%archive_title% | BSG

Mărţişorul este simbolul începutului primăvetii. Se spune că firul mărţişorului a fost tors de baba Dochia, în timp ce urca cu oile la munte, simbolizând soarele şi primăvara.

În trecut, copiii, atât fetele, cât şi băieţii, primeau, în ajunul zilei de 1 Martie (la aromâni) sau în dimineaţa zilei de 1 Martie, un bănuţ de aur, rotund şi galben ca soarele, legat de două fire de lână împletite: unul roşu şi unul alb. Ei îl purtau la gât, la mână sau prins în piept. Se spune că cei ce purtau bănuţul, erau feriţi de rele tot timpul anului, iar deochiul nu se prindea de ei. Astfel, mărţişorul era un talisman solar.

Acum, mărţişorul este purtat tot de copii şi de fetele tinere, pentru că se spune că este aducător de iubire.

Firul roşu, simbol al focului şi al soarelui arzător, este îmbinat cu firul alb, al purităţii şi al zăpezii. Firul roşu reprezintă femininul, pasiunea, pe când cel alb, masculinitatea, înţelepciunea. Chiar dacă sunt culori atât de diferite la fel cum este femeia şi bărbatul, acestea sunt inseparabile. Nu pot trăi unul fără celălalt.

Tradiţia dăruirii mărţişorului se practică doar la români şi la unele ţări de la hotarele României. Practic, la noi, de 1 martie se sărbătoreşte Anul Nou a doua oară. Şi se pare că suntem printre singurele popoare care au acest obicei frumos, de a sărbători venirea primăverii, a revenirii la viaţă a naturii şi a soarelui dătător de lumină şi căldură.

 

baba dochiaCu toţii am auzit încă din copilărie de „zilele babei”. Mulţi dintre noi au făcut în şcoală poezia lui Vasile Alecsandri, „Sfârşitul iernii”:

„S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.”

Însă de unde vine şi ce înseamnă denumirea de „zilele babei”?
Zilele babei sunt primele 9 zile ale lunii martie, fiecare zi reprezentând câte o babă. Pentru că şi aceste ultime zile ale iernii sunt ca nişte babe: ba nesuferite, ba blânde, ba plângăcioase, şi abia poţi să scapi de ele. :)
În Maramureş se mai păstrează încă obiceiul ca fiecare să-şi aleagă o „babă”, adică una din primele zile ale lunii, dinainte. Şi cum va fi ziua respectivă (însorită, ploioasă, înnorată sau frumoasă), tot aşa va fi pentru om restul anului, dar şi sufletul său.
Mai sunt persoane care îşi aleg patru zile, pentru a vedea cum va fi vremea în cele patru anotimpuri care vor urma.

Prima babă, care cade la 1 martie, poartă numele special de Baba Dochia. Această zi se mai numeşte şi „Cap de primavară”.
Da la Baba Dochia vine, de fapt şi denumirea de „Zilele Babei”.
Legenda spune că baba Dochia ar fi fost o bătrână care avea un fecior. Acesta s-a însurat şi i-a adus mamei lui o noră bună. Numai că soacra o punea la munci grele, iar intr-o zi a trimis-o la vale să spele o lână neagră până o va face albă. În timp ce spăla lâna, fata tot plângea. Atunci a trecut pe acolo un bâtran, care era de fapt Dumnezeu. Acesta a intrebat-o pe fată plânge. Fata i-a zis de sarcina grea dată de soacra ei. Atunci lâna s-a prefacut albă. Fata a mers acasă, dar soacra a trimis-o înapoi, sa o faca din albă, neagră.
Plângând, fata a mers din nou la râu. Şi iar a venit Dumnezeu şi i-a făcut lâna neagră şi i-a pus pe caier ghiocei. Când baba a vazut ghioceii, i-a zis feciorului ca a venit primavara şi e de mers cu caprele şi cu oile. Baba a luat pe ea 9 cojoace. Pentru că vremea s-a încalzit, ea tot arunca de pe ea câte un cojoc. Dar când a ajuns sus, a dat un îngheţ mare şi a prefacut-o pe babă în stană de piatră, împreună cu oile şi caprele sale.

Moartea Dochiei, în ziua de 9 Martie se consideră hotar între anotimpul friguros şi cel călduros.

Pietrele preţioase l-au fascinat pe om încă din Mezolitic (Epoca de Mijloc a Pietrei). Ele au fost exploatate şi prelucrate la un nivel foarte înalt în Asia Centrală şi de Est, Mesopotamia, Babilonia, Egipt şi America Centrală.

În Europa Centrală şi de Nord au exiastat puţine tentative de a prelucra pietrele preţioase şi de a le folosi la bijuterii, pe când grecii, romanii şi bizantinii erau buni cunoscători şi admiratori ai gemelor.

Chihlimbarul baltic era comercialiizat în întreaga lume antică.

Interesul faţă de pietrele preţioase a crescut remarcabil în Europa odată cu progresul ştiinţei şi al comerţului, în secolele XV şi XVI. Asocierea piertelor preţioase cu credinţa în supranatural şi cu semnele astrologice a avut rolul său.

Punctul maxim al interesului pentru pietrele preţioase a fost atins în secolele XVIII şi XIX, când au fost descoperite noi depozite de pietre preţioase, iar altele vechi au fost redeschise.

În prezent, pietrele preţioase neconvenţionale şi cele cu proprietăţi devin din ce în ce mai populare.

Azi, de ziua mea, aș dori să va mulțumesc tuturor celor care mi-ați călcat pragul. Aș fi vrut să fiu mai bun decât am reușit, dar din păcate abia azi împlinesc 18 ani și până ieri am fost doar un copil… Îți promit că o voi folosi experiența mea de până acum, pe deplin în folosul tău, dragă client BSG! Fără tine, azi n-aș mai exista și de aceea te doresc alături de mine mereu în viața mea. Îți doresc ca munca ta să fie apreciată de toată lumea așa cum o facem noi și să-ți dea Bunul Dumnezeu tot aurul ce-l văd eu! Căci tu, clientul meu, ești cu adevărat, sufletul meu!

Pe lângă aspectul deosebit al pietrelor prețioase, proprietățile lor au făcut ca ele să fie utilizate și ca obiecte de cult încă din Preistorie.

Mai târziu, astrologii au asociat pietrele prețioase cu anumite semne zodiacale, stelare și planetare.

Proprietățile fizice neobișnuite ale unor pietre, cum ar fi conductibilitate electrică (la turmalină și cuart) sau magnetismul (la hematit), au făcut să fie folosite și ca leacuri (turmalina și cuarțul pentru transfer de energie, iar hematitul pentru tratarea reumatismului). Tratamentul cu geme se face prin aplicarea acestora pe locurile dureroase sau pe centrii nervoși sau energetici importanți – chakrele (puncte de energie fizică și spirituală). Culorile care corespund diferitelor părți ale corpului sunt: alb – creștet, purpuriu – frunte, albastru – gât, inimă – verde, ombilic – galben, sacral – portocaliu și roșu pentru baza coloanei vertebrale.  Astfel, deseori, tratamentul cu ajutorul gemelor se face în funcție de culoarea acestora.

Bibliografie: Rudolf Dud’a, Lubos Rejl, Pietre pre’ioase – mică enciclopedie,  Bucureşti, Editura Enciclopedia RAO, 2004.

Într-o lume în care nu se pune preț pe valori și pe tradiție, când tot ceea ce este autentic și românesc este aruncat pe ușa din spate, când identitatea națională se pierde printre aburii fast-food, manele, păcănele și jocuri de poker, când lumea socializează mai mult în virtual decât în lumea reală, la Sighetu Marmației, acolo unde spun cei din țară că se agață harta în cui, un grup de oameni inimoși încearcă, prin ceea ce fac, să reînvie un joc pe care noi cei cu vârsta mai mare de trei decenii îl jucam în copilărie, dar pe care l-au jucat înșişi haiducii lui Pintea Viteazul, plăieșii lui Ștefan cel Mare, și care, se pare, își are originile încă de pe vremea dacilor lui Burebista. Acest joc tradițional se numește „țurcă”. Toată lumea cunoaște acest cuvânt, dar sensul lui este pierdut și prea puțini dintre noi știu că este un joc tradițional.

Acest grup de oameni inimoși au fondat o asociație sportivă care de curând a împlinit un an de zile, prin care au reușit să organizeze jocul, să-l promoveze la nivel de Sighetu Marmației dar și să organizeze competiții sportive. Cine joacă acest joc va uita de grijile cotidiene și va lega prietenii strânse cu coechipierii și oponenții de competiție. Țurca este un sport care dezleagă amintiri și leagă prietenii. Țurcașii formează la Sighet o adevărată familie, pe care am dori să o vedem cum crește și se dezvoltă la nivel național. Dar visele fără o susținere materială nu-și găsesc întotdeauna calea cea mai scurtă spre realizare și tocmai de aceea, din admirație pentru sportul pe care îl promovează și atmosfera de familie pe care o degajă, noi, cei de la BSG Amanet, am hotărât să-i sponsorizăm pentru acest an 2012, pentru a se putea dezvolta și pentru a putea promova mai bine țurca la nivel local și de ce nu, național. Poate se vor alătura, dintre voi cei care citiți acest articol, practicanți ai acestui sport și poate chiar susținători. Ca români avem nevoie să ne susținem valorile și tradițiile pentru a nu uita identitatea noastră națională.
Dacă doriți să aflați mai multe detalii despre acest sport românesc vă rog să intrați pe adresa web a asociației www.tzurca.ro

Trecuseră o sută de ani de la descoperirea aurului din Siberia şi de la călătoriile primului pionier rus, Alexandru Andreevici Baranov, care a cercetat Alaska.  Acesta, împreună cu câţiva vânători ruşi, au luat în stăpânirea Rusiei şi ţinuturile cu livezi de portocali ale Californiei. Aici au întemeiat multe aşezări, printe care şi colonia Ross, de la poalele munţilor Sierra Nevada.

Printre primii emigranţi care au sosit în aceste locuri în 1847 a fost şi elveţianul Jean Scutter, care a cumpărat de la ţar colonia Ross. Într-o zi, când tâmplarul său, Marshall, tocmai terminase de construit un joagăr, a observat numeroase boabe strălucitoare în nisipul din prundul unui râu. Sutter, după ce a examinat nisipul, şi-a dat seama că era plin de boabe de aur. Vestea a mers mai departe, până a ajuns la urechile unor trapperi (vânători nomazi care prind animale cu curse) şi vagabonzi. Aceştia au năvălit în albia râului şi au distrus ferma lui Sutter. La câteva luni de la descoperirea tâmplarului, 10.000 de oameni se aflau la poalele munţilor Sierra Nevada.

Pe pământurile Californiei locuiau indieni din triburile atapasci şi şoşoni. Aceştia s-au opus înaintării albilor. Dar singurele lor arme erau săgeţile de lemn şi topoarele din piatră şlefuită, aşa că au putut fi exterminaţi foarte uşor, până la ultimul, de către cruzii colonişti europeni.

Cam în acelaşi timp cu descoperirea aurului din California, un polonez pe nume Strzelocki a găsit aur în Munţii Albaştrii din Australia. Guvernatorul de atunci, l-a rugat pe polonez să ţină secret descoperirea sa, de frică să nu se întâmple şi în ţinutul său „nebunia aurului”. Secretul a fost păstrat până în anul 1851, când un cioban a descoperit un „bolovan strălucitor” de 84 de kilograme pe câmpul de la Ballart. Acesta a fost cel mai mare bulgăre de aur descoperit pe pământ până acum.

În fiecare zi, cel puţin 500 de oameni de toate naţionalităţile alergau pe câmpul Ballart, călare sau pe jos, spre noul „El Dorado” australian. S-a descoperit apoi aur şi la Coolgardie şi Kalgoorlie, iar „nebunia aurului” a întrecut orice închipuire. Populaţia albă a Australiei a crescut în câţiva ani de la 400.000 la 1.000.000 de locuitori. Iată cum a putut influenţa şi schimba aurul istoria omenirii.

Bibliografie: Lecca, Aurel, Comorile pământului, Editura Tineretului, 1962.

 

Pentru ca o piatră să fie considerată prețioasă, ea trebuie să se diferențieze de celelalte minerale prin raritate, duritate și transparență. Deoarece diamantul îndeplinește aceste condiții pe deplin, el este considerat a fi regele pietrelor prețioase.

Nu se știe cu exactitate când a fost descoperit primul diamant, dar se cunoaște faptul că diamantele au fost găsite mai întâi în India. Diamantul a fost menționat în cărți pentru prima dată tot în India, de către un filozof politic indian, care a trăit prin secolul al III- lea î.Hr. Însă cartea nu a fost descoperită până în anul 1905. În acea carte se spune că se făcea comerț și tranzacții cu diamante,  acestea fiind folosite ca modalitate de plată, inclusiv a taxelor.

Forma inedită a acestui cristal, alături de transparența sa au făcut ca valoarea lui să fie mereu ridicată. Dar nu numai forma face ca diamantul să fie cel mai prețios și mai dorit dintre geme, ci și faptul că are cea mai mare duritate.

În Grecia Antică, oamenii se uitau la aceste pietre legendare, aduse din țări îndepărtate și spuneau că sunt „bucățele de stele căzute din ceruri” sau „lacrimile zeilor, care au căzut pe pământ”.

Bibliografie: Verena Pagel-Theisen, Diamond Granding ABC, 2001.

18 Feb 2012

Turmalina

By There are no tags 1 comments

Cuvântul „turmalină” vine din singaleză (Sri Lanka), de la turmali – care atrage cenuşa.

Turmalina a fost adusă în Europa în 1703, de marinarii olandezi, din Sri Lanka. Datorită proprietăţilor ei electrice, turmalina a fost adesea utilizată pentru transferul de energie. Deoarece se spunea că poate stimula calităţile artistice, turmalina a devenit o piatră spirituală.

Culoarea turmalinei poate fi: roz (rubelit), incolor (acroit), albastru (indigolit, dravit, cshurl), verde (uvit, dravit, verdelit), galben (elbait sau turmalină bogată în magneziu), negru (uvit, schorl, buergerit), brun, sau multicolor (liddiocoatit, elbait).

Din trecut se ştie că turmalina îmbunătăţeşte memoria şi îi dă energie celui care o poartă.

Turmalina apără nativii născuţi în zodia Balanţei şi a Peştilor.

Elbaitul şi-a primit numele după Insula Elba, Italia. Cristale frumoase de elbait au fost găsite în pegmatitele (roci magmatice în care mineralele sunt bine cristalizate și cu structură specifică) braziliene şi în Moravia, Cehia, iar elbaitul multicolor este cunoscut din Conneticut. Rubelite extrem de frumoase au fost găsite în numeroase pegmatite din California. Turmaline roz se mai găsesc şi în Rusia, în Munţii Ural (numite local sibirit).

Minerale asemănătoare tunmalinei sunt: smaraldul, ametistul, topazul, rubinul, safirul, zirconul şi spinelul.

Turmalina se curăţă doar cu apă şi săpun. Nu este indicată curăţarea cu abur sau cu ultrasunete. Se descarcă energetic în apă şi se reîncarcă în scurt timp la soare.

În trecut, majoritatea pietrelor albastre erau considerate safir. Oamenii au fost fascinaţi de safir dintotdeauna, datorită frumuseţii şi proprietăţilor lui.

Asemenea aurului, şi safirul este un simbol al bogăţiei. Safirul era considerat capabil să împiedice stârnirea certurilor, să înlăture durerile şi să aducă putere, faimă şi onoare celui care îl purta.

Alături de amerist, în Evul Mediu, safirul era denumit „piatră episcopală”. El reprezenta raiul şi cele mai înalte valori.

Culoarea safirului mai poate fi, pe lângă cea albastră, şi verde, galben, violaceu, incolor (leucosafir), portocaliu sau roz – portocaliu (pad – paradscha). Safirul lasă urmă albă.

Safirul protejează nativii din zodia Fecioară.

Efectele tămăduitoare ale safirului se ştie că sunt tratarea tensiunii arteriale, a insomniei şi chiar a unor tipuri de cancer.

Cele mai mari safire au fost găsite în aluviunile gemifere din Sri Lanka. Cel mai mare a avut 20 kg. Alte zone importante în care se găsesc safire sunt: Thailanda, Laos, Vietnam, nordul Indiei, sudul Chinei şi Canada. Depozite de safire africane se găsesc în Mozambic, Africa de Sud, Camerun, Ruanda şi Namibia.

Safirele trebuie protejate de căldură excesivă, deoarece îşi pot pierde culoarea. Se descarcă energetic în apă rece şi se reîncarcă la soare.

dragobeteDragobete era copilul Dochiei, un fecior frumos şi tare iubareţ. Această sărbătoare există la noi de pe vremea dacilor. Se spunea că Dragobete oficiază în cer cununia dintre animale şi, mai apoi, şi dintre oameni. Mulţi se logodeau de Dragobete, în 24 februarie, în această zi făcându-se legăminte care erau trainice, spunându-se că iubirea celor care se logodesc atunci  va dura o viaţă.
De  Dragobete este se făceau petreceri, sărbătorindu-se şi începutul primăverii, iar la acele petreceri se înfiripau relaţii care, de cele mai multe ori duceau la căsnicii. Dragobetele era similar zeului Eros sau Cupidon. Cei care sărbătoreau această zi erau feriţi de boli tot anul, ocrotiţi şi norocoşi în dragoste.
Mai demult, pe la sate, acum se afla ce nunţi se vor face vara şi toamna.

De dimineaţă, tinerii, îmbrăcaţi in cele în straie de sărbătoare, se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Daca Apoi porneau cântând către pădure sau pe câmpii, căutând ghiocei sau alte plante, pe care băieţii le dăruiau fetelor. Mergeau apoi pe la case, în grupuri, făceau şezători, cântau şi se veseleau.
Simbolul logodnei îndrăgostiţilor era sărutul  de faţă cu toată lumea şi un dar: o zgardă din mărgele, un inel sau un bănuţ din aur (în Banat), în funcţie de cât de avut era viitorul mire.
Ca şi pe vremuri, şi acum, darul oferit arată generozitatea bărbatului. Unii oferă inele de logodnă cu diamant, alţii un medalion sau un inel simplu şi modest, simbol al dragostei pe care o poartă.
Pentru cei care vor să ofere bijuterii frumoase, dar care nu le usucă buzunarele, le putem sugera să le caute în locaţiile BSG.
Să aveţi un an plin de iubire şi de împliniri!
sursa foto

Pentru om, asta este Pământul: un cufăr imens cu comori. Iar omul, înarmat cu ştiinţa sa, a reuşit să le descopere şi să le valorifice de-a lungul timpului.
Aceste comori se găsesc peste tot în jurul nostru şi sunt ca un sac fără fund. Unele se găsesc în aer, altele în apă, unele în creierii munţilor, iar altele sub ape.  În pământ găsim cărbuni, ţiţei, gaze naturale, sare, şi nenumărate şi diversr minereuri şi minerale.
Chiar şi aerul şi apa sunt comori nepreţuite. Pe lângă faptul că fără ele n-am putea trăi, ele ne pun la dispoziţie, foarte ieftin, energia electrică, prin acţionarea centralelor eoliene şi hidraulice. Aerul oferă industriilor oxigenul, azotul, gazele rare fără de care nu s-ar putea fabrica prea multe produse.
Şi în ţara noastră sunt nenumărate şi variate comori. De la seculare păduri de fag, stejar, brad şi molid care acoperă munţii, la imensele şesuri şi dealuri cu livezi. Să nu mai vorbim de subsolul patriei noastre, care e bogat în cărbune, ţiţei, fier, sare şi gaze naturale. Mai ascund mult aur întovărăşit cu argintul şi multe alte minereuri.  Oare noi, locuitorii acestei ţări, suntem conştienţi că le avem?

Istoria fosforului a început în anul 1669, când alchimistul german Henrik Brand căuta piatra filozofală. Introducând urină într-o retortă, acesta a observat, că, în timp ce fierbea, la gura retortei s-a adunat o substanţă cleioasă care strălucea în întuneric. Alchimistul a fost în culmea fericirii, pentru că, pe moment, a crezut că a descoperit, după mulţi ani de încercare, metoda de fabricare a aurului. El a dat acestei substanţe denumirea de „fosfor”, care înseamnă „purtător de lumină”.
Brand nu a spus nimănui despre descoperirea făcută, şi a încercat în continuare (fără succes) să fabrice aur, de data aceasta, din argint. El a mai încercat să descopere şi elixirul tinereţii, dar a avut parte tot de eşec.
Spre finalul vieţii, el a vândut secretul fabricării „purtătorului de lumină” unui alt alchimist, pe nume Krafft. Aceste a demonstrat în faţa regelui Carol al II – lea al Angliei , în anul 1676, cum un decigram de fosfor omoară un om pe loc. (cam dură demonstraţie, nu? : ))
După trei ani, un alt alchimist, Gahn, a descoperit fosfor în cenuşa oaselor.
Pe atunci, fosforul era doar o simplă otravă, fără vreo altă întrebuinţare, dar astăzi, pe lângă îngrăşământ, fosfaţii (care se extrag în cantităţi uriaşe), mai sunt întrebuinţaţi la fabricarea medicamentelor, a chibriturilor etc. Totodată, sărurile acizilor fosforici servesc la acoperirea oţelurilor speciale cu un strat protector inoxidabil.

Bibliografie: Lecca, Aurel, Comorile pământului, Editura Tineretului, 1962.

meseria_bratara_aurCe vrea să zică proverbul: „Meseria e brațară de aur?” Iată definiția meseriei: „profesiune sau îndeletnicire bazată pe un complex de cunoștințe obținute prin școlarizare și prin practică, care permit celui care le posedă să execute anumite operații de transformare și de prelucrare a obiectelor muncii sau să presteze anumite servicii”. Despre aur știm că e valoros şi că nu-şi pierde niciodată valoarea. Ba din contră, valoarea lui crește de la an la an. Mai știm că e un metal nobil și este apreciat pentru frumuseţea sa.

La fel ca aurul, și meseria înnobilează omul.

O meserie sau o îndeletnicire pe care o stăpânești îți oferă o anumită siguranță: că orice se va întâmpla mâine, tu te poți descurca în lumea asta cu ceea ce ști. Nu mori de foame. Cu aurul e la fel. Oricând, și orice vremuri vor veni, tu ai o siguranță. Aurul poate fi schimbat oricând în bani.

Dar de ce brațară? Pentru că brățara poate fi pusă pe mână. Şi în  orice meserie, mâinile sunt cele care te ajută, în primul rând.

Aşa că, orice meserie, de la pietrar la croitor, de meseria de la părinte la cea de bucătar, de la meseria de electrician la cea de programator, toate trebuie respectate şi apreciate, pentru că toate sunt valoroase, la fel ca aurul.

Aşa cum am stabilit, şi cred că suntem cu toţii de acord, aurul a făcut mereu vâlva în lume. Un caz celebru de escrocherie la nivel mondial în sec. XX este cel în care a fost implicată compania canadiană Bre-X Minerals.
Richard Behar relatează cum anume vicepresedintele Bre-X, John Felderhof şi directorul executiv, David Walsh, au minţit colaboratori şi investitori, pentru a-şi însuşi la final circa 50 de milioane de dolari din vânzarea acţiunilor companiei, plus alte beneficii.
Totul a început când firma canadiană Bre-X Minerals a dat zvon că a descoperit cel mai mare zăcământ de aur din secolul XX, în insula Borneo, Indonezia. Geologi, ingineri, analisti financiari, oficiali guvernamentali, pâna şi un fost preşedinte american, toţi l-au crezut pe Felderhof. Însă, în mai 1997, afacerea s-a prăbuşit din interior. Se pare că mii de probe de minereu fuseseră „pudrate” cu praf de aur înainte de a fi supuse testelor.

Ulterior izbucnrii scandalului, societatea a fost dată în judecată în mai multe procese colective, iar anchetatorii i-au cercetat registrele contabile. Valoarea de piaţă a acţiunior Bre-X crescuseră cu 100 000% în trei ani consecutivi, pana ce, în mai 1997 şi-a declarat falimentul.
Cifrele, oricat de mari ar fi, nu dezvăluie decât parţial proporţiile afacerii. Richard Behar relatează despre acţiunile din zona Bustang, insula Borneo. Bre-X a creat un decor demn de o productie hollywoodiană, cu sute de actori gata sa fie îmbarcaţi în camioane şi pe baraje. Bre-X cheltuise peste un milion de dolari pentru un program de dezvoltare socială destinat tribului creştin Dayak, din care proveneau cei mai multi muncitori de la exploatarea auriferă. Amintindu-şi de o călătorie cu elicopterul împreună cu Felderhof deasupra zonei Bustangului, Richard Behar relatează: ” n-aveai cum să bănuieşti că ceea ce vedeai nu era o afacere în toată puterea cuvântului. Ce mai agitaţie! Dacă Bustangul era un platou de filmare de la Hollywood, atunci cei 2000 de membri ai grupului Dayak erau figuranţii. Bre-X le-a electrificat satul, a zidit o biserică nouă, a deschis o gradiniţă şi le-a oferit femeilor cursuri de croitorie. A defrişat o porţiune din junglă pentru a construi pista de avioane. A făcut planuri de amenajare a unei pescării şi a unei ferme de păsări pentru a-i sprijini pe localnici să obţină produse pe care să le vândă apoi lucrătorilor de la exploatarea auriferă (…) Pe urmă, mai era o întreagă armată de geologi la lucru, pe santier (…) Erau echivalentul geologic al jucătorilor de baseball ai echipei New York Yankees. Nu ştiau că nu erau decât pioni într-un meci jucat cu bâtă îndoită, al ăarui rezultat era dinainte cunoscut. După două zile, am terminat turul de documentare. Nu am văzut nici un fir de aur. Dar, pe de altă parte, nici nu aveam habar cum ar trebui cu adevărat să arate aurul, ascuns cum era în acele carote lungi, tubulare.”
Bre-X a lăsat în urmă o gramadă de victime, de la investitori individuali până la membrii tribului Dayak. Până şi cei care au spijinit-o au fost păcăliţi în această afacere bazată pe lăcomia cea mai pura.
În 1998, David Walsh a decedat în Bahamas, în urma unui anevrism cerebral, la 52 ani.  Feldorhof este astăzi bogat şi transmite lumii întregi mesaje de regret din insulele Cayman, acolo unde continuă să-şi susţină nevinovăţia şi face demersuri pentru a deveni rezident permanent. În anii care s-au scurs după afacerea Bre-X, nici un oficial al companiei nu a fost dat în judecată pentru paguba estimată la 3 miliarde de dolari, suferită de miile de acţionari. Totuşi în 1999, Comisia de Valori Mobiliare din Ontario a reuşit să-l aducă în faţa justiţiei pe Feldorhof sub acuzaţia de tranzacţii ilegale, făcute pe baza unor informaţii obtinute din interior şi publicitate înşelătoare, dar după 8 ani de procese, acesta a fost găsit nevinovat.

sursa pozei


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate