tunete, când lovea cu el o stâncă ţâşnea apă etc.  Bagheta Atlantă era o ţeavă care avea la ambele capete amplasat câte un cristal şi care, având un capăt în centrul mâinii, amplifica forţa energetică a purtătorului şi putea transmite dorinţele sale.

Se spune că şi apostolii lui Isus purtau anumite cristale, care îi ajutau la realizarea unor minuni.

În timpul Evului Mediu, regele Arthur avea sabia sa, Excalibur, despre care se spune că avea montat un cristal pe mâner, care amplifica puterea celui ce o mânuia.

Legendarul magician Merlin se folosea de un cristal sferic pentru a putea citi viitorul, la fel ca şi Nostradamus.

În Orient, regii din India erau sfătuiţi să strângă cât mai multe pietre preţioase, deoarece acestea le asigurau protecţia.

Populaţiile amerindiene foloseau cristalele în scop curativ sau pentru vizualizări, meditaţie etc.

Deoarece în special cei aflaţi la putere reuşeau să achiziţioneze preţioasele pietre, acestea erau asociate cu sângele regal. Astfel, în trecutul îndepărtat, pietrele apar montate pe: coroane, săbii, tronuri, însemne ale puterii, semnificând forţa sau protecţia.

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

Chivotul Legii era un cufăr aşezat în sanctuarul templului lui Solomon. Alţi cercetători spun că ar fi patru locuri în care ar fi putut fi adăpostit misteriosul şi preţiosul chivot.

Dimensiunile Chivotului i-ar fi fost revelate lui Moise, pe Muntele Sinai, după cum ne spune Biblia.

Matei spune că acest chivot ar constitui sursa tuturor puterilor lumii, un sanctuar mobil, o garanţie a alianţei lui Dumnezeu cu poporul ales.  Savantul Maurice Denis Papin spune că este vorba despre un fulger, a cărui putere făcea din Moise mesagerul Domnului. În opinia acestor cercetători, Chivotul Legii ar fi de fapt o cutie electrică, putând produce descărcări puternice.

Tradiţia spune că acest cufăr era făcut din lemn preţios şi placat cu aur pe dinăuntru şi pe dinafară (acelaşi principiu cu al condensatorilor electrici: doi conductori despărţiţi de un izolator).

Cufărul era păzit de doi leviţi care, pentru a-l deplasa, introduceau „două toiege placate cu aur prin nişte inele, în timp ce o coroană de aur, înconjurând obiectul, ajungea până la pământ”. Acesta poate fi, de fapt, un efect de conducţie cu priză la pământ, condensatorul descărcându-se astfel fără nici un pericol pentru cei ce-l transportau. Dar când era izolat, Chivotul avea câteodată o aureolă de scântei, flăcări sau fulgere.

Fizica modernă ne-ar spune că acest cufăr se comportă exact ca o baterie de Leyda: un aparat cu unde negative. Ştiinţa modernă crede că ar putea fi vorba despre primul dispozitiv de acest gen fabricat de mâna omului.

Dar, dacă lăsăm ştiinţa la o parte, Chivotul Legii rămâne simbolul spiritual al cunoaşterii, puterea interzisă, dar şi simbolul celor mai mari mistere ale lumii.

 Bibliografie: Richard Bessiere, Comorile pierdute ale omenirii, Bucureşti, Editura Litera, 2010.

blestem-faraoniSe spune că blestemul faraonilor i-a atins pe toţi cei care au contribuit la profanarea mormintelor acestora. Unii spun că au fost doar coincidenţe, însă, totuşi, par a fi prea mari să fie numai nişte simple coincidenţe, mai ales că se ştie că egiptenii practicau magia neagră.

Totul a început în anul 1922, cu căutarea și descoperirea mormântului Faraonului Tutankhamon,  găsit în Egipt, în Valea Regilor

Descoperirea a avut loc  sub conducerea arheologului egiptolog Howard Carter, susţinut financiar de nobilul englez, Lordul Carnarvon, lord care, la câteva luni de la descoperire, a murit înţepat de o muscă. A urmat apoi o pană de electricitate, rămasă neexplicată, care a cufundat întregul oraş Cairo într-un întuneric total. Fratele lordului Carnavon şi infirmiera acestuia au fost cei care au avut parte de o moarte brutală după aceea, urmaţi de lady Carnavon şi de secretarul ei.

Mai târziu, în 1967, cu ocazia expunerii la Grand Palais a mumiei lui Tutankhamon şi a tezaurului său,  izbucnit o furtună violentă, în timpul căreia ministrul egiptean al culturii a căzut în plină stradă şi a fost călcat de un camion. În cursul primei nopţi, seria a continuat cu paznicul de la Grand Palais, care a murit în urma unei parailzii fulgerătoare. Aproape în acelaşi timp, la Cairo, Mohamed Medhi, şeful Serviciului de Antichităţi Egiptene, a murit în urma unei hemoragii cerebrale (el a fost cel care a dat acordul pentru această expoziţie la Paris). Alt acord, pentru expunerea expoziţiei la British Museum a fost dat de Kamel Marhez, diplomatul care a fost răpus tot de o hemoragie cerebrală.

Ce ziceţi, sunt doar coincidenţe, având în vedere şi inscripţia de pe mormântul faraonului: „Moartea îl va secera cu a ei coasă pe cel ce va tulbura liniştea faraonului”?

 Bibliografie: Richard Bessiere, Comorile pierdute ale omenirii, Bucureşti, Editura Litera, 2010.

Denumirea de „diamant” vine din limba greacă, de la „adamas” şi înseamnă „de neînvins, indistructibil”. El a fost denumit astfel în vremea lui Plinius cel Bătrân, care considera că un talisman universal poate fi denumit „adamantin” sau „adamas” numai dacă face inofensive toate bolile şi otrăvurile şi alungă visele şi duhurile rele. Se spunea că, dacă este scufundat în băutură, diamantul îl apără pe cel care bea acea băutură.

În familia Medici, diamantul reprezintă iubirea, traducerea cuvântului fiind „dio – amanto” (dio – Dumnezeu, amanto – iubit).

În budism, diamantul este simbolul invincibilului în ceea ce priveşte spiritul. Tronul lui Budha este din diamant, diamantul fiind considerat regina pietrelor preţioase.

Diamantul este carbon nativ, cristalizat în reţea cubică specific, numită „reţeaua diamant”.

Masa diamantului este exprimată în carate, un carat corespunzând cu 0,200 grame.

Diamantul arde, într-un mediu cu oxigen pur, la o temperatură de 720 grade C, iar în aer la peste 800 grade C. El este solubil în unele metale precum: fier, nichel, cobalt, crom, titan, platină, paladiu şi alte metale asemănătoare.

Diamantele se formează la adâncimi foarte mari, de 150 km, unde sunt temperaturi de 1200 – 1400 de grade C şi presiuni ridicate.

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

Bratara din aur alb si aur galben-Bijuteriile care au o anumită încărcătură spirituală pot conferi celui care le poartă: echilibru psihic, stabilitate emoţională sau protecţie. Atunci când o bijuterie este purtată conştient, toate energiile acesteia se amplifică.

Dacă pe bijuterii sunt montate anumite pietre sau cristale, energiile lor interferează cu cele ale posesorului, iar culorile cristalelor se reflectă chiar în aura purtătorului, modificându-i starea emoţională, şi, de-a lungul timpului se va instala echilibrul psihic.

Pe lângă avantajul estetic, o bijuterie poate avea şi proprietăţi curative. Se spune că, atunci când îţi doreşti o anumită bijuterie, înseamnă că simţi nevoia ca acea zonă să-ţi fie protejată. De exemplu, colierele cu piatră ajută la stimularea inimii şi a sufletului. Cele mai lungi, care ajung până la zona stomacului, stimulează rezistenţa fizică.

Cerceii sunt puşi  în lobul urechii pentru a stimula anumite zone reflexogene, mai exact capul. Cuvântul „cercei” provine din latină şi se traduce prin „gură mică”.

Inelul este un simbol al unui legământ. Prin inel, legătura a două persoane devine mai puternică.

De asemenea, simbolurile bijuteriilor sunt importante. Fie că e vorba de crucifix, inimă sau semn zodiacal, dacă le purtăm sub formă de bijuterie, ne reprezintă.

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

Gepizii erau triburi migratoare de neam germanic, având origini comune cu goții, sedentarizați pe teritoriul de astăzi al Panoniei de Est.  Prezenţa lor îndelungată în Transilvania, Oltenia, Banat şi Câmpia Tisei, în secolele V – VI, ajută la descifrarea istoriei României în perioada antichității târzii și a evului mediu timpuriu.

La Apahida, în apropiere de Cluj-Napoca,  s-au descoperit pe rând, în 1889, 1968 şi 1979, trei morminte princiare ale neamului gepizilor.

Primul mormânt, cel din 1889, a fost descoperit în timp ce se lua pietriş dintr-o zonă de pe marginea Apahidei. O parte din inventar a fost recuperată pentru Muzeul Transilvan iar alte două piese: inelul sigilar cu monogramă şi un pandantiv cu clopoţei au apărut în 1897 pe piaţa comerţului cu antichităţi, fiind achiziţionate de Muzeul Naţional Ungar. Obiectele de aur găsite în mormânt, care s-au păstrat sunt: o fibulă cruciformă cu butoni în formă de ceapă, o brăţară cu capetele îngroşate, trei inele, o cataramă de centură şi o a doua cataramă mai mică, cinci pandantivi cu clopoţei, două căni de argint, o bandă de aur şi nişte aplice.

Al doila mormânt a fost descoperit tot întâmplător, în octombrie 1968, de muncitorii care săpau groapa de fundaţie a unui stâlp de înaltă tensiune. În primă fază, din groapă au fost adunate piese de aur cu o greutate totală de aproximativ 900 g, din care autorităţile au reuşint să recupereze anul următor,  când s-a aflat de descoperire, doar cca. 800 g, restul fiind transformat probabil în bijuterii moderne. Din inventarul mormântului s-au recuperat, din partea superioară, distrusă de groapa stâlpului de beton, garniturile a două gentuţe, 15 piese de joc, câteva piese care ornamentau probabil mânerul şi teaca unei spade. În partea inferioară, au fost descoperite: un pahar de sticlă, două catarame de aur încrustate cu granate, jumătatea inferioară a lamei spadei şi, mai multe zăbale şi accesorii de harnaşament (harnaşament - totalitatea obiectelor necesare la înhămarea, înseuarea si conducerea unui cal).

În anul 1979, tot din voia întâmplării, un copil a descoperint o cataramă mare de aur, în pământul excavat cu ocazia construirii clădirii poştei din localitate. Catarama reprezintă singura piesă păstrată dintr-un al treilea mormânt, a cărui existenţă este sugerată de prezenţa în zonă a celorlalte două.

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

sursa foto

O comoară submarină e pierdută, din punct de vedere tehnic, dacă zace la peste 2oo de metri adâncime (cel puţin în starea actuală a posibilităţilor de recuperare), ne spune Robert Charroux.

În ciuda acestui lucru, englezii nu se lasă bătuţi, ci tot încearcă să aducă la suprafaţă epava titanicului.

Titanic, pachebotul gigantic de 60.000 de tone  a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare,  în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un iceberg și s-a scufundat, pierzându-şi viața 1517 persoane din 2223, în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie. Odată cu el s-au scufundat şi valorile pasagerilor: zeci mii de bijuterii din aur, argint şi pietre preţioase.

În iulie 1954, nava engleză Help a reperat epava, însă nu prea a avut şansa să aducă la suprafaţă comoara de pe Titanic.

S-au organizat multe expediţii de atunci, cu scopul de a recupera obiecte de valoare de pe Titanic.

Recuperatorii au adus la suprafaţă mii de obiecte, dintre cele mai variate, de la monede de aur la tacâmuri de argint, porţelanuri , felinare, un clopot de pe vas, bani de hartie, coliere, inele, butoni de manşete şi multe altele.

Au mai rămas  poate pentru totdeauna în adâncul oceanului, cam 80% din valori, printre care merită menţionate: o copie manuscrisă, încrustată cu peste o mie de pietre preţioase, a celebrei culegeri iraniene „Rubayatele”, obiecte de artă, un Renault, şi o sacoşă plină cu diamante, în valoare de 300 de milioane de dolari, ascunsă într-unul din miile de seifuri.

Bibliografie: Robert Charroux, Comorile lumii – îngropate, zidite, scufundate, Bucureşti, Editura Lucman, 2007.

 

Richard Bessière ne informează despre modalităţile de a găsi comori ascunse.

El spune că cei mai mulţi care au descoperit comori sunt cei care au cumpărat o casă veche şi au renovat-o. Ascunsă în zid, sau sub o scândură veche a podelei stătea comoara bine ascunsă de ochii oricui. Apoi, lucrându-şi ogoarele, nu mică le-a fost uimirea de a descoperi vreo lădiţă cu bani de aur, în pământul afânat.

Alteori, jucându-se prin pod, copiii erau cei care găseau vreun săculeţ cu bijuterii vechi, ale familiei care locuise înainte.

De asemenea, cei care practică scufundările, nu de puţine ori au dat peste epavele unor vechi galioane, scufundate la mică adâncime. Cele mai multe cazuri au fost în Marea Caraibilor.

Alţii, pentru a găsi comori, apelează chiar la magie şi ştiinţe oculte, pentru că se spune că majoritatea comorilor sunt păzite şi vegheate de spiritele celor care le-au ascuns. Multe legende confirmă apariţii bizare în locurile comorilor, chiar şi după ce au fost descoperite.

Paracelsus, în lucrarea „Tratat de filosofie ocultă” ne previne să fim atenţi, că în locurile în care, în toiul nopţii (mai ales în noaptea de vineri spre sâmbătă) apar spectre sau fantome, sau alte entităţi, acolo se pot afla comori preţioase.

 Bibliografie: Richard Bessiere, Comorile pierdute ale omenirii, Bucureşti, Editura Litera, 2010.

zapada-mieilorDupă Zilele Babei,  care sunt primele 12 zile ale lunii martie, urmează zilele moşilor, care sunt mai blânde, după care, se spune în popor că urmează ninsoarea mieilor. E ultima ninsoare, care pune punct frigului şi iernii şi dă frâu liber venirii primăverii. Unii spun că ninsoarea mieilor e pe la sfârşitul lui martie, alţii spun că e pe la începutul lui aprilie.

Această ultimă suflare a iernii a primit numele de zăpada mieilor deoarece în această perioadă sunt aduşi pe lume mieii, simbolul primăverii.

Ştiu de la bunici că această ultimă zăpadă e ca aurul pentru pământ şi pentru cei care îl lucrează, pentru că e o rezervă de apă în sol, care va ajuta plantele să crească.

În alte părţi i se mai spune astfel ultimei ninsori din iarnă, pentru că fulgii sunt mari şi pufoşi, ca nişte mieluşei care, atingând apoi pământul, readuc natura la viaţă.

Oricum, eu zic că trebuie să ne bucurăm din plin de fiecare zi, fie ea rece sau caldă, ploioasă sau însorită. :)

Şi, ca să ne mai înveselim, să ne-amintim de vesrurile cântecului pe care-l cântam în fiecare primăvară la şcoală:

Vine, vine primavara
Se asterne-n toata tara
Floricele pe campii
Hai sa le-adunam, copii.

Creste, creste iarba verde
Ciocarlia-n nori se pierde
Haideti s-ascultam copii
Al ei cantec din campii.

Cucu, cucu striga tare
Picpalacul-n lunca sare
Mieii zburda pe campii
Haideti sa-i vedem copiï.

Încă din cele mai vechi timpuri au avut loc schimburi de produse între culturi şi popoare vecine. Aşadar, nu există o linie de demarcaţie între bijuteriile din spaţiul carpato – dunărean şi altele străine, şi există interferenţe, mai ales în domeniul artistic şi religios.

Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre sunt tezaurele de figurine plate de la Moigrad, prelucrate prin ciocănire, din foiţă de aur, şi Perşinari.

Cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în spaţiul carpato – dunărean sunt din epoca pietrei şlefuite, din mileniul V – IV, î.Hr. Aici putem aminti podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci şi Miograd.

La daci, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î. Hr., în perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul de aur descoperit la Biia, Stânceşti (jud. Botoşani).

Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. Atunci a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, numitî arta traco – dacă.

În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive.

Citându-l pe Criton, medicul lui Traian, Ioanes Lydus spune despre împăratul roman,  că „a luat drept pradă de război 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint.”

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

Vă vine să credeţi sau nu, aurul se poate mânca. Este singurul metal comestibil, ce nu afecteaza organismul uman.

Atât vechii egipteni, cât şi amerindienii, consumau aur. Se spune că cei care mănâncă aur, nu îşi vor arăta niciodată vârsta. Un om care a mâncat aur în tinereţe, la 60 de ani va arăta ca la 40.

Specialiştii susţin că aurul nu este deloc dăunător sănătăţii organismului uman, ba din contră, îl purifică, îl revigorează şi îi încetineşte îmbătrânirea. În trecut, oamenii (înstăriţi) foloseau veselă din aur, tocmai din aceste cauze.

Deja şi la noi în ţară, în Bucureşti, sunt restaurante care folosesc aurul la mâncare. Iar porţia care conţine aur e mai scumpă cu aproximativ 10 lei.

În magazinele de specialitate, o sticluţă cu două grame de aur comestibil se vinde cu aproximativ 300 de lei.

Aurul comestibil se găseşte sub formă de foiţe, fulgi sau pulbere şi este de 23 sau 24 de karate.

sursa foto

Olimpiadele sunt jocurile care simbolizau ofranda adusă zeilor antici pentru toate lucrurile benefice care se întâmplau cu pământenii. Numele de “olimpiadă” provine de la numele orașului “Olimp”, renumit pentru templele frumoase în care locuiau zeii antici, printre care Zeus şi Hera.

Grecia Antică a fost cea care a dat startul acestor jocuri, participarea fiind admisă şi bărbaților care proveneau din diferite clase muncitoare, nu doar cei care dețineau averi. Premiile erau coroane împletite din ramuri de măslin, iar pe lângă faptul ca cei câștigători deveneau cunoscuți în întreaga Grecie, dovedeau și faptul că acești învingători dădeau dovada nu doar de forța fizică, ci și de voință și inteligență, combinate toate cele trei.

În anul 393 d.H., Împăratul Theodosius a interzis aceste jocuri, catalogându-le ca fiind jocuri păgâne, fără caracter educativ sau sportiv, care doar încurajează violența. Revenirea lor a durat până în anul 1896.

Reinventarea Jocurilor Olimpice a rezultat reinventarea mai multor aptitudini evaluate prin competiții. Recompensa oferită, de exemplu, nu era coroană împletită din ramuri de măslin, ci din aur, luând forma unei medalii, o piesă de metal în formă de monedă, gravată cu figuri și inscripții. Medalia de aur – acordată pentru cea mai bună performantă, în anul 1896 era confecționată din argint, deoarece metalul galben a fost considerat unul inferior, față de argint, din care se fabricau medaliile.

În 1904, la Jocurile de la St. Louis, s-a hotărât ca medaliile oferite să fie confecționate din aur totuși. La această cauză a contribuit și situația financiară din vremea aceea, costurile acestor medalii fiind foarte ridicate. Ultimele medalii din aur pur au fost oferite în anul 1912, la Stockholm. Din acel an, medaliile au restricții în ce privește forma și conținutul lor : trebuie să fie late de cel puțin 6,35 cm și groase de 0,30 cm, iar obiectele în sine trebuie să fie confecționate din argint, și doar placate cu cel puțin 6 grame de aur.

La ultimele Jocuri Olimpice, medaliile au avut cea mai mare valoare de până acum. De peste 5000 de ani este cunoscută sub numele de “nestemata imperială a Chinei”, piatra de jad a împodobit câștigătorii.

Sunt sigură că toţi avem sentimente de dragoste curată, nepătate de ură sau răutate pentru mamele noastre. Personal, nici nu cred că au ce căuta cuvinte urâte ca acestea într-o descriere a sentimentelor pentru ele. Mama mea este o femeie deosebită. Probabil toţi spunem asta, la fel cum toate mamele spun ca au cei mai frumoşi şi deştepţi copii, dar mama mea chiar e extraordinară; cea mai extraordinară (deşi acest adjectiv nu acceptă superlativ absolut, cred că în acest caz ar trebui sa fie permis :-p ). Este o femeie puternică, a trecut prin multe, s-a luptat şi se luptă singură de 5 ani să ne asigure mie şi surorii mele tot ce avem nevoie şi ştiu că va fi la fel de atentă şi-şi va face la fel de multe griji pentru noi mereu.

Cand m-a vazut pe mine suparată, a venit ea cu un zâmbet, calmitate şi o vorbă bună; când eram descurajată, a venit ea cu îmbărbătarea; când facusem eu belele a venit ea cu rezolvarea. De cate ori ma duc acasă nu ştie ce sa-mi mai facă, ce să-mi ofere pentru a mă simti bine la ea. Ea nu stie că simplul fapt că sunt acolo mă linişteşte şi mă ajută. Ma bucur ca mama e prietena mea cea mai bună şi pot povesti cu ea orice; chiar dacă uneori nu e de acord cu gândirea mea, mî înţelege şi acceptă că nu putem gândi la fel.

Ma întreb uneori de unde are atâta putere, unde mai gaseşte resurse să mearga mai departe, dar nu cred ca voi găasi raspunsul la întrebare decât atunci cand voi avea şi eu copii. Eu mă străduiesc să nu greşesc prea mult şi să nu o dezamăgesc, pentru că nici ea nu o face. Nu toate mamele sunt ca în poezii: blânde, mereu calme, înţelgătoare, liniştite, pentru că zilele în care trăim ne fac sa fim mai stresaţi, nervoşi uneori, însă sunt sigură că orice mamă devine ca în poezii când e vorba să fie langa copilul ei.
Aşa că mamelor, vom fi mai buni pentru voi, vă vrem sănătoase tun, frumoase, înţelepte şi cu fruntea însorită ca primăvara ce vă bate la usa.  La multi ani!
Şi noi, copiii,  hai sa le iubim, să fim mandri de ele, că şi ele sunt mândre de noi! Scoate-ţi-le azi la o plimbare şi o prăjitură, duceţi-le o floare! Vor aprecia mai mult decât credeţi!

Istoria sau filmele au oferit întotdeauna imaginea lui Cristofor Columb (1451 – 1506) ca fiind un mare navigator şi om de onoare. Însă, în realitate, nu era tocmai aşa.

În primul rând, Cristofor Columb era un marinar destul de nepriceput. În prima sa câlătorie, în San Salvador, a deviat de multe ori de la direcţie, provocând astfel nemulţumire în rândul mateloţilor şi chiar un început de revoltă. Echipajul nu prea avea încredere în el, după rapoartele care s-au păstrat.

Despre el se mai spune şi că a fost negustori de sclavi.

În jurnalul de bord al corabiei Santa Maria, Columb vorbea doar despre aurul pe care îl va căuta în insulele unde va ajunge.  Pentru el, aurul devenise un fel de boală. Genovezul vorbeşte despre aur, spunând că este „lucrul cel mai dezirabil din lume”. El nu era interesat de descoperiri, ci de aur şi pietre preţioase, pe care le căuta în fiecare călătorie de-a sa.

În aprilie 1492, Ferdinand al V-lea, regele Castiliei, și regina Isabella au fost de acord să sponsorizeze expediția.
Contractul semnat menționa că navigatorul devenea vicerege asupra tuturor teritoriilor descoperite și în plus i se acorda o zecime din toate metalele prețioase descoperite sub jurisdicția sa.

Dar iată că aşa s-a întâmplat, că aurul l-a mânat să facă descoperirile pe care le-a făcut.

Columb nu a corespuns speranțelor pe care Spania le pusese în el. Coloniștii care l-au însoțit au descoperit țări mănoase, dar nu au găsit comorile de aur la care se așteptau. Ei au început să se certe între dânșii și să trimită în Spania plângeri împotriva lui Columb. Pentru a pune capăt acestor conflicte, amiralul însuși a cerut reginei Isabella să trimită un comisar care să verifice plăngerile îndreptate contra lui. Comisarul l-a pus pe Columb în lanțuri și l-a trimis în Europa. Regina l-a eliberat, dar nu l-a mai lăsat stăpân pe țările descoperite. În ultima sa expediție, Columb și-a pierdut corăbiile pe coasta Americii Centrale și s-a întors bolnav în Spania (1504). El a murit, în 1506, sărac și aproape uitat, fără să știe că a dat Castiliei o Lume Nouă.

 Bibliografie: Richard Bessiere, Comorile pierdute ale omenirii, Bucureşti, Editura Litera, 2010.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate